La Horezu, banii vin din pământ şi apă

Cu banii obţinuţi din vânzarea ceramicii, zeci de familii din Horezu şi Olari şi-au transformat vechile cocioabe de meşteşugari în vile cu termopan. Te simţi al naibii de bine când vezi

Cu banii obţinuţi din vânzarea ceramicii, zeci de familii din Horezu şi Olari şi-au transformat vechile cocioabe de meşteşugari în vile cu termopan.

Te simţi al naibii de bine când vezi că străinii fac coadă la poarta unui olar şi cumpără farfurii, căni şi oale de sarmale de la oltenii noştri din Horezu. Te străbate un sentiment de mândrie când te gândeşti că salatele de crudităţi făcute de nemţoaicele de 150 de kilograme care ţin regim sau supa de roşii modificate genetic preparată de franţuzoaice vor fi servite din castroane de lut româneşti.

Îmi şi imaginez o farfurie oltenească, pe care e pictat cocoşul de Horezu pe o masă de mahon, în livingul unei vile luxoase din Germania sau Italia. Pe străini îi vezi cum se minunează, cum pun întrebări, iar mai apoi cum negociază cu ceramiştii care vrând-nevrând au învăţat puţină engleză, "un petit" de franceză, aşa, cât să se târguiască cu clienţii.

După ce ani de zile, în epoca de aur, au lucrat pe la cooperative meşteşugăreşti, iar mai apoi au încercat marea cu degetul spălând podele prin Italia sau Spania, olarii din Horezu s-au reîntors la cuptorul de ars oale din spatele casei şi astăzi, meseria părinţilor şi a bunicilor lor s-a transformat într-un adevărat business.
Nu toţi olarii fac afaceri cu oale şi ulcele.

Unii muncesc atât cât să aibă ce pune pe masă la copii şi să îşi cumpere o haină în spinare. Parcursul oalelor de ceramică este aşa: din satul Olari, aşezat la şase kilometri de Horezu, pleacă vasele angro la un preţ de nimic. Multe pleacă la intermediari, care le vând apoi la alţi intermediari şi până ajung în magazinele de suveniruri din oraşele mari ale ţării au preţul de trei ori mai mare.

Ăsta este traseul lung. Mai este unul scurt, în care vasele pleacă din satul Olari numai şase kilometri, până la Horezu, unde oportuniştii le vând la suprapreţ. Horezu are vad bun, este străbătut de şoseaua care duce la Târgu Jiu, care s-a transformat într-un hipermarket în aer liber. Şi pe stânga, şi pe dreapta chioşcuri, chioşculeţe pline cu suveniruri, iar cei care nu au mai avut bani să-şi facă un chioşc au înşirat oalele ca la parastas pe marginea şanţului.

3.000 de lei pe lună pentru o familie de olari

Din ce să trăieşti la Horezu, dacă agricultură nu se face, fabrici nu mai sunt, iar merele şi perele, odinioară din belşug în această zonă, nu prea se mai fac, din cauza secetei? Oraşul Horezu este în fapt un sat mai mare, pentru că mai mult de 75% din populaţie trăieşte în mediul rural.

Câteva blocuri, un spital nou, un liceu imens, aflat în construcţie, doi-trei investitori străini şi aproape douăzeci de pensiuni agroturistice arată însă că la Horezu se mai mişcă ceva. Cred că este prima localitate pe care am văzut-o, în care primarul cu vicele nu se mănâncă exact ca şoarecele şi pisica.

Edilii mi-au explicat despre planurile de viitor, despre potenţialul turistic al zonei şi despre investitorii străini care au construit o fabrică de lapte. Fără să creeze prea multe locuri de muncă, pentru că totul este mecanizat.
Un angajat al primăriei ne conduce la şase kilometri de oraş, în satul Olari, pentru a putea sta de vorbă cu meseriaşii care transformă lutul în opere de artă. Dacă înainte de '90 în acest sat mai erau trei familii de olari, astăzi sunt peste 20. Fiecare casă are farfurii şi căniţe atârnate pe la geamuri sub care, pe o plăcuţă de tablă, stă scris numele artistului "Familia Giubega, meşter olar".

Roata olarului, care până mai ieri era învârtită cu piciorul, astăzi are un motoraş. Casa veche, bătrânească a meşterilor s-a transformat în atelier, iar alături a răsărit una nouă, cu etaj şi geamuri de termopan.

Arta modernă alungă de pe farfurii "Cocoşul de Horezu"

Mergem cu câteva case mai la vale, pentru a sta de vorbă cu cel mai tânăr olar, Florin, un băiat care la treizeci şi ceva de ani a transformat meseria de olărit într-un business de succes. O vilă mare, cu etaj şi "şpe" camere, stă falnică la intrarea în curte. Îi spun curte, pentru că nu ştiu cum aş putea să numesc un hectar jumate de teren, cu pomi fructiferi, pădure şi iarbă de un metru. Raiul pe pământ.

Mai în spate, la vreo sută cincizeci de metri, o căsuţă splendidă de lemn, de zici că e adusă direct din Muzeul Satului. Acolo e atelierul şi camera de expoziţie. Florin Frigură e obişnuit cu interviurile, a fost peste tot pe la televizor şi e vedetă în satul lui. Nu a făcut niciodată altceva în afară de olărit, însă deosebirea dintre el şi ceilalţi olari este că el creează obiecte noi.

Culori noi, ornamente noi, iar clienţii sunt foarte receptivi la aşa ceva. Îşi aduce aminte de copilărie când fura lut de la tatăl său şi se ascundea în grădină pentru a-i da forme ciudate. Părinţii îl certau atunci, zicându-i că strică pământul, dar mai târziu această creativitate a lui Florin s-a dovedit a fi bănoasă pentru familia sa. Câştigă mai bine decât ceilalţi olari din sat, însă face compromisuri.

"Dacă nu aş face vaze, ulcioare mai... moderne, colorate altfel decât tradiţional, nu aş face bani", explică Florin. Din păcate, el nu e singurul. Mai ales olarii mai tineri, fac multe obiecte... kitchioase, în definitiv, care au mare priză la cumpărători.

Florin nu face kitchuri, însă vasele create de el sunt diferite. Îşi doreşte foarte mult să construiască o tabără de olărit pe domeniul lui, în care copiii, mai ales cei străini, să înveţe tainele olăritului. Este o idee mai veche de-a lui, însă acum, că afacerile îi merg din ce în ce mai bine, va putea fi pusă şi în practică.

Obiectele vechi ale ţăranilor din zonă ajung la magazinul de antichităţi

Printre chioşcurile de oale şi ulcele de la marginea şoselei, care îţi agresează privirea la un moment dat, vedem ceva diferit. O casă-muzeu de antichităţi. Un magazinaş de oale la intrare, unul de obiecte vechi pe-o parte, iar în spate un adevărat arsenal de mobilă, icoane, opinci, covoare, ceasuri cu cuc şi alte catrafuse vechi.

Colecţionarul, un oltean autodidact la vreo 40 de ani, plimbat prin întreaga lume şi uns cu toate alifiile.
Nu are studii de specialitate, nu a citit toată istoria artei, însă nici de-al dracului nu îl poţi păcăli spunându-i că o mobilă de Thonet e una de Rococo.

Pasiunea pentru antichităţi o are de mic copil, când strângea monede vechi, iar astăzi are o colecţie impresionantă de bani româneşti. Este un hobby, cu veleităţi de afacere, pentru că ceea ce cumpără de prin satele româneşti din ţară, vinde mai apoi cunoscătorilor care îi oferă un preţ corect.
Profitul poate varia foarte mult, atunci când e vorba de obiecte vechi. Un profit mediu lunar ar fi undeva în jurul sumei de 2.000 de lei.

"La un obiect pot avea un profit de doar 10%, în timp ce la altul pot ajunge şi la 500%", povesteşte Gheorghe Camil, colecţionarul din Horezu. De sărbători şi în weekenduri, Camil merge prin sate şi întreabă din poartă în poartă cine are de vândut obiecte vechi. Cumpără aproape orice, de la opinci şi oglinzi vechi, până la cufere, dulapuri şi icoane de lemn.

Cel mai scump obiect pe care l-a vândut a fost o garnitură de mobilă pe care a luat 15.000 de euro. Sunt mulţi cumpărători care preferă vasele de ceramică veche, care respectă întocmai decoraţiunea şi forma tradiţională românească, fapt care îi creşte cifra de afaceri a lui Camil Gheorghe.

Olăritul, meserie veche care aduce lei noi

Cererea pentru vasele decorative de ceramică este imensă. În toate magazinele de suveniruri din ţară se găsesc vase de la Horezu. Însă olarii nu produc decât atât cât le permite mâna de lucru şi cuptorul din curte;
Un olar investeşte aproximativ 2.000 de euro anual.

Materia primă o ia aproape pe degeaba, dintr-o localitate apropiată, plătind doar transportul cu tractorul. Restul banilor se duc pe curent electric şi motorina pe care o consumă atunci când pleacă cu obiectele la târg;
Profitul este de aproximativ 800 de euro pe lună, cu condiţia să ai contracte cu beneficiari care să îţi cumpere marfa din poartă şi să ai de lucru tot timpul anului; O farfurie de dimensiuni normale pleacă de la producător la un preţ de 3-4 lei şi poate ajunge în magazinele mari până la 15 lei.