INTERVIU Dorin Tudoran: „Românul n-ar putea să respire nici măcar un minut în Cetatea Soarelui”

Scriitorul şi disidentul Dorin Tudoran FOTO Adevărul

Dorin Tudoran vorbeşte în a doua parte a interviului acordat în cadrul seriei publicistice „Ce facem cu România” despre cauzele şi urmările tensionatului 2012.

Propria percepţie l-a înşelat în urmă cu ceva ani, când întâmplarea l-a adus într-o asociere capabilă să dărâme orice soclu: alături de Dan Voiculescu, în calitate de consilier al formaţiunii sale politice – atunci umanistă, astăzi conservatoare.

Dorin Tudoran explică în a doua parte a interviului realizat de Adevărul şi Dela0.ro circumstanţele acelei asocieri, dar reuşeşte mai mult decât orice să sublinieze că nu are pretenţia ca opiniile exprimate să sintetizeze adevăruri absolute. Răspunsurile sale? “Mai meşteşugite sau mai betege, doar răspunsuri dintr-un interviu”. Ce facem cu România este, de fapt, lupta fiecăruia cu sine însuşi.

Câtă realitate e în etichete de tipul "intelectualii lui Băsescu"?
Multă, puţină şi deloc. Multă, când eticheta este aplicată unor intelectuali care îl susţin pe domnul Traian Băsescu în chip necondiţionat, necritic, deci iresponsabil. Puţină şi foarte puţină, atunci când unor intelectuali li se aplică această etichetă doar pentru că au optat să susţină proiectul politic Traian Băsescu, cu nimic mai prejos decât atâtea alte proiecte de acest fel, dar nu o fac în chip necritic, ci găsesc, de fiecare dată când este necesar, cinstea să se delimiteze de un exces ori altul al proiectului, de un discurs inacceptabil, de un neîncetat război al răfuielilor, de folosirea instituţiilor statului în distrugerea adversarilor politici. Deloc, atunci când se insinuează, ba unii o spun în gura mare, că nu e nimic de capul intelectualilor ce susţin proiectul politic Traian Băsescu, că fără Traian Băsescu aceşti intelectuali ar fi nişte neica nimeni. Etichetele de tipul acesta cuprind deseori o cantitate de neadevăr şi rea-voinţă cel puţin egală molimei pe care încearcă să o combată.

Molimă? Nu sunteţi prea dur? Vorbeaţi mai devreme de dreptul la opţiune.
Intelectualii care şi-au îngropat la zece metri sub nivelul mării spiritul critic nu l-au ajutat pe omul politic Traian Basescu să performeze pe cât de bine ar fi putut. Dimpotrivă, i-au încurajat excesele, i-au încurajat spiritul de harţă, l-au sprijinit în obsesia că numai el ştie cum poate fi rezolvat totul. L-au ajutat să devină mai vulnerabil. Când un om bagă sub patul din dormitor o structură căreia îi spune stat-de-drept şi niciun susţinător nu-i spune că se află în eroare, de ce ne supărăm că şi Gigi Becali, Dan Voiculescu, Dan Diaconescu, Dumitru Dragomir, Fane Spoitoru au şi ei sub baldachin câteva cutii pline ochi cu ”statul-meu-de drept”?

În termenii încălcării statului de drept, puneţi pe picior de egalitate felul în care Traian Băsescu a înţeles să-şi îndeplinească mandatele cu metodele „gri” din punct de vedere legal la care a apelat USL-ul în vara anului 2012, pentru a forţa demiterea preşedintelui?
Nu le pun pe picior de egalitate, dar cand preşedintele Băsescu se adresează unui chestor “domnule  chestor, nu e bine, nu e bine ce faceţi, nu uitaţi că eu v-am numit chestor” nu mai este un gest la limita constituţionalităţii, nu mai este nici măcar o metodă gri. Este o ameninţare. Era nevoie oare de repetarea situaţiei domnului Arafat?

Are şi Crin Antonescu intelectualii lui?
Niciun proiect politic nu este lipsit de sprijinul unor intelectuali care aleg să facă pasul de la ipostaza de intelectual public, intelectualul care discută public problemele cetăţii, la intelectual care pledează public pentru un proiect politic, intelectualul angajat în construcţia unui anume proiect politic. Că intelectualii domnului Băsescu sunt mult mai vizibili decât intelectualii domnului Antonescu asta nu e vina lui Traian Băsescu. Şi pentru asta domnul Dan Voiculescu nu poate cere ca domnul Traian Băsescu să fie din nou suspendat. Căci şi domnul Voiculescu este un intelectual şi ar trebui să priceapă că până şi ridicolul are limite.

Ştiind că aţi fost o vreme consilier al formaţiunii politice fondate de acesta, dumneavoastră aţi fost intelectualul lui Dan Voiculescu?
Puteţi indica vreun text, vreo acţiune, vreo poziţionare prin care să dovediţi că am fost cumva intelectualul lui Dan Voiculescu? Ştiţi de existenţa cuiva care să fi putut reproduce, în cei nouă ani scurşi de atunci, vreun rând prin care să fie dovedită calitatea mea de intelectual al lui Dan Voiculescu?

Când am devenit editorialist la Jurnalul Naţional, unde mai semnau şi domnii Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pleşu şi Vladimir Tismăneanu, invitaţia a venit din parte lui Marius Tucă. Oricine intră în arhiva electronică a ziarului se poate convinge că nu am publicat nimic în Jurnalul Naţional care să mă califice pentru titlul de intelectual al lui Dan Voiculescu. Dimpotrivă, după ce am renunţat la colaborarea cu Jurnalul Naţional, domnul Victor Ciutacu m-a muştruluit că, pe când semnam în Jurnalul Naţional, îl înjuram cu anumită regularitate pe proprietarul ziarului. Afirmaţile domnului Ciutacu erau departe de adevăr. Ce am făcut a fost să scriu ce credeam şi despre domnul Voiculescu şi, mai ales, despre prietenii săi.

Contractul de consultanţă cu PUR?
Pentru mine, interesul tehnic faţă de PUR a fost limpede: un partid foarte mic iese din coaliţia cu cel mai puternic partid; acuză PSD-ul că a devenit ”partid-stat”; obţine la alegerile locale rezultate neaşteptat de bune -  Romeo Stavarache câştigă Bacăul în faţa  baronului Dumitru Sechelariu; anunţă o platformă în care preocupările pentru clasa de mijloc sunt predominante. Am participat la câteva întâlniri, am ascultat, am încercat să văd care sunt curentele care se ciocnesc în partid. Peste o vreme, am trmis conducerii partidului o evaluare. La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 2004 a avut loc congresul partidului unde dintre opţiunile pe care le aveau au optat pentru refacerea alianţei cu PSD. Din punctul meu de vedere, era un scenariu care nu indica răbdare de a construi, ci grabă de a reveni, cu orice chip, în Parlament şi eventual la guvernare.

A fost dreptul PUR să opteze pentru acel scenariu şi a fost dreptul meu să transmit conducerii partidului că nu văd niciun motiv pentru care aş fi interesat să continuu contractul de consultanţă. Contractul a fost denunţat prin acordul ambelor părţi. Obişnuită cu bâlciul ce urmează în asemenea situaţii, multă lume s-a aşteptat că voi face declaraţii incendiare. Nu le-am făcut, nu le fac şi nu le voi face vreodată. Trăiesc şi trec prin lume altfel decât actorii de circ politic.

Aţi continuat, totuşi, să scrieţi la vremea respectivă în Jurnalul Naţional.
Am continuat să scriu după denunţarea contractului de consultant, căci cele două ipostaze – editorialist şi consilier al PUR – nu au fost niciodată condiţionate una de cealaltă. În perioada în care am onorat contractul cu PUR, niciunul dintre editorialele mele din Jurnalul Naţional nu s-a ocupat de subiecte politice româneşti.

Când au apărut informaţii legate de legăturile domnului Voiculescu cu Securitatea, am scris un pamflet ”Mircea, Felix şi Dorin”. Marius Tucă l-a publicat şi a luat notă de hotărârea mea de a înceta colaborarea cu Jurnalul Naţional. Cum a reacţionat domnul Dan Voiculescu, scrisoarea publică pe care mi-a adresat-o în Jurnalul Naţional, comunicatul învolburat dat de doamna Camelia Voiculescu, publicat în Jurnalul Naţional şi difuzat de Antene, nu m-au mai preocupat, după ce le-am răspuns punctual.

Aţi vorbit, însă, ulterior despre „vecinătăţi care ucid”. V-aţi gândit vreodată că Dan Voiculescu s-a folosit de vecinătatea dvoastră pentru a-şi cultiva cota de onorabilitate? „Dacă Dorin Tudoran îl consiliază, poate nu e atât de negru pe cât pare”, şi-ar fi putut spune un om de bună credinţă.
Nu pot intra în capul altcuiva, ştiu doar ce este în capul meu. Şi-apoi, nu uitaţi esenţialul: în anul 2004 nu existau dovezi, existau doar acuzaţii. În urmă cu puţin timp, presat cu întrebări într-un interviu televizat, preşedintele Băsescu a recunoscut că îl întâlnise pe domnul Voiculescu, dar, adăuga domnul Băsescu, când îl întâlnise nu existau dovezile care au apărut ulterior. Absolut exact. Statul de drept care-şi propune înlocuirea prezumţiei de nevinovăţie cu prezumţia de vinovăţie este o caricatura a statului de drept.

Un amănunt amuzant, unul dintre multele, legate de reacţiile explozive faţă de “crima” comisă de mine: primul şi, probabil, cel mai dur comunicat în legătură cu ea a fost dat la vremea respectivă de domnul Mugur Ciuvică. Există vreo zi astăzi în care domnul Ciuvică sa nu fie în emisiunile cele mai dure difuzate de Antena 3?, Dorin Tudoran

Un spectacol instructiv

Dacă aţi avea de făcut această singură alegere - Traian Basescu sau Dan Voiculescu - ce aţi alege?
Mi-am câştigat, de mult, dreptul de a nu fi prizonierul unei oferte atât de restrictive. Dacă aş avea de ales doar între cei doi pentru a desemna un căpitan de navă, l-aş alege pe domnul Băsescu. Dacă ar fi vorba despre conducerea unei agenţii comerciale, l-aş alege pe domnul Voiculescu. Dacă ar fi vorba de Premiul Pinochio, aş opta pentru varianta Ex Aequo. Dacă în joc ar fi Premiul Tranchilizantul de Aur, l-aş oferi domnului Voiculescu, pentru că psihoza maniaco-depresivo-agresivă, adică “Obsesia Băsescu”, de care suferă mi se pare mai puternică decât insomnia de rădăcină Voiculescu de care suferă domnul Băsescu. Sigur, există şi indicii că, dacă o ţine langa, domnul Băsescu mă va face să cred că şi acest premiu s-ar putea atribui Ex Aequo, Domniei sale şi domnului Voiculescu.

Serios vorbind, ar fi întristător ca românii să rămână prizonierii răfuielilor dintre domnii Băsescu şi Voiculescu, ca să nu mai spun că până şi cei doi ar avea suficient de multe lucruri mai importante de făcut decât să împartă societatea românească în pro-Băsescu şi pro-Voiculescu. Este un lucru pe care consilierii celor doi politicieni ce-şi doresc reciproc pieirea politică ar trebui să-l discute cu clienţii lor. Dar nu spre a-i întărâta şi mai tare, ci spre a-i domoli.

Cum vi se pare stilul de a face presă al entităţilor media din trustul familiei Voiculescu?
Cred că entitatea media a trustului Intact pentru care românii de vârsta domnului Voiculescu au de ce să-i mulţumească acestuia din urmă este canalul de radio Romantic FM care difuzează muzică foarte bună şi mai de demult. De altfel, i-am şi făcut această mărturisire domnului Voiculescu.

Altfel, stilul Antenelor mi se pare inacceptabil. Există şi lucruri bine făcute de entităţile media din trustul Intact. Am vazut destule emisiuni de bună calitate la Antene. Am nimerit peste o emisiune excelentă a domnului Mihai Gâdea având-o drept invitată pe doamna Angela Gheorghiu. A doua zi am văzut alte emisiuni ale Antenei 3 care nu au nimic de-a face cu jurnalismul. Pe scurt, un canal de televiziune ca Antena 3 este orice numai unul de “ştiri şi informaţii” nu. Gândindu-mă, insa, la scopurile străvezii pe care le urmăresc, Evenimentul zilei şi canalul de televiziune B1 nu mi se par cu nimic mai breze decât entităţile media din trustul familiei Voiculescu.

Credeţi că aplică aceleaşi tactici, dar în sprijinul adversarilor USL?
Par mai puţin agresive. Par într-un conflict mai mic cu deontologia nu pentru că profesionismul lor este mai mare, ci din cauză că sunt mai firave financiar, acoperă substanţial mai puţin spaţiu şi teritoriu decât mecanismele trustului Intact. Deşi l-au importat de la Intact pe domnul Ion Cristoiu şi al său know-how de extracţie intactă, cele două entităţi media pro-Băsescu nu se ridică încă la faima tristă cucerită de ceilalţi. Dar cu infuzie majoră de capital, Evenimentul zile şi B1 pot ajunge să se bată de la egal la egal cu entităţile media ale trustului Intact.

Scrutarea intereselor urmărite de entităţile media ale trustului Intact este mai uşor de făcut, căci în cazul lor se ştie cu exactitate proprietarul – Dan Voiculescu. În cazul Evenimentului zilei şi a canalului B1 această informaţie este mai difuză.

Dar am şi eu o întrebare pentru dumneavoastră...

Vă rog.
Vlad Stoicescu şi alţi câţiva gazetari tineri au plecat de la Evenimentul zilei sufocaţi de prea-plinul deontologiei bântuind entitatea media respectivă?

Întrebarea dumneavoastră conţine şi răspunsul, dacă punem ghilimelele de rigoare unde trebuie. Nu pot, totuşi, să vă răspund decât cu privire la motivele mele: am plecat pentru că semnătura mea fusese eliminată din pagina de opinii şi pentru că ziarul începuse să publice interviuri pe care le-aş cataloga cu un singur cuvânt: “servite”. Permiteţi-mi să revin, însă, la rolul intervievatorului. Consideraţi că ar fi fost mai bine pentru România ca Traian Băsescu să fie demis la referendumul din vara anului trecut?
Nu, dacă ţinem cont de şubrezenia motivelor invocate în documentul trimis Curţii Constituţionale a României. Da, dacă ne interesează ce cred oamenii ieşiţi la vot. Aşa cum am scris astă vară, domnul Băsescu este singurul om politic care a câştigat un referendum fără să participe la el şi îndemnând electoratul să nu iasă la vot. Pe de altă parte, avea sediu de campanie, duhovnic cu funia de usturoi la brâu, pentru exorcizarea diavolului din buletinele de vot, şi purtători de cuvânt care jurau pe statul de drept. Stat de drept în care pilonii statului cu pricina invită la neparticiparea la vot mi se pare un spectacol instructiv.

Pe de alta parte, încercarea de a umili un şef de stat nu este o dovadă de înţelepciune, ci de pripeală, de vărsare a nădufului. Dacă tot nu exită loc pentru coabitare politică, ar trebui găsite alte căi de a soluţiona impasul. Chiar şi organizarea unui referendum, dar în condiţii acceptate şi acceptabile, nu impuse prin intermediari.

Îmi amintesc motivul invocat de un adversar politic al domnului Băsescu – preşedintele trebuia demis pentru că popularitatea sa în sondaje a scăzut foarte mult. După un asemenea raţionament, preşedintele Obama trebuia demis cam după vreo doi ani din primul mandat. Între timp, a câştigat un al doilea mandat. Zeci de preşedinţi sau premieri au trecut sau vor trece prin acelaşi loc, deficit de popularitate în sondaje. Dar, ne place ori nu, soluţia nu este să-i hăcuim public.

Ce se poate spune despre cei care au invocat o lovitură de stat parlamentară?
Iară aveam de-a face cu excepţionalismul românesc. Are loc şedinţa camerelor reunite ale Parlamentului, şeful statului este invitat spre a afla ce i se impută. Răspunde acuzaţiilor, le respinge. Parlamentul ia decizia organizării unui referendum. Şeful statului spune, bine, ne vedem la referendum. După care alertează tot ce poate fi alertat, de la CCR la şoferul dnei Vivian Reding. Intern, este limpede că preşedintele nu poate ieşi cu bine din referendum. Extern, se hotărăşte că preşedintele trebuie să rămână în funcţie. Se găseşte şi documentul care legitimează dorinţa celor speriaţi de referendum – contează numărul total al celor aflaţi pe listele de alegători, nu numărul celor care spun ce vor ieşind la vot. Şi legea nu poate fi schimbată. Din acest moment, preşedintele poate dormi liniştit.

La ce a dus tot vulcanul ăsta în stare de erupţie vreme de câteva luni? Ce fusese declarat drept inacceptabil înainte de referendum, coabitarea politică, devine, brusc şi înălţător, posibil după referendum. Oameni care s-au ameninţat reciproc cu puşcăria, cad de acord să coabiteze.

Coabitează?
Hai să fim serioşi...

Un om asediat

Vi s-a oferit vreo funcţie oficială de la momentul preluării puterii de către USL în primăvara anului trecut?
Dacă, cumva, întrebarea a fost declanşată de afirmaţiile făcute de domnii Horia Ghibuţiu şi Mircea Marian într-o emisiune a domnului Ion Cristoiu, la B1, afirmaţii potrivit cărora eu am fost prima opţiune a liberalilor pentru funcţia de Preşedinte al ICR, dar apoi s-a ajuns la numirea domnului Andrei Marga, vă spun exact ce am spus pe blogul unde am găsit informaţia respectivă: era vorba de o intoxicare căreia i-au căzut victime cei doi jurnalişti.

Nu-l cunosc pe domnul Crin Antonescu, nu l-am întâlnit niciodata, am vorbit o singură dată la telefon preţ de zece minute, dar în niciun caz despre funcţia de Preşedinte ICR. Pentru mine o “ofertă oficială” înseamnă doar una făcută de persoana sau instituţia îndrituită prin lege să facă şi să-şi asume o asemenea ofertă. Nu mi s-a oferit vreo funcţie după preluarea puterii de către USL. Şi-apoi, de ce mi s-ar fi oferit? Nu sunt membru al unui partid politic din coaliţie, nici măcar nu m-am dovedit un susţinător al coaliţiei respective. Nu m-am angajat în vreo campanie de presă pro-USL, nu am scris favorabil despre USL. E drept, nici n-am criticat-o, când şi-ar fi dorit duşmanii ei să vadă această uniune criticată.

Nu cred că e vorba doar de duşmani şi prieteni. Plagiatul unei persoane ajunse în fotoliul de prim-ministru este greu de trecut cu vederea, de exemplu, măcar pentru faptul că indică o deficienţă de ordin moral care pune sub semnul întrebării însăşi capacitatea de a gestiona corect treburile guvernării.
Cum am fost măcelărit în anii dictaturii Ceauşescu şi pentru vina de a fi dat în vileag plagiatul unui autor simpatizat de Putere, ar fi fost straniu să rămân de piatră în faţa altui plagiat. Dacă nu am intervenit insistent în discuţie, aşa cum o doreau unii, nici nu am evitat să-mi spun părerea. Ce am evitat a fost să intru într-un joc în care tonul era extrem de ridicat nu atât din cauza faptei, ci din cauza mizei politice. De scris, am scris, şi fără niciun echivoc. Plagiatul rămâne plagiat, chiar dacă acest scandal a izbucnit din iniţiative care au avut cu mult mai puţin de-a face cu partea profesională, decât cu războiul politic. Duşmanii politici ai domnului Ponta au reuşit nu doar pentru că-l doreau desfiinţat, ci pentru că domnul Ponta le-a oferit muniţia de care aveau nevoie.

Credeţi că Traian Basescu este un preşedinte mai rău sau mai bun decât a fost Ion Iliescu?
Nu cred prea mult în comparaţii de acest fel. Chiar dacă mandatele a doi preşedinţi sunt apropiate în timp, climatul politic, social, reaşezările plăcilor tectonice politice interne şi externe pot fi foarte diferite. Probabil că domnul Iliescu a fost candidatul potrivit pentru perioada de tranziţie. Terenul fusese pregătit – la nivel practic şi de confort psihologic al maselor – pentru un om de tip Ion Iliescu spre finalul dictaturii lui Ceauşescu.

Domnul Băsescu a venit pe valul de aşteptare declanşat de nevoia afirmării unor oameni politici energici, carismatici, capabili să spargă un status quo, pregătiţi să reziste la tăvăleli zilnice, predispuşi la băi de mulţime. Domnul Băsescu se potrivea fişei de post încolţită sau inoculată în mentalul colectiv.

Orice ne-ar rezerva viitorul, cred că domnul Traian Băsescu va rămâne în istorie drept un politician care a dominat scena politică în chip aproape absolut. Talentul de politician va putea fi greu de negat. Surprizele şi diferenţele de opinii între cei care vor scrie istoria acestor ani ar putea veni însă tocmai din detalii, din informaţii şi dovezi din ce în ce mai limpezi în legătură cu mijloacele folosite spre a domina în acest fel scena politică, Dorin Tudoran

Vorbiţi de viitor. Cum vi s-a părut Crin Antonescu în luna petrecută ca interimar la Cotroceni?
Mi-a produs impresia unui om asediat. De partenerii de coaliţie. De duşmanii politici. De trimişii diplomatici. De mecanismele din care face parte România. Şi mai ales, asediat de noutatea poziţiei în care s-a trezit. Mulţi dintre noi spun că sunt pregătiţi pentru o situaţie sau alta, chiar pregătiţi să moară. Când trebuie să moară, unii află că nu prea sunt pregătiţi…

Dincolo de acomodarea strict personală cu realităţile funcţiei, e de analizat totuşi şi felul în care a înţeles să propună un alt model prezidenţial, fie doar şi pentru o lună de zile, până la revenirea în funcţie a lui Traian Băsescu. Domnul Antonescu n-a reuşit să trateze nici măcar pentru câteva clipe nevroza colectivă, adică să fie în sfarşit mediator. A părut un om nervos nu doar pentru că era asediat instituţional, ci poate şi pentru că era asediat de propria dorinţă de a ajunge odată la Cotroceni? “Eu în locul lui” nu e un plan prea grozav pentru România, oricine ar fi personajele implicate.
Nu, nu este un plan. Nu uitaţi însă că între domnii Băsescu există cel puţin un episod nu doar foarte personal, ci extrem de dureros. Este vorba de dezbaterea în care o replică a domnului Băsescu bătea sau a părut multoira că bate spre o tragedie – sinuciderea soţiei domnului Antonescu. Asemenea replici lasă urme pe care nu le putem bănui.

Vederea şi viziunea

Vorbeaţi de asediul „mecanismelor din care face parte Romania” în perioada suspendării preşedintelui Băsescu. Puteţi fi mai exact?
Domnul Crin Antonescu nu a bănuit cât de puternică este reţeaua de PR a preşedintelui Băsescu. Este vorba de o plasă construită în ani, consolidată cu pricepere, întreţinută cu perspicacitate. Intervine apoi personalizarea pe care partenerii o fac, “X este garantul aganjamentelor luate de România”, ”Y este partenerul nostru în România.” Ce să mai spun despre cinismul, insolenţa unora dintre reprezentanţii partenerilor României. Când ambasadorul american, domnul Mark Gitenstein,  afirmă că gurul său în materie de Justiţie în România este doamna Monica Macovei şi că înainte de a lua o poziţie în legătură cu asemenea subiecte o consultă pe doamna Macovei, trebuie să fii mai abil decât insolenţa celui mai puternic ca tine.

Dacă domnul Gitenstein ar fi mărturisit că nu formulează nicio poziţie înainte de a o consulta pe doamna Renate Weber, domnul Antonescu putea fi mai relaxat. Numai că doamna Weber era demnă de a fi consultată, pe când lucra la Cotroceni. Cum a plecat de acolo, nu a mai fost demnă de a fi consultată. Ba, dintr-o constantă apărătoare a valorilor statului de drept, luptă in care are exact aceeaşi vechime ca doamna Monica Macovei, a devenit în capul unora un duşman al statului de drept.

A mai existat un moment în care cei din jurul domnului Antonescu ar fi trebuit să cântărească foarte atent ce se întâmplă. Momentul a fost acela în care domnul Sebastian Lăzăroiu, scria că tot ce a avut să-i spună Philip Gordon lui Crin Antonescu a fost ”Fuck off, kid!...” Eu, unul, nu-mi amintesc de o precizare, o declaraţie, o delimitare, o dezavuare venită dinspre partea americană în care să se spună că afirmaţia domnului Lăzăroiu este o elucubraţie.

Faptul că n-au făcut-o arată că...
...în politică unii au dreptate, alţii au dreptul. Puţini sunt cei care având dreptate ştiu să-şi câştige privilegiul de a avea dreptul.

Dacă aţi fi consilierul lui Crin Antonescu, ce i-aţi recomanda?
Cred că domnul Antonescu nu găseşte suficient de frecvent resursele de a construi o balanţă care să-l favorizeze între sinceritate şi precauţie. De exemplu, este evident că deşi semnalează o stare reală, starea de putrefacţie morală a presei din România, Raportul Comisiei Europene preia, fără să mestece, toate poncifele campaniei pro-Băsescu. Evident, este revoltător să vezi aşa ceva. Dar un om politic care doreşte să aibă un viitor de anvergură greşeşte afirmând, din amărăciune, că nu a citit încă documentul respectiv, fiindcă este tipărit cu literă prea mică.

Îmi permit să-i sugerez, pe această cale, domnului Antonescu că, mai ales în cazul unui om politic, una e vederea şi alta este viziunea. Faptul că unui marinar îi este suficientă doar vederea pentru a reuşi nu ar trebui să-l încurajeze pe domnul Antonescu să creadă că în proiectul politic în care s-a angajat un profesor de istorie poate reuşi şi el în lipsa unei viziuni. Când recurg la serviciile unui medic, marinarul şi profesorul de istorie nu aleg, neapărat, amândoi doctorul de ochi. E posibil sa aibă nevoie de specialişti diferiţi, în funcţie de ce-i doare, ce li se năzare şi de ce au nevoie spre a funcţiona cât de cât plauzibil.

O ţară care nu mai are suflet

Realist vorbind, vedeţi mai multe şanse ca România de mâine să facă măcar câţiva paşi înainte, să bată pasul pe loc sau să regreseze?
Pentru a nu fi acuzat că am plagiat declaraţia unui ilustru colaborator al ziarului Adevărul, mărturisesc teama că România va arăta nu doar în anul 2030, ci chiar în anul 2050 la fel ca România de azi. Spre a contrazice o asemenea bănuială posomorâtă, oamenii tineri trebuie să-şi aducă aminte că vor îmbătrâni. Şi pentru a îmbătrâni cum îşi doresc, nu trebuie să calce în aceleaşi gropi în care au călcat şi calcă bătrânii înţelepţi români de astăzi. Să-şi asume propriile gropi, doar aşa s-ar putea ca impasurile să fie mai puţin adânci şi ceva mai rare decât până acum.

Mai găsiţi vreo miză în ce se întamplă cu România?
O miză personală, nu. O miză de suflet, da. Este şi motivul pentru care mai şoptesc pe un blog personal. Dacă nu aş şti că sună caraghios şi nici nu ajută la nimic, aş spune că mă doare sufletul pentru ce se întâmplă în România, o ţară care nu mai are suflet.

Permiteţi-mi să fiu mai optimist: are câtă vreme putem să ne întrebăm ce facem cu România.
Domnule Stoicescu, România este a dumneavoastră. şi a celor mai tineri ca dumneavoastră. In consecinţă, singurul răspuns concludent, practic, trebuie să vină, şi va veni, din partea dumneavoastră. şi a celor mai tineri decât dumneavoastră. Celelate răspunsuri, mai meşteşugite sau mai betege, rămân doar răspunsuri dintr-un interviu.

Dacă o ţară ar putea fi clădită din interviuri sclipitoare, România ar fi de mult Paradisul, iar românul “omul nou” visat de la Campanella încoace, ba, chiar şi înainte de el. Dacă există un tip de om care nu ar putea să respire nici măcar un minut în “Cetatea Soarelui”, acela este românul. Utopiile românului, cel din carne şi oase, nu sunt de tip renascentist. Şi asta mi-l face atât de drag, mult mai drag decât îmi este românul din cărţi, reviste şi interviuri.

Acest articol face parte din seria „Ce facem cu România", realizată de Adevărul în parteneriat cu platforma media independentă "România de la zero"