George Ivaşcu: Trăim înconjuraţi de personulităţi

Directorul Teatrului Metropolis resimte lipsa unei strategii naţionale pentru cultură, dar mizează pe maturizarea publicului românesc şi pe rigoarea acestuia A dobândit notorietate pe

Directorul Teatrului Metropolis resimte lipsa unei strategii naţionale pentru cultură, dar mizează pe maturizarea publicului românesc şi pe rigoarea acestuia

A dobândit notorietate pe scenele celor mai importante teatre din România şi a demonstrat reale aptitudini de manager, înfiinţând Teatrul Metropolis. George Ivaşcu a clădit, şi la propriu, şi la figurat, o instituţie care oferă teatru de calitate într-un spaţiu prietenos şi confortabil. Cunoscutul actor este nemulţumit din cauza dezinteresului faţă de cultură al politicienilor chemaţi să sprijine elitele. George Ivaşcu a expus "La masa Adevărului" motivele pentru care "personulităţile" le-au luat locul personalităţilor în societatea românească postdecembristă.

CARTE DE VIZITĂ

• s-a născut pe 15 februarie 1968, la Bucureşti
• a absolvit Academia de Teatru şi Film în 1993
• este lector la UNATC din 1994
• a jucat pe scena TNB începând din 1996
• în prezent este directorul Teatrului Metropolis, pe care l-a şi înfiinţat

Adevărul: Aţi dezvoltat conceptul "hipermarket" în teatru. Spuneţi-ne despre ce este vorba...

George Ivaşcu: E simplu. Cei care cercetează piaţa sunt puţin mai atenţi la ce-şi doresc românii. Mi-am dat seama că, de fapt, la teatru trebuie să-i oferi mai mult omului. Cum spunea foarte bine profesorul de estetică Ion Toboşaru, "nu există public, există publicuri". Chiar şi la "Romeo şi Julieta", la "te iubesc" fiecare reacţionează din propriul lui filtru al livrescului - a fost mai dezamăgit, a fost fericit... Practic, aceeaşi piesă e văzută din unghiuri diferite. Câţi oameni sunt în sală, atâtea unghiuri diferite asupra acelui spectacol. Asta a fost dintotdeauna. Aşa e şi cu repertoriul Teatrului Metropolis.

Oferă de la spectacole muzicale, spectacole de o anumită profunzime, cum e "Buzunarul cu pâine", jucat de Oana Pellea, până la spectacole de o ţinută actoricească unică, precum "Peşte cu mazăre", cu Olga Tudorache. Şi nu numai. Am creat sistemul de abonamente, pentru că sunt oameni care vin, poţi să-ţi cumperi bilete online, poţi să-ţi faci abonamente. Apoi, avem la abonamente un tip premium în care ai un tip de pachet. Apoi, faptul că este o sală multifuncţională.

Poţi vedea un spectacol într-o anumită formulă, tip teatru elizabethan, după cum poţi să vezi şi teatru clasic, în sală italiană, în amfiteatru. E dotat cu surround, adică nu-ţi mai cântă boxele ca la nuntă de nu auzi, să nu ştii cum să-ţi mai faci reglajul. Am ţinut foarte mult la ideea de confort al publicului. Sunt spectacole pe care publicul nu le percepe ca fiind teatru experimental, în care să nu înţelegi despre ce este vorba, un teatru abstract. Sunt spectacole care se înţeleg.

Nu mai există consumatori de teatru experimental în România? Parcă era în vogă într-o vreme...

Există, dar Teatrul Metropolis nu şi-a propus asta. Obiectivul nostru este, aşa cum spunea Caragiale, emoţia. Publicul, când vine la teatru, doreşte, cum spunea Caragiale, să plece cu o lacrimă de râs sau de plâns. Acesta este scopul final. De asta noi nu ne-am propus teatru experimental. Şi aici aş face o subliniere un pic dură. Nu prea poţi să experimentezi pe banii publicului. Asta ţine de cercetare, de laborator. Şi, mai ales, nu poţi experimenta pe bani publici.

Până la urmă, orice instituţie bugetară primeşte bani publici cu un scop de culturalizare, de educaţie. Sunt fericit că foarte mulţi - deja s-a fidelizat publicul - spun că nu au văzut la Teatrul Metropolis niciun spectacol prost. Asta este o mare bucurie pentru alegerea repertoriului. Dar cu diferenţa că fiecare e în genul lui. Sunt zece spectacole, genuri diferite, dar să le zicem comerciale, în sensul că se vând aceste spectacole. De-aia jucăm cu casa închisă timp de o lună.

Am ţinut foarte mult la ideea de confort al publicului

Aţi montat până şi fotolii foarte confortabile...

Sunt din catifea, fotoliile de genul celor din Parlament.

Aţi amenajat şi o cafenea la etaj.

Se numeşte "Fonic Cafe". "Metropolitan Cafe" împreună cu teatrul Metropolis au făcut acest "Fonic Cafe", unde în afara cafelei şi a sucului pe care le bei poţi să asculţi teatru radiofonic. Aşadar, poţi să ai în meniu luna aceasta "O scrisoare pierdută", cu Birlic sau cu Dem Rădulescu. Şi atunci, dacă tot ai timp sau aştepţi pe cineva la întâlnire, poţi să-ţi pui liniştit piesa radiofonică pe care ţi-o doreşti din repertoriul lunii respective.

E Metropolis o formă care îmbină nevoia de consum a românului cu teatrul de calitate?

Numai cu teatrul de calitate. Stagiunea a doua se numeşte "Teste clasice în viziune modernă contemporană". Acum se repetă "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, "Hamlet", care va avea premiera la începutul stagiunii. Va mai fi "Sfârşit de partidă", unul dintre cele mai valoroase texte, cu actori unul şi unul.

Cheia reuşitei dvs. este adaptarea la cerinţele pieţei?

Adaptarea la cerinţele pieţei şi la nevoile publicului. Omul are necesităţi şi sufleteşti, şi materiale. Şi atunci nu fac nimic altceva decât să-i ofer, într-un pachet complet, ceea ce are nevoie. De asta nu prea se mai ocupă nimeni, în afară de Teatrul Metropolis.

Mai aveţi timp să urcaţi pe scenă?

Din păcate, nu mai am timp să joc. Singurul teatru unde o mai fac, pentru că este teatrul meu de suflet, unde am debutat, e Teatrul de Comedie. E un spectacol care mi-e drag sufletului, profesor fiind. Doi tineri din Verona care joacă rolurile principale sunt foştii mei studenţi, iar eu le sunt servitor în acel spectacol. E un spectacol de o tandreţe specială între pedagog şi foştii elevi, că acum sunt actori cunoscuţi.

Dacă nu mai ai timp să citeşti o carte, măcar să ţi-o citească actorii. Măcar te duci să vezi "O scrisoare pierdută" dacă nu mai ai timp să citeşti tu Caragiale sau Shakespeare.

Înainte se făceau 30 de filme pe an, în medie. Actorii de teatru aveau ocazia să se facă cunoscuţi prin filme. Astăzi se fac foarte puţine filme, iar actorii sunt obligaţi să facă compromisuri pentru a-şi câştiga existenţa.

Din păcate, ca în foarte multe domenii din România, nu am avut nici aici o strategie. Când va exista o strategie culturală... Deja au început, iată "Noaptea muzeelor". Sunt micile semne de normalizare. Şi cel care a identificat această necesitate a fost publicul. Nu omul politic. Publicul a revenit la teatru de sunt sălile arhipline. Pentru că şi-a dat seama că stai 365 de zile în propriul tău scaun la serviciu, în faţa computerului, după care vii acasă şi stai în faţa televizorului şi parcă 365 de zile înmulţit cu un număr de ani te usucă undeva în interior. Divertismentul e divertisment. Te duci la crâşmă zilnic dacă vrei la o bere. Dar, la un moment dat, simţi nevoia să faci ceva şi pentru sufletul tău, pentru spiritul tău. Şi dacă nu mai ai timp să citeşti o carte, măcar să ţi-o citească actorii. Măcar te duci să vezi "O scrisoare pierdută" dacă nu mai ai timp să citeşti tu Caragiale sau Shakespeare. Apoi, o altă nenorocită întâmplare a fost distrugerea modelelor reale în domeniul culturii, parcă după un program. Nu a fost unul evident, dar parcă a fost un program...

S-a zis multă vreme - şi teatrul nu face excepţie - că tot ce este străin e mai de valoare...

S-a dumirit lumea între timp. Pot să spun cu mândrie, apropo de filme, că sunt actori români care au tot făcut filme cu străinii. Am avut şansa să joc cu actori importanţi americani şi ei sunt foarte încântaţi de actorii români. Noi suntem foarte serioşi şi deosebit de creativi. Pentru că la noi, neavând totul la dispoziţie - asistenţi personali, producători, impresari, contabili - cel care a rezistat în profesia asta a rezistat şi pentru că fie este inteligent, fie este atât de pasionat încât e imposibil să rateze şi să se rateze.

"Până la urmă, publicul influenţează piaţa. Şi publicul are nevoie de calitate. Se uită să nu mai existe "E"-uri, să nu mai existe lucruri prin care să fie păcălit pe banii lui."

Lipsa banilor îi dezarmează pe tinerii care vor să se îndrepte spre o carieră în teatru?

Există o lege care va intra în vigoare din septembrie, care va aduce cât de cât nişte salarii. Din păcate, teatrele de stat sunt teatrele bugetare care se coordonează după Codul muncii şi o grilă de salarizare. Automat, este ca şi cum ai lucra la primărie, iar maximum pe care poţi să-l obţii ca funcţionar, nu mă refer la funcţiile de conducere, e X. Cam asta este grila. Vorbesc de sistemul bugetar. Mecenatul a început să existe. De exemplu, o mare firmă de automobile a investit în Teatrul Metropolis. Au început marile firme să descopere că a investi în cultură este de lungă durată. Exemplul îl dă, iarăşi, publicul. El investeşte în teatru.

Prin investiţia pe care o fac, marile firme îşi pot asigura un profit viitor. Un om cultivat cumpără un produs de bună calitate...

Chiar un profit extraordinar de mare. Într-un fel, eu am reuşit să conving structurile mai anchilozate. Le-am spus că eu cred că România se va normaliza când va reapărea "Junimea". Pentru că "Junimea", în afară de Titu Maiorescu, care era critic literar, şi alţi câţiva, în majoritate erau ingineri, medici, oameni foarte bine aşezaţi în profesia lor, care la un moment dat au spus: "Ce-ar fi dacă am investi în editarea tinerelor talente?".

Şi aşa l-au descoperit, de pildă, pe Eminescu. Au zis: "Băiatul ăsta are talent!". Şi au investit în publicarea lui Mihai Eminescu sau a lui Ion Creangă. Iar marile firme au început să simtă acest lucru. OK, investeşti mult în fotbal, ceea ce înseamnă serviciu de masă, dar la un moment dat nu te poţi deosebi pe piaţă decât prin calitate.

Preocuparea, până acum, a fost cantitatea, acoperirea unei zone cât mai mari de piaţă. Iată, firmele care stau foarte bine pe piaţă au reuşit acest lucru în primă fază, iar acum se întorc spre o anumită zonă de calitate. De aceea vă spun că, până la urmă, publicul influenţează piaţa. Şi publicul are nevoie de calitate. Se uită să nu mai existe "E"-uri, să nu mai existe lucruri prin care să fie păcălit pe banii lui.

- Nu ar fi mai benefică pentru teatru îndepărtarea treptată de sistemul bugetar şi orientarea către zona privată?

- Nu ştiu dacă este benefică pentru că, până la urmă, cultura are nevoie de o anumită protecţie. Şi mai ales oamenii de teatru care nu au nicio vină că banii sunt puţini. Tocmai de asta, Teatrul Metropolis este primul din România dedicat proiectelor.

Şi anume, exact ca în Occident, există un teatru, există un buget generos în care omul îşi depune proiectul, ca la film să zicem, el este studiat şi se vede care trebuie produs. Teatrul Metropolis investeşte. Regizorul îşi face castingul ideal, nefiind condiţionat să-l ia pe X sau Y. Dă audiţie! La audiţia respectivă câştigă tânărul Y sau Z. Că de aia joacă foarte mulţi tineri la mine. Pentru că s-au prezentat la concurs alături de actori importanţi, deja consacraţi. Vezi şi actori pe care nu-i ştiai. Asta este normalitatea! Este, dacă vreţi, sistemul occidental.

- Cum v-a venit ideea construirii Teatrului Metropolis?

- Mi-a venit din nevoia mea de om de teatru de a gândi un loc în care valoarea să fie susţinută. Îmi doream să existe un spaţiu modern, foarte bine utilat, în care omul creativ să poată să-şi depună un proiect. Poate că, fiind angajat într-un teatru, niciodată nu o să ţi se propună "Hamlet". Dar iată că, dacă un regizor spune: "Aş vrea să fac Hamlet" şi dă o audiţie deschisă, ai posibilitatea să joci "Hamlet". De-aia a ajuns filmul o industrie. Există producători care au feeling de produs comercial cultural, şi atunci produsul se vinde, pentru că omul are nevoie de cultură.

- E o altă treaptă pe piramida lui Maslow...

- Publicul vine şi cumpără produsul cultural.

- Cum aţi reuşit să aveţi un buget atât de generos?

- Am găsit oameni deschişi prin Primăria Municipiului Bucureşti. E o chestie ciudată, cred că am fost norocos. Am expus proiectul şi necesitatea de a intra pe piaţă cu un teatru care să arate modern, să recupereze imaginea unui an în care exişti, nu a unui trecut părăginit, prăfuit şi care stă să cadă pe noi. De asta stilul pe care l-am ales este stilul pe care îl găseşti la Viena sau în Spania. Până şi clădirea e unică în peisajul bucureştean.

- Cât aţi investit până acum?

- Cred că în decembrie eram undeva în jurul a patru milioane de euro. Şi investiţiile continuă.

- Aveţi firme mari care vin şi dau bani?

- Mai mult municipalitatea. Şi evident că există sistemul de licitaţie publică şi asta a fost o chestiune la care am ţinut foarte mult. I-am ales pe cei care au îndeplinit criteriile de estetică, în primul rând, apoi pe cele de funcţionalitate. Am zis că trebuie să fie ca la multiplex.

- Consideraţi nociv faptul că actorii tineri joacă în telenovele?

- E bine din punct de vedere financiar. E o libertate. Îşi asumă această dorinţă, dar succesul acestor telenovele poartă şi un stigmat. După ce eu ştiu că eşti simpaticul personaj sau dramaticul personaj Y, mi-e foarte greu să cred că mai eşti "Hamlet". Actorii mari americani au acest cameleonism, cum spunea Al Pacino, de a fi într-un film într-un fel, iar în altul, într-alt fel. Noi nu avem nici consilieri de imagine. Adică cineva care să stea în jurul tău să spună nu e bine, vezi că e prea mult.

- Foarte multă lume spune că această identificare a actorilor cunoscuţi cu rolurile din telenovele afectează piesele pe care le joacă ulterior.

- Până la urmă, un spectacol de calitate înseamnă o poveste. Ăsta este primul lucru pe care îi întreb când am un proiect, care este povestea şi de ce m-ar interesa pe mine această poveste. În România, mirajul televiziunii este foarte mare. Şi lipsa banilor te face să stai mai mult în faţa televizorului, să nu-ţi permiţi şi alte costuri.

Omul, în sinea lui, are nevoie de poveşti, şi atunci, pentru că s-a considerat că nu are bani şi stă în casă, i se oferă poveşti. De aia telenovela ţine foarte tare în România. Pentru că nu sunt bani. Când vor fi bani, omul va învăţa să cumpere şi o carte. Va zice că nu-i atât de scumpă cartea. Nu e atât de scump să meargă la teatru. Nu este atât de scump să meargă la operă. Nu este atât de scump să meargă în străinătate. Dar acum păturile sunt foarte distanţate.

- Înainte erau piese de teatru difuzate de televiziuni la ore de maximă audienţă. Aţi mai văzut în activitatea dvs. producători dispuşi să preia piese şi să le difuzeze?

- Televiziunea publică s-a reîntors spre acest obicei şi deja sunt spectacole care vor fi transmise în direct. S-a spus că teatrul tv e depăşit, că actorii noştri sunt depăşiţi. De ce? Le-a fost frică de calitate. Dovada cea mai clară este că atunci când s-a difuzat "O scrisoare pierdută", cu Toma Caragiu, cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, a fost o audienţă maximă la postul public. Dar le este în continuare frică de calitate. Acum, uşor-uşor, după cum observaţi, în telenovele au început să apară nume de actori şi se vede diferenţa între un actor profesionist şi un actor amator, adică iubitor doar de cameră.

"Omul, în sinea lui, are nevoie de poveşti, şi atunci, pentru că s-a considerat că nu are bani şi stă în casă, i se oferă poveşti. De aia telenovela ţine foarte tare în România."

- Televiziunile comerciale nu prea se orientează către publicul cultivat...

- Nu dau nume, dar vedeţi că telenovelele sunt acoperite cu nume de actori mari. De ce? Pentru că a început să le dispară frica de calitate. Ba din contră, văd că românul - iarăşi vă spun că publicul e neiertător! - cere calitate.

- Frica lor de calitate era probabil în legătură cu nivelul de educaţie al publicului, foarte scăzut de altfel ...

- Cu nivelul interesului de a educa publicul, într-un fel. Pentru că este mult mai uşor să conduci prostimea. Şi mult mai uşor este să inoculezi ideea că suntem un popor libertin. Şi atunci libertinismul a fost special cultivat. A fost o strategie de după Revoluţie, necesară pentru o anumită parte a populaţiei, tocmai pentru a-ţi da sentimentul că sistemul nu mai există, că oamenii care trag sforile au dispărut.

"Tinerii stau mai mult pe internet decât la televizor, pentru că, practic, ei vor informaţia pe care să o coreleze cu altă informaţie. Tinerii nu mai pot fi minţiţi atât de uşor."

- Credeţi că încep să se limpezească apele?

- Asta e împotriva sistemului. Sistemul nu-şi doreşte chestia asta. Îşi doreşte în continuare să conducă prost. Numai că publicul nu mai crede. Şi aici este şansa tinerilor. Publicul, să-i zicem matur, e atât de dezamăgit de ce i s-a întâmplat în aceşti ani, încât zice "lasă-mă, nu mai cred, s-a întâmplat de prea multe ori". Să ştiţi că tinerii stau mai mult pe internet decât la televizor, pentru că, practic, ei vor informaţia pe care să o coreleze cu altă informaţie. Ei nu mai pot fi minţiţi atât de uşor. Ce este foarte interesant este că se uită foarte puţin la televizor. Există segmentul de oameni interesaţi de ştiri, dar nu sunt tinerii în această categorie.

- Nu credeţi că e periculos să scadă interesul pentru informaţiile de zi cu zi?

- Tinerii au un alt fel de curiozitate. De aia sălile de teatru sunt arhipline cu tineri. O să vedeţi că 70 la sută din gradul de ocupare a unei săli de teatru e reprezentat de oameni tineri. Pentru că ei caută informaţie.

- Asta în Bucureşti şi în marile oraşe, dar în mediul rural?

- La ţară se munceşte atât de mult, iar sărăcia e atât de mare... De sărbători, am fost într-o zonă rurală, pentru că am vrut linişte. La ora opt mă lua şi pe mine somnul de cât de obosită era lumea. Tot din sărăcie, oamenii pleacă în străinătate să muncească. De aia satele noastre sunt pline mai mult de bătrâni.

- Doar doi la sută din tinerii de la ţară ajung anual la universităţi. Nu este alarmant?

- Sigur că e dramatic, pentru că se pierd generaţii întregi, se pierd talente, se pierd posibile personalităţi în diverse domenii. Ce să facem dacă trăim într-un spaţiu în care nu există oameni care să-şi asume o strategie naţională?

- Vă referiţi la spaţiul politic?

- Acolo e o improvizaţie. Poate ne va ajuta Dumnezeu să se aşeze şi spaţiul politic.

- Cum vedeţi implicarea tinerilor în sfera decizională? E un simulacru sau a început cu adevărat promovarea lor?

- Părerea mea este că tinerii încep să aibă şanse. Cred că România e în primăvară. Au început să apară ghioceii, din fericire. Nu e vară încă. Nu e toată natura înflorită. E un început de primăvară. De pildă, observ că în sistemul bancar sunt foarte mulţi tineri. Toţi sub 30 de ani. Supercapabili.

- Să revenim la zona culturii. Unde suntem azi?

- Încă nu sunt suficiente săli de expoziţie, încă nu sunt suficiente teatre. Sofia are 57 de teatre. În proiectul meu de management, am făcut un studiu şi am luat Polonia, unde sunt 85 de teatre în capitală, Budapesta, unde sunt vreo sută şi ceva de teatre. În Bucureşti "ne mândrim" cu 12-14 teatre.

- Aici nu intervine cumva factorul politic?

- Gândiţi-vă că marile capitale trăiesc din turismul cultural. Noi nu putem facem în capitala României turism cultural. Adică monumente, muzee, expoziţii, săli de teatru.

- Nu putem sau nu vrem?

- Nu există strategie. A venit cineva să spună ce spaţii putem să amenajăm pentru săli de expoziţii? Să se facă un proiect măcar la nivel metropolitan, la nivel de capitală. Marile capitale din asta trăiesc.

- Dacă ar fi să primiţi mâine portofoliul culturii, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?

- Aş face o strategie clară în domeniu, pentru că în felul ăsta mi-aş câştiga şi eu demnitatea ca român, m-aş putea mândri cu foarte multe locuri în această ţară, pe care toţi o constatăm ca fiind minunată, dar despre care spunem: "Ce păcat că e locuită!". Tot există acest banc, dar nimeni nu face nimic pentru a schimba chestia asta. Ajunge din ce în ce mai mult un gunoi. Nu există un sistem coerent de curăţare, de administrare. Autorităţile se fac că se ocupă de chestia asta. Ne-am pierdut avangarda. Suntem promotorii teatrului absurd. Avem un portofoliu cultural pe care nu ştim să-l promovăm.

- Bugetul alocat este foarte mic.

- Bugetul este foarte mic atât timp cât nu se va înţelege că o mare firmă poate investi. Să ştiţi că şi în Germania teatrele, operele au în spatele lor parteneriate.

- Ministerul poate facilita parteneriate?

- Parlamentul României ar trebui să găsească o formulă prin care să spună: "Dumneata eşti scutit de impozit un an de zile, dacă faci parteneriat cu teatrul cutare". Să găsească tot felul de formulări. Nu eu am inventat teatrul de proiecte. Sistemul ăsta există în Occident de ani de zile. Numai că la noi nu s-a făcut niciodată o clădire, un loc, un spaţiu dedicat acestor lucruri. Dacă Metropolis e primul, nu e ca să mă dau eu mare. Noi măcar încercăm ca ghioceii ăia de care vorbeam mai devreme să mai apară şi în altă parte - încă un teatru, o sală de expoziţie.

- Aveţi dialog cu membrii Comisiilor pentru cultură ale Parlamentului?

- Nu. Ei nici nu ştiu că s-a înfiinţat un teatru după 20 de ani. Pentru ei, asta nu contează. Apropo de informaţie, nu e vorba de altceva. Din fericire, am avut un dialog cu Comisia de Cultură şi Direcţia de Cultură a Primăriei Municipiului Bucureşti. Am avut noroc pentru că am găsit nişte oameni deschişi, dornici de a sprijini promovarea tinerilor, ceea ce înseamnă Teatrul Metropolis.

Cel mai redutabil adversar

Metaforic, lenea, mentalitatea. Mentalitatea care, din păcate, face ca unii să fie angajaţi, iar alţii salariaţi. Mi-am dat seama de această mare diferenţă. A fi angajat înseamnă a te angaja într-o chestiune pentru care primeşti şi salariu. A fi salariat înseamnă să te intereseze numai ziua în care îţi iei salariul. Din păcate, ăsta este marele nostru duşman. În rest, sunt un om cu frica lui Dumnezeu. Şi nu vă ascund că, acum, împreună cu Patriarhia Română vom face un festival de teatru religios. Sunt foarte multe teme pe care le avem în vedere. E vorba de relaţia omului cu Dumnezeu.

Cel mai mare adversar al meu este lenea, mentalitatea. Mentalitatea care, din păcate, face ca unii să fie angajaţi, iar alţii, salariaţi.

- Ce părere aveţi despre piesele de teatru pe teme religioase, care sunt considerate de către o parte a publicului adevărate blasfemii? Relativ recent, a fost un asemenea caz la Iaşi.

- Fac parte din ceea ce vă spuneam - confuzia dintre libertate şi libertinism. A profana nu înseamnă neapărat a construi. Nu înseamnă artă. Arta nu înseamnă libertinism, arta nu înseamnă să facem ce vrem noi jignind publicul. Noi am pierdut o calitate - calitatea modelului real.

- Doar asta au pierdut românii în ultimii ani?

- Şi respectul. Respectul de sine. Pentru că, dacă te respecţi tu pe tine, este imposibil să nu te uiţi puţin şi la cum te-ai îmbrăcat şi la cum te comporţi. Măcar egoist să priveşti lucrul ăsta. Totuşi, cred că învăţăm asta uşor-uşor. Eu sunt un om optimist. Sper să nu văd doar partea plină a paharului.

- Cum vedeţi campaniile care s-au desfăşurat până acum de către anumite organizaţii neguvernamentale pentru eliminarea religiei şi a icoanelor din şcoli?

- Anul trecut, am făcut un program în care erau trecute subiectele de bacalaureat. Erau spectacole în lectura tinerilor actori şi aveam zece echipe care mergeau prin toate liceele din Bucureşti. De ce? Pentru clasele a XII-a, asta reprezenta o recapitulare a materiei. Cei care nu au apucat să vină la şcoală măcar aflau ce este cu "Moromeţii".

Acest program pe care l-am avut în licee a întâmpinat rezistenţă din partea profesorilor. Eu cred că şcoala românească e restrictivă. Ei tot o ţin cu un mecanism vechi, apropo de mentalităţi. De aceea vă spuneam de salariaţi. Să se înveţe sâmbătă materii opţionale. Să faci cursuri de religie, de actorie, sport, să le oferi o paletă opţională mult mai mare. Se creează astfel şi locuri de muncă pentru oameni care ar putea preda, absolvenţi, tineri pe care să-i cooptezi în sistemul şcolar. Şi, în acelaşi timp, i-ai da copilului posibilitatea să-şi verifice anumite resurse intime, că poate crede că are talent la nu ştiu ce.

- Unde aţi identificat sursa acestor pseudodezbateri din spaţiul public românesc?

- Cred că sursa este marea confuzie de identitate pe care o trăim. Noi încă nu ne identificăm cu o anumită cultură. Noi încă nu găsim ce ne-ar identifica pe noi la nivel european, ce ne-ar da amprenta românească. Pentru că atât de hibrid s-au întâmplat lucrurile, o formă americană lângă o formă italienească, lângă una franţuzească, încât nu mai ştim cine suntem.

E o criză de identiate. Şi atunci, omul merge la biserică încercând să se regăsească pe sine. De ce sunt sărac, de ce mi se întâmplă mie asta, caută răspunsuri. Cred că de aia este o pseudosursă. Cum alţii sunt deja deştepţi, au teorii, programe, dar nu au practică. Ea nu e bazată pe o practică, nici măcar pe un studiu real. Cred că dintr-o criză de identitate.

Oamenii "din umbră"

Eu am fost un om destul de cinstit, în sensul că nu au existat oameni care să mă sprijine. Au fost oamenii care mi-au fost modele. Aş putea spune că este vorba despre toţi cei cu care am colaborat. Decât să-mi falsific eu sentimentele şi trăirile, am preferat să nu colaborez. Aproape în toate spectacolele, oamenii cu care lucrez sunt oameni cu care am devenit prieteni. Sigur că, foarte apropiat sufletului meu a fost Dem Rădulescu. Dar foarte apropiaţi mie sunt o groază. Am avut şansa să fiu un actor foarte solicitat. Şansa de a mă fi întâlnit cu aceşti oameni, care sunt şi modele culturale şi care m-au cizelat, m-au şlefuit vrând-nevrând.

Aproape în toate spectacolele, oamenii cu care lucrez sunt oameni cu care am devenit prieteni. Sigur că, foarte apropiat sufletului meu a fost Dem Rădulescu.

Poveste de viaţă

"M-am hotărât să devin actor la un spectacol de la Bulandra"

Cred că una dintre cele mai interesante poveşti de-ale mele este legată de momentul când m-am dus la teatru şi m-am hotărât să mă fac actor.

În anii '82, se juca un spectacol în regia lui Alexandru Tocilescu, cu Octavian Cotescu, Florian Pitiş, numai nume mari, la Teatrul Bulandra, sala Grădina Icoanei. Nu am prins locuri decât la matineu, undeva pe colţ, dar eram foarte aproape de scenă. Nu am să uit niciodată că Octavian Cotescu s-a întors la un moment dat şi privirea i-a picat pe privirea mea. Şi ştiu că m-am făcut mic în scaun şi am spus că asta trebuie să mă fac eu.
Au fost multe momente care m-au determinat să fiu ceea ce sunt. Dar şi momente care m-au durut prin pierderea oamenilor dragi. Dacă aş alege o anumită poveste ar trebui să fie dominantă. Şi aş putea spune că niciuna din aceste poveşti nu sunt dominante. Sunt meritate, a trebuit să învăţ ceva din toate astea.
Dar îmi mai amintesc şi de admiterea mea la facultate. Erau alte condiţii pe vremea aia, doar câteva locuri. Comisia era formată din oameni care erau ca şi colecţionarii. Normal că atunci când miroşi talentul, indiferent că e mai mult sau mai puţin şlefuit, vrei să-l introduci în facultate pentru a deschide porţile teatrului. Toţi aveam spaima să nu picăm la examen.

Octavian Cotescu s-a întors la un moment dat şi privirea i-a picat pe privirea mea. M-am făcut mic în scaun şi am spus că trebuie să mă fac actor.

"Implicarea în politică a celor care au dobândit notorietate în alte domenii este obligatorie"

- Cum găsiţi astăzi calitatea produsului artistic?

- Când eşti perfecţionist, ca să nu zic doar profesionist, şi eu sunt o persoană perfecţionistă, evident că niciodată nu sunt mulţumit de ceea ce fac sau de ceea ce mi se întâmplă. Dar sunt mult prea împătimit ca să am o percepţie obiectivă şi detaşată faţă de chestia asta. Şansa este că există mai multe genuri. Ca orice produs, e mai puţin sau mai mult reuşit în raport cu cât de profesionişti sunt oamenii care fac acel produs. Nu toate cărţile sunt la fel de bune. Nu toate melodiile de pe acelaşi CD sunt de aceeaşi calitate. Asta este în zona creaţiei.

- Vedeţi oameni politici care au înclinaţie spre actorie?

- Sunt mulţi care joacă teatru. Nu vreau să nominalizez. Vreau să spun doar aşa, că şi ei vor fi mult mai performanţi la nivel de imagine când vor învăţa că orice om politic trebuie să aibă consilier de imagine. Asta pentru ca să ştie ce să facă cu mâinile.

Mie mi se pare totdeauna un spectacol comic când văd gestica, cum li se sparge vocea, dar asta este o deformaţie profesională. Ei nu mai învaţă nimic. În momentul în care s-au instalat într-un scaun, consideră că nu mai au ce învăţa. Dovadă că într-un moment de criză, când sunt puşi din nou în faţa alegătorilor, nu ştiu cum să se comporte. Undeva se creează o ruptură. Măcar o dată pe lună să lucreze cu un consilier de imagine.

- Ce ar fi util pentru omul politic, în viziunea dvs.?

- Să înveţe măcar să spună adevărul, chiar dacă el este împachetat cu o fundiţă, dar să spună adevărul în care să şi creadă. Diferenţa între un artist şi un amator este că artistul crede în ceea ce face. Actorul se suie pe scenă crede în misiunea lui. Omul politic nu crede. Şi se simte că nu crede. Omul obişnuit nu mai poate fi păcălit atât de uşor.

- Credeţi că implicarea în politică a celor care au dobândit notorietate în alte domenii ar fi benefică?

- Cred că ar fi obligatorie. Şi vă spun de ce. Foarte mulţi oameni de calitate s-au retras. Noi nu mai recuperăm modele. Până acum au fost promovaţi oameni care au dus sacoşe. De aici criza de identitate de care vă spuneam. Noi nu mai avem modelul românesc Brâncuşi, modelul românesc Eminescu. Nemaicultivând astfel de personalităţi se nasc personulităţile, şi noi în asta trăim acum. Unde-i personalitatea, fie ea politică, culturală, de ce natură vreţi?

Şi sunt personulităţi care nu fac decât să intre într-un joc formal şi fals. Este mult mai comod. E mult mai greu să crezi în ceva şi să munceşti pentru lucrul ăla. Să te dedici acelui lucru. Și pe crucea ta acolo, că toţi ajungem la acel moment, să scrie ăsta a făcut treaba asta. Brătianu, Titulescu, cine vreţi dvs. Vorbim de o perioadă minunată a României. Nu discut acum cum era omul. Discut de misiunea pe care a avut-o.

"Avem personulităţi care nu fac decât să intre într-un joc formal şi fals"

- Dacă vi s-ar propune să candidaţi pentru vreo funcţie politică, aţi accepta?

- Nu m-am gândit. Din fericire am fost păzit, nu mi-au propus să intru în niciun partid. Ceea ce e bine, pentru că nu a trebuit să refuz pe nimeni. Se pare că nu am prezentat interes pe zona asta.

- Nu v-a cerut sprijinul niciun candidat? E o modă ca diverşi candidaţi să solicite sprijinul unui actor sau al unui sportiv cu renume...

- Probabil nu sunt atât de important pentru ei. Sau probabil sunt atât de puţini cei care ştiu cum arată un actor tânăr. Trăim un moment istoric şi foarte puţini oameni politici ştiu că s-a născut un teatru în România. Dezarmant de puţini. Sunt foarte speriat de acest fenomen de ignoranţă. Poate peste 20 de ani, când vor fi pensionari, vor spune că au fost contemporani cu naşterea unui teatru în România. De aia întotdeauna sunt fericit că există public.

Pentru că publicul a confirmat existenţa acestui teatru. Publicul vizitează acest teatru. Publicul ştie de acest teatru. Publicul iubeşte acest teatru. Omul politic habar nu are ce se întâmplă în cultura română. Din când în când dă o comandă. Nici măcar nu ştiu dacă există artişti tineri, plasticieni sau muzicieni. Din când în când se zbate cineva că e un băiat extraordinar care cântă la pian. Și trimit o groază de invitaţii la diverse ministere şi sala e goală. Cel mult îşi trimit nişte oameni apropiaţi. Dar nu există o elită. Pentru că s-a tras în a nu se înfiinţa elita. Până la urmă de asta oamenii de calitate s-au retras, au preferat să-şi vadă de treaba lor. Iar ei nu mai sunt identificaţi şi de aia România nu are amprentă.