Gabriel Diaconu: De ce suntem noi proşti, iar alţii deştepţi când vine vorba de măsuri preventive
0
Medicul psihiatru Daniel Diaconu a identificat zece motive pentru care românii nu sunt la fel de eficienţi ca occidentalii în aplicare unor măsuri care să ţină răspândirea noului coronavirus sub control.
Cifrele oficiale care arată noile îmbolnăviri de COVID-19 cresc spectaculos de la o zi la alta. La fel şi numărul deceselor şi al pacienţilor aflaţi la Terapie intensivă.
Marţi, 3 noiembrie, 7.733 de cazuuri noi de infecţie cu SARS-CoV-2 au fosst identificate în doar 24 de ore, au avut loc 120 de decese în acelaşii interval de timp,, iar numărul pacieenţilor din saloanele de TI a ajuns la aproape 1.000.
Medicul psihiatru Gabriel Diaconu identifică pe pagina sa de socializare zece motive pentru care, la noi, situaţia pare să fi scăpat de sub control.
Redăm mai jos întreaga postare:
De ce suntem noi proşti, iar alţii deştepţi când vina vorba de măsuri preventive, nu doar în pandemie (se aplică şi intemperiilor – iarnă, inundaţii, secetă, focuri de pădure, etc), în 10 constătări simple:
1. Pentru că la cât mint oamenii, de la primar în sus, până la preşedinte, nici când ajung să spună adevărul nu-i mai crezi. Şi dacă tu nu-i crezi, nu-ţi imagina că statu-i crede, sau se ia în serios. Drept urmare, în privinţa capacităţii noastre de reacţie, forţei noastre de intervenţie şi rezervei de răbdare mergem pe poanta bancului ”hai, pisi pisi, încă un strop”!
2. Pentru că, în ciuda încercării periodice şi a entuziasmului idealist al câtorva, majoritatea celor din aparatul administrativ peren românesc are o părere cinică, dispreţuitoare faţă de omul de rând, sau mai bine zis românul autentic: e primitiv, indisciplinabil, ascultă doar de bici, este oţ, te trage pe sfoară, şi ce mare brânză până la urmă dacă mai mor câţiva dintre ei, oricum stăteau cu palma întinsă să le dea. Păi cum cine să le dea? Statul să le dea, care nu se mai satură. Este acel moment când lenea capătă o sancţiune quasi divină: asta aţi vrut, asta primiţi.
3. Din lăcomie. Această lăcomie este nu doar proverbială, dar şi adânc înrădăcinată în cultura provincială, că-i zici chemarea pământului, că-i zici ban şi ochi al dracului, şi pe buza gropii românul tot la ce-ar putea să câştige se gândeşte, mai mult decât la ce pierde. E trauma unui popor sărac, veşnic poftind la capra muribundă a vecinului. Sau, cum ar fi spus bunica mea dacă era încă în viaţă: nu-i mai satură Dumnezeu...
4. Din fatalism. Care fatalism are aceeaşi făţărnicie înspăimântătoare ca şi lăcomia, este bine infuzat cu varii credinţe cum ar fi că nu ne lasă pe noi Drăguţul la greu, mai îşi înfige degetul, mai mută busola, mai suferă şi duşmanul, mai îşi întoarce timpul roata, şi privirea către popor...de-alde astea. Iar dacă o înfrângem, aşa a fost să fie, băieţii au făcut o figură frumoasă. Am acţionat bine, atât s-a putut. Suge-o, Ramona.
5. Din laşitate. Aceeaşi predispoziţie pentru grandomanie, eroism de carton şi preamărirea soldatului necunoscut (necunoscut ca soldat, carevasăzică) face şi ca, la momente de răscruce, acei oameni în a căror tărie stă decizia grea, dar dreaptă, să dea bir cu fugiţii. Păi nu zice vorba aceea că fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă? Deci dacă strămoşii noştri au constatat asta, cine suntem noi să ne punem cu înţelepciunea populară?
6. Din arţag. Nici nu ştii dacă, printre trăsăturile enumerate până acum, vreuna se apropie, marginal, de apetitul ticălos, gratuit şi libidinos al românului pentru arţag. Are, n-are treabă, ştie, n-are ştire, românul se ceartă. Odată îl vezi câtu-i de mic, insignifiant şi de fapt spăimos de fire, cum se oţărăşte la cin-se apucă. Pe moment se umflă vena gâtului, urcă aşa un glas străbun într-însul şi-şi aduce aminte că i-a luptat bunicul la cotul Donului, deci nu ne tragem aşa de şireturi, bine? R-aţi ai dracului de comunişti. E supărăcios, ranchiunos, dă ca vaca o copită în găleata cu lapte. Şi să vrei să-i mai faci vreun bine şi nu se poate.
7. Din nostalgie. Trăim, ne alimentăm şi periodic ne sucim gâtul în diverse momente ale trecutului presărate cu personaje predestinate mesianice, sau dimpotrivă jupâni dibaci care au rezolvat ei, prin proprie iscusinţă şi cu resurse modeste, situaţii care – vezi Doamne – au îngenuncheat alte naţiuni ori popoare. Că asta a implicat roata triunghiulară sau scripetele de lemn, că a trebuit românul să redescopere praful de puşcă sau proprietăţile apei când capilarizează, noi am fost primii, înzestraţi cu un geniu latent demn de Iustin Capră şi-ale lui maşini electrice. Trebuie că de fiecare dată când se-abate un potop, undeva pierdut prin România e un inginer cu freză ca a lui Sergiu Nicolaescu nebăgat în seamă de nimeni (decât, posibil, de sine însuşi), care-ar putea să rezolve problema cu o cheie franceză şi-un pic de vaselină. Doar că ou sont les temps d-antan. Sau, prescurtat: ţeapă!
8. Din melancolie. Atâta amar şi resemnare, atâta batistă şi batic, atâta cernă şi cenuşă mai rar găseşti înafara Balcanilor, unde şi ploaia e parcă mai gri, şi ceaţa e parcă mai sumbră, şi casele sunt mai lacustre şi lustrele parcă-s mai chioare. Zace, perpetuu, un nor deasupra minţii bolovane a românului convins că dacă n-a fost să aibă el noroc, pesemne că plăteşte acum păcatele trecute ale înaintaşilor. Şi-atunci jeleşte, boceşte, mai scoate de undeva bine ascuns un fluieraş de os, de cântă duios, mai trece ziua numărând oile, cânii şi varii căcăreze, încremenit în propriu-i destin.
9. Din auto-conservare. Pe cât e de coclită alianţa asta toxică între forţe distructive, creative şi psihopatogene deopotrivă, pe atât de îngemănată este cu fantezia fertilităţii, a renaşterii, şi viitorului pe care îl vor trăi copiii noştri. Nouă ne rămâne sacrificiul (pentru copii), ruptul de la gură (pentru copii), turul cârpit al pantalonilor (pentru copii), respectiv osânda (pentru copii), dar cândva, cumva, aici vor fi mai fericiţi urmaşii. Ce contează că te uiţi la – culmea – aceşti copii care aşteaptă de la noi să fim prezenţi, în aici şi acum, aceşti copii care aşteaptă de la părinţii lor să-şi înfrângă toate pornirile anterior enumărate, să fie oameni, o dată măcar. Tot poveşti la gura sobei, succesiuni şi variaţiuni pe tema melancoloido-fatalisto-nostalgico-arţăgoasă, şi descurcă-te, băiete. Se rezolvă cu varii lubrifianţi, şi se adoarme în narcoză etanolică. Ce nu poate rezolva raţiunea cu siguranţă rezolvă trăscăul.
10. Din insuficienta, şi eliptica, înţelegere a timpului. Probabil că dacă e să fie motiv fundamental, definitiv şi irevocabil pentru care suntem proşti noi, iar alţii sunt deştepţi, e că ne batem joc de cea mai greu regenerabilă resursă: timpul. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai e nevoie. Totul conspiră la regula ultimă a acest decalog. Totul contribuie, totul alimentează freatic frecatul timpului ca formă de artă a românului de pretutindeni, că e de la oraşe, la sate, prin varii staţii de tren tramvai ori autobuz. Românul are timp. Doar că nu-i al lui. N-a fost timpul nostru. Vor veni şi vremuri mai bune. Vin vremuri grele. Vremuri. Tramvai cu etaj şi tras de cai etţetera. Om fi inventat noi insulina şi stiloul cu rezervă, dar când vine vorba de măsuratul timpului stăm între două toace, doi traşi de liturghie, diferenţa insensibilă între dimineaţă şi amiaz, cine se trezeşte de dimineaţă şi oare cât de departe ajunge, o interminabilă şi enigmatică formulă a vitezei care nu e atât influenţată de distanţă, cât de timp.
Suntem proşti, şi istoria va consemna asta într-un capitol uitat, răsfoit de mai nimeni, că şi când am avut timp n-am ştiut noi prea bine ce face cu el, şi când n-am mai avut l-am imaginat doar la timpul trecut (parcă părinţii noştri aveau mai mult timp faţă de noi), iar în ce priveşte valoarea pe care i-o dăm, e un credit în alb pentru viitor. Va veni un timp. Mintea românului cea de pe urmă...
Se încarcă comentariile...
