Crăciunul, sărbătoarea gusturilor și trăirilor de altădată. „În lumea satului, Crăciunul era important. Revelionul, Anul Nou, mai puțin”

Sărbătoare cu parfum de acasă, colindători și bucate alese, Crăciunul este poate cel mai așteptat moment al anului, de mici și mari deopotrivă. Iată de unde vine, de ce colindăm și ce punem pe masă încă din cele mai vechi timpuri.

Cu Sorcova se mergea mai întâi la rudele apropiate FOTO: A.M.

Originile sărbătorii Crăciunului se pierd în negura vremurilor. Astăzi, de Crăciun, sărbătorim Nașterea Domnului, dar nu a fost dintotdeauna așa. A fost mai întâi o sărbătoare păgână, peste care s-a suprapus cea religioasă. Etnograful Ion Ghinoiu explică în lucrarea „Obiceiuri populare de peste an“, citat de Radu Anton Roman în cartea sa „Bucate, vinuri și obiceiuri românești“, că „peste sărbătoarea autohtonă geto-dacică a Crăciunului s-au suprapus, succesiv, Saturnaliile romane (la începutul mileniului I d.H., zeul Saturn se celebra între 17 și 23 decembrie), nașterea zeului solar de origine iranianã Mithra, iar după apariția creștinismului, nașterea lui Iisus“.

Părinții Bisericii, interpretând anumite texte biblice, au fixat la început și nașterea fizică și pe cea spirituală a lui Iisus Hristos în a șasea zi după Anul Nou. Ulterior, Biserica a separat cele două momente importante, lăsând Botezul Domnului (nașterea spirituală) la 6 ianuarie și mutând Nașterea Domnului pe 25 decembrie (pe care a suprapus-o peste ziua de naștere a divinităților anterioare: Crăciun, Saturn, Mithra), menționează renumitul specialist al culturii populare, Ion Ghinoiu. Astfel, românii au în această perioadă mai multe sărbători reunite sub numele Sărbătorilor de Crăciun, acestea având elemente comune caracteristice scenariului de reînnoire spirituală.

Porcul, animal sacru în vechile culturi

Unul dintre obiceiurile specifice Crăciunului la români este tăierea porcului. Considerată un ritual barbar de către toți cei străini de tradițiile românilor, sacrificarea porcului, în trecut realizată aproape exclusiv în ziua de Ignat (20 decembrie), își are originile dinainte de creștinism. 

Porcul era considerat animal sacru în vechile culturi, apărând în legătură cu zeii vegetației atât la egipteni, cât și la greci și romani. Una dintre legende spune că Adonis, iubitul muritor al Afroditei (zeița greacă a frumuseții și a iubirii), ar fi fost rănit mortal, din gelozie, de Ares (zeul războiului în mitologia greacă).

Zeul Ares a luat înfățișarea unui porc mistreț și l-a rănit pe Adonis la coapsă. De atunci, adoratorii acestuia sacrificau ciclic, în cadrul unui ritual, un porc și îl mâncau în ospețe publice. Creștinismul ar fi acceptat practica sacrificării porcului ca secvență a suitei de obiceiuri pregătitoare a marii sărbători a Crăciunului.

În cuptorul casei se coceau pâine, colaci și cozonaci FOTo: A.M.

Sacrificarea avea loc, de Ignat sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), în zori. Vechile credințe ale românilor, conform cărora „dacă nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine“, s-au transmis, de altfel, până astăzi. Și tot până în zilele noastre s-au transmis și anumite gesturi ritualice, cum este trasarea, pe frunte și pe ceafă, cu cuțitul, a unei tăieturi în formă de cruce, pe care se presară sare, rostindu-se formula: „Să-l mâncăm sănătoși!“. Folosirea sării în acest ritual ar avea legătură de asemenea cu vechi ritualuri sacrificiale romanice.

Colacii, răsplata binemeritată pentru colindători

Și tot din vechile ritualuri, în unele zone încă păstrate cu sfințenie, face parte și coacerea colacilor de Crăciun. Considerați alimente sacre, se realizau din aluat asemeni celui pentru pâine, sau, în alte zone, din aluat nedospit, și se foloseau la masa de Crăciun, se împărțeau pentru spiritele morților, dar se ofereau, de asemenea, ca răsplată, colindătorilor (alături de nuci și mere) veniți în prag să ureze. Colacii pot avea, în funcție de zonă, forme diverse: cerc, potcoavă, stea, forma cifrei opt etc. 

„Prepararea colacilor de Crăciun este unul dintre cele mai stabile și mai respectate obiceiuri românești. Turtele de Crăciun sunt un aliment sacramental reprezentând spiritul grâului. Se fac în sudul și în estul României. Asemănătoare azimelor, au o compoziţie simplă: făină de grâu amestecatã cu apă călduță și sare, fără utilizarea fermenților. Aluatul se întinde în foițe rotunde cu mâna sau cu făclețul (sucitorul) și apoi se coace pe plita sobei sau, ceremonial, pe fierul plugului încins pe jăratec. În anumite zone, se coace un Colac de Crăciun antropomorf, de forma cifrei 8 (care reprezintă în bucătăria populară divinitatea). Nu se mănâncă de Sărbători, ci se păstrează până la Măcinici, la Pornirea plugului. Atunci se pune în bârsa plugului sau în coarnele boilor înaintea primei brazde și se mănâncă în țarină de gospodari și de vitele de muncă“, menționa etnograful Ion Ghinoiu în „Obiceiuri populare de peste an“.

„Așa își dozau ei totul, să le ajungă un an întreg“

Muzeul Județean Olt este, de câțiva ani, în preajma Crăciunului, gazda unui eveniment deosebit de apreciat: „Gusturi din bătrâni“. Elevi și profesori de la liceele cu profil servicii din județul Olt vin cu această ocazie în fața vizitatorilor cu bucate realizate după vechi rețete tradiționale. Este vorba atât de bucate pe care le regăsim până astăzi pe masa de sărbătoare, cât și de preparate pe care bunicii le făceau din necesitatea de a „înmulți“ ingredientele și a sătura familia numeroasă. Turta de mălai sau „turtoiul“, un produs preparat din făină de porumb amestecată cu făină de grâu, este în fiecare an vedeta expoziției culinare cu degustare.

Claudia Balaș, etnograful Muzeului Județean Olt, spune că țăranul român avea priceperea de a-și administra puținele resurse astfel încât să-i ajungă un an întreg. Crăciunul era un moment special, în care pe masă erau bucate mai multe și mai alese decât într-o duminică obișnuită, însă nu se făcea nici pe departe risipa pe care o întâlnim astăzi. De menționat că se preparau bucatele „de dulce“ fără a fi gustate, pentru că țăranii, cei mai mulți, respectau cu sfințenie postul. 

„De Crăciun umpleau toba cu carne din porc, cu anumite organe și făceau caltaboșul, nu făceau lebăr, cum îi spunem noi acum. Tocau totul la cuțit sau la bardă, în compoziția cu care umpleau acele mațe groase, «mațe umplute» le spuneau ei, caltaboșul este mai mult în partea Moldovei. Era o compoziție care includea orez și ceapă călită. Mai făceau o friptură, mai făceau ciorbă de os afumat cu zeamă de varză și, ca un condiment, foloseau hrean. Dădeau hrean prin răzătoare și îl puneau cu un pic de sare și cu oțet la păstrat. Tăiau porcul de Ignat, se păstra această dată. În trecut, iernile erau ierni adevărate și nu aveau o problemă cu păstratul cărnii. Oricum, toată carnea de porc o lăsau o zi-două să-și ia sare și apoi o ridicau pe horn, la vatră, să se scurgă, să se zvânte, să se afume, după care o topeau și o puneau la garniță“, a explicat Balaș pentru „Weekend Adevărul“.

Toba de la fundul garniței, mâncată abia de seceriș

Nici măcar toba nu o mâncau în întregime în perioada sărbătorilor, ci totul era „chivernisit” astfel încât să le ajungă bucatele până la mijlocul anului următor, la seceriș. 

„Noi acum facem toba și mai există acel apendice, «fundoi», cum se zice la țară, care și acesta se umple cu aceeași compoziție. De Crăciun se consuma acest fundoi, iar toba era pusă la topit. Se topea, cum se topesc și bucata de mușchi, coasta, cârnatul și sunt puse la untură; și această tobă se punea pe fundul garniței și după se puneau celelalte bucăți. Și când era vremea seceratului, ajungeu pe la fundul garniței și era scoasă toba. Așa trebuia să ajungă proviziile. Așa își dozau ei animalul să le ajungă un an întreg, pentru că mergeau la câmp, munceau, foarte puțini își permiteau să plătească ajutoare. Ei se ajutau între ei, dar și așa trebuia să le asiguri masa celor veniți să ajute. Familiile erau mai numeroase și trebuia să fie chivernisiți. «Să fim chivernisiți», cum spuneau ei, să aibă grijă ca pe tot parcursul anului să aibă ce să mănânce“, a adăugat etnograful Muzeului Județean Olt.

Turte de mălai pentru săraci, sturioni pentru bogați

Savurosul cozonac a pătruns destul de târziu în bucătăria țărănească, spune Claudia Balaș, iar asta și pentru că ingredientele necesare nu erau chiar la îndemâna oricui, cu atât mai puțin în satele sărace de la câmpie. La fel și salata de boeuf și prăjiturile pe care astăzi le găsim și în cele mai modeste case, odinioară un desert apreciat fiind, de exemplu, dovleacul copt, simplu sau în plăcintă.

„Ca produs dulce obișnuiau să facă cozonac, dar asta mult mai aproape, după anii ’50. Făceau plăcintă cu dovleac, merele mai puțin le conservau în Oltenia. Aveau gropi de provizii unde depozitau legume proaspete și se păstrau foarte bine. (...) Plăcinta cu mere a venit mai târziu. În alte părți ale țării preparau mult și folosind brânza, pentru că o aveau la îndemână“, a mai precizat Balaș.

Cu turta de mălai, în familiile țărănești se astâmpăra și foamea și pofta de „ceva bun” FOTO: A.M.

Sarmalele, în schimb, le regăsim de foarte mult timp pe masă la sărbători. Preluate din bucătăria turcească, și acestea au fost adaptate, orezul, de exemplu, fiind adăugat și cu scopul de a spori cantitatea.

Și dacă la masa țărănească se punea în orice moment problema „chiverniselii“, boierii aveau în schimb acces la ingrediente pe care nici măcar astăzi nu și le permit mulți, aduse de te-miri-unde. Boierii mâncau pește (chiar sturion, nisetru), scoici, melci, creveți, crabi, homari, fripturi de tot felul, inclusiv vânat, iar deserturile erau ceva nemaivăzut pentru sătenii de rând. 

„Aveau în gospodărie animale și păsări, ei se ospătau și pe timpul săptămânii. Diferența era ca de la cer la pământ între masa bogatului și masa săracului. Țăranul român făcea acea turtă de mălai, dar era mai mult mălai decât făină, pentru că și aici trebuie să respecți proporțiile și cantitățile pentru ca ea să fie gustoasă. Dar o făceau din rațiuni economice așa, pentru că nu aveau“, mai spune Balaș.

Colindătorii, la toate ferestrele

Colindatul era – și din fericire începe să redevină și în zilele noastre – un moment îndelung așteptat, colindătorii fiind percepuți drept cei care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor. Din acest motiv se credea că aceia care nu lasă poarta larg deschisă pentru colindători vor atrage mânia divină. În seara de Ajun veneau, de obicei, cei mai mici colindători, pentru ca în dimineața Crăciunului să vestească Nașterea Domnului adolescenții sosiți cu Steaua. Nu ratau nicio casă, chiar dacă răsplata era după posibilitățile gazdei.

„Plugul cel mare“, devenit ulterior „Plugușorul“, dintr-un compromis făcut în lumea satului astfel încât sărbătoarea să supraviețuiască și după colectivizare, era rezervat flăcăilor. Cu plugul se mergea îndeosebi în gospodăriile înstărite, pentru că ceata de flăcăi era numeroasă, iar răsplata trebuia să fie pe măsură. Era colindul care marca trecerea în noul an. Și tot în prima zi din an, copiii de până în 10 ani mergeau cu Sorcova, colindându-i mai întâi pe membrii familiei și ulterior pornind la colindat și la restul rudelor și vecinilor. 

Masa îmbelșugată, o tradiție la români FOTO: A.M.

„În lumea satului, Crăciunul era important. Revelionul, Anul Nou, mai puțin. Contau mai mult sărbătorile religioase. Anul Nou era o sărbătoare laică și era importantă mai ales pentru familiile care aveau copii mici și trebuiau dați de grindă. În rest, era o noapte aproape obișnuită. Într-adevăr, se pregăteau și ei cu ce aveau mai bun de pus pe masă și se făceau acele predicții în ceea ce privește rodnicia, belșugul ogoarelor, sănătatea“, mai spune Balaș.

Logodna de la miezul nopții

Deși nu egalau petrecerile celor din lumea bună, și în anumite case țărănești se încingeau mici petreceri în noaptea dintre ani. Tot atunci, pentru tinerii aflați la vârsta căsătoriei se organizau mici jocuri care, se credea, aveau darul de a prezice cum va fi ursitul. Un astfel de joc era cel organizat pentru tinerii la vârsta căsătoriei.

„Se puneau nouă străchini cu gura în jos. Apoi, adulții din familie puneau diverse obiecte sub vasele cu gura în jos, iar tinerii veneau și întorceau câte un vas, în noaptea dintre ani. Totul avea loc după miezul nopții, ca să mai întrețină atmosfera. Dacă o fată sau un băiat găsea,, sub vasul care era întors, un tăciune, însemna că o persoană cu tenul mai închis la culoare îi este ursită. Dacă o fată găsea mărgele, însemna că se va căsători cu un bărbat care atunci când bea un pic mai mult începe să plângă. Dacă găsea bani însemna că se căsătorește cu un bărbat bogat, pieptăn – însemna că era o persoană mai aspră, iar dacă era inelul – sigur se căsătorește“, mai spune Balaș.

„Gusturi din bătrâni” la Muzeul Județean Olt FOTO: A.M.

La sfârșitul perioadei sărbătorilor, de altfel, se și puneau la cale logodne. „Logodnele se făceau după ce se terminau sărbătorile de iarnă, după Sfântul Ion și Bobotează. Se mergea și în pețit, putea fata să fie luată deja la casa mirelui, sau doar se stabilea nunta și fata rămânea la casa ei până când era luată cu alai, depinde cum se înțelegeau, dar aceste lucruri se petreceau după ce se terminau sărbătorile. Se puteau face și nunți iarna. În trecut, nunta nu avea amploarea de acum, se făcea după posibilități și putea să aibă loc și în casă, cu nașii, părinții, frații“, a conchis Claudia Balaș.