Clasa prădătoare (II) - cazul politicii externe -

Dacă am sta să despicăm firul în patru, am găsi, în politica externă, pe lângă câteva excepţii, o faună bogată şi viu colorată: veleitari fără substanţă, slugi penibile (au slujit

Dacă am sta să despicăm firul în patru, am găsi, în politica externă, pe lângă câteva excepţii, o faună bogată şi viu colorată: veleitari fără substanţă, slugi penibile (au slujit sub toate orientările politice din ultimul sfert de veac), personaje cumsecade, dar fără chemare, clientelă politică măruntă, etc. Sau, cum ar zice Ion Băieşu, "multă iesle, nici unghie de Cristos". Cum să îi numeşti pe aceşti funcţionari care au ratat toate ocaziile, toate conjucturile favorabile, în politica externă din 1990 încoace? Să ne amintim câteva situaţii:
1) În 1991 nici nu ne-am propus să participăm la succesiunea URSS, darmite să şi facem ceva concret şi cu noimă!
2) În 1992 s-a pus problema recuperării tezaurelor româneşti de la Moscova, într-un context favorabil; a apărut însă o slugă de la MAE care a convins Biroul Permanent al Camerei Deputaţiilor să nu dea curs iniţiativei, că de recuperarea tezaurelor se ocupă preşedintele. Şi s-a ocupat! Contextul avut în vedere s-a pierdut pentru totdeauna.
3) Tot prin anii '90, se vorbea de relaţiile noastre privilegiate cu China ca de o povară moştenită din vremea de dinainte de revoluţie. Îşi poate închipui cineva ceva mai prost decât o astfel de poziţie? Când ai o mină de aur şi îi dai cu piciorul, sau eşti bolnav, sau eşti plătit să faci jocul altora.
4) România a fost şi este arătată cu degetul în organismele europene în privinţa tratamentului aplicat minorităţilor, tocmai de o ţară care e cimitirul tuturor majorităţilor conlocuitoare, ţară în care intoleranţa faţă de ceilalţi era de nesuportat, de aici şi maghiarizarea totală a majoritaţii (germani, slovaci şi români). Imbecilii noştri din politica externă n-au fost în stare să propună preopinenţilor din occident un exerciţiu de logică elementară: unde nu se respectă drepturile minorităţilor, acolo unde cresc numeric şi unde-şi vorbesc limba, ba au şi o contribuţie hotărâtoare la forma de guvernare (mă refer la instalarea comunismului), sau în ţara unde au dispărut aproape complet (sub 1%) nemţii, românii şi slovacii?
5) Deşi, de departe cea mai tolerantă ţară europeană în privinţa minorităţilor, România nu e în stare să-şi ajute conaţionalii din jurul graniţelor în privinţa intoleranţei slavo-turanice din jur. Întrebat de un ziarist, un preşedinte albanez, după o vizita la Cotroceni, dacă s-a discutat despre minoritatea aromâna (în jur de 24% în Albania, după unele surse), acesta a răspuns "problema n-a fost abordată de partea română"!
6) Prin 1994, s-a pus problema rezolvării, într-un fel, a moştenirii pactului Stalin-Hitler; s-a cerut o sumă de 2 miliarde de dolari, pentru un transfer de populaţie, iar răspunsul primului-ministru în funcţie a fost acela al unui contabil de CAP limitat - n-am bani! Răspunsul corect ar fi trebuit să fie "nu mai furaţi sau să nu mai furăm o lună întreagă, două săptămâni, hai fie, şi putem plăti pe loc mărunţisul cerut". O abstinenţă de două săptămâni a clasei prădătoare, ar fi fost ceva cu totul şi cu totul nemaiîntâlnit!
7) Ultima ispravă din politica externă este şi ea remarcabilă, totuşi atipică. Un partid politic, a pregătit o lovitură de imagine a cerut, peste capul instituţiilor îndrituite şi fără coordonare cu partenerii interni şi externi, retragerea trupelor din Irak. Aceasta iniţiativă de partid vine în dispreţ faţă de credibilitatea noastră ca aliat, vine împotriva soldaţilor aflaţi în misiune şi le vine ca o mănuşă teroriştilor împotriva cărora combatem pe coclauri străini, e drept. Practica de pe vremurile dictaturii - Partidul dădea linia şi statul se conforma! Partenerii noştri din Irak, SUA şi Marea Britanie ne-au descalificat, chiar dacă n-au făcut-o cu glas tare. Dar proştii nu sunt proşti destul dacă nu sunt şi fuduli ei continuă să-şi susţină demersul electoral, şmecheresc, penibil şi costisitor pentru credibilitatea noastră externă, şi aşa foarte scăzută. Preeminenţa intereselor de partid asupra interesului naţional se vede şi în selecţia personalului diplomatic. Ca pe vremuri, loialitatea faţă de "partid" e criteriul de bază, nou e doar "algoritmul", de unde şi performanţele diplomatice pe care tocmai le-am pus în discuţie!
Octavian Căpăţînă