Câte boli are politica (de stânga)?

Daniel BARBU

Titlul acestor însemnări trebuie citit ca o încuviinţare: împărtăşesc întru totul constatarea domnului Vasile Dâncu ("Maladiile stângii româneşti", Adevărul, nr. 4944 din 31 mai 2006, p. B8), pentru care stânga nu are alte boli decât cele care macină întregul corp al politicii româneşti. Constat însă că această observaţie cu caracter normativ nu este pe deplin valorificată metodologic atunci când autorul inventariază cele zece maladii specifice ale stângii.
Nu voi pune în discuţie precizia analitică a privirii clinice pe care sociologul o pune asupra partidului care, sub diverse nume, dar cu acelaşi personal, s-a afirmat ca întrupare a stângii social-democrate după 1989. Voi încerca, într-o perspectivă inspirată oarecum de medicina tradiţională, să interpretez cele zece afecţiuni ca pe simple simptome ale unei unice boli, statalismul, şi să identific în indistincţie şi în deficitul de inteligenţă cele două manifestări sintetice ale acesteia.
Înţeleg prin statalism procedeul, comun tuturor partidelor postcomuniste, de a elabora şi evalua politicile publice, ca şi propriile strategii partizane, având ca punct de plecare statul. Mai precis, statul naţional al românilor aşa cum a fost turnat în bronzul procedurilor administrative şi al logicii instituţionale în ultimele decenii ale socialismului de stat. Cu singura şi parţiala excepţie a Uniunii Democratice Maghiare, partidele născute după Revoluţia din Decembrie s-au dovedit dispuse să folosească oportunităţile în mod egal şi să exploateze în relativă indiviziune resursele acestui stat. Obsesia de a guverna sau de a participa la guvernarea populaţiilor şi lucrurilor aflate sub autoritatea statului român a fost întotdeauna mai mare decât dorinţa de a reprezenta societatea. O societate care, după demiterea comunismului, ar fi trebuit gândită de partide ca o societate de cetăţeni. Se vede chiar în articolul fostului ministru, cum reprezentarea politică a cetăţenilor nu este socotită ca având vreo importanţă. Ce contează 1% din opţiunile electorale?, se întreabă senatorul Dâncu. Într-o democraţie în care partidele se hrănesc din voinţa cetăţenilor şi nu din strategii guvernamentale, fiecare vot are o semnificaţie politică. În plus, sociologul Dâncu probează o îngrijorătoare lipsă de familiaritate cu aritmetica: toate "partiduleţele" autodeclarate de stânga au obţinut împreună, în 2004, aproape 400.000 de voturi, adică aproximativ 4%. Să presupunem, printr-o simulare retrospectivă de care sociologia nu e străină, că PSD s-ar fi cartelizat cu aceste partide şi nu cu o televiziune, ce poate avea toate calităţile imaginabile în afara aceleia de a fi de stânga. Efectul de convocare a stângii ar fi dus probabil la cel puţin acelaşi scor, de circa 37%. Deosebirea ar fi constat în faptul că din Parlament ar fi lipsit partidul (PUR/PC) pe care preşedintele l-a folosit pentru a-şi confecţiona propria majoritate. Dacă "partiduleţele" ar fi fost tratate cu consideraţia pe care o merită alegătorii acestora, astăzi am fi avut foarte probabil un prim-ministru desemnat de PSD.
Stânga politică ar fi trebuit să poarte o responsabilitate intelectuală mai mare decât celelalte partide faţă de reprezentarea voinţei cetăţenilor, atâta timp cât singura modalitate a social-democraţiei de a se arăta, dincolo de continuitatea unor cariere, diferită ca natură politică de socialismul de stat ar fi fost tocmai abandonarea viziunii colective asupra drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti şi asumarea recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor individuale atât ca procedeu de reprezentare a naţiunii, cât şi ca metodă de guvernare. Civismul, pasiunea pentru drepturi şi libertăţi într-o republică a echităţii şi solidarităţii ar fi putut să devină soluţia de schimb pentru socialismul maculat ireversibil de complicitatea cu totalitarismul.
Stânga s-a mulţumit însă să trateze drepturile individuale de tip civil, politic şi social asemenea statului socialist. Într-o perfectă indistincţie, la fel a făcut şi guvernarea CDR şi nu altfel procedează Alianţa D.A. Să ilustrăm fiecare dintre aceste categorii de drepturi cu un exemplu care va dovedi că, din punctul de observaţie al cetăţeanului generic, nu a existat, de 16 ani, vreo alternanţă reală între stânga şi dreapta. Astăzi încă, cetăţenii României au acele drepturi civile reglementate de Codul Penal şi de Codul de Procedură Penală comuniste. După 1989, titularii Ministerului Justiţiei au fost desemnaţi de FSN, PDSR, PNL, PSD şi PD. Niciunul dintre ei nu a făcut mai mult decât să propună modificarea sau abrogarea unor articole. Filosofia juridică a celor două coduri esenţiale pentru calitatea drepturilor civile de care se bucură cetăţenii a rămas cea stalinistă. Chiar în această clipă, Parlamentul se luptă cu un ministru care pare mai preocupat de drepturile procurorilor decât de cele ale justiţiabililor. În al doilea rând, sub toate guvernările, serviciile speciale s-au bucurat de o atenţie bugetară constantă şi generoasă. România are de două ori mai mulţi ofiţeri de informaţii decât Franţa, fără să se confrunte cu masivele probleme hexagonale. Cum nu au nimic de făcut şi avem dreptul să presupunem că muncesc pentru salariile lor consistente, nu ne rămâne decât să presupunem că aceşti ofiţeri ne încalcă, nouă, cetăţenilor, drepturile politice supunându-ne unei continue şi costisitoare supravegheri. În sfârşit, toate guvernele postcomuniste au căzut de acord să consacre sistemului educaţiei naţionale exact acelaşi buget ca şi birocraţia lui Ceauşescu, adică sub 4% din PIB. Drepturile sociale ale cetăţenilor, dreptul de a-şi valorifica egalitatea de şanse pe temeiul unui capital educaţional solid şi nediscriminatoriu au fost astfel permanent şi indistinct încălcate. Formarea unui jurist, de pildă, costă azi statul român mai puţin de 2.000 de euro, faţă de 120.000 de dolari, cât valorează pregătirea colegului său american sau de 50.000 de euro, cât statele germane investesc în studenţii lor în drept. Toate partidele postcomuniste emulează aşadar exemplul Partidului Comunist şi oferă o educaţie ieftină unor cetăţeni meniţi să nu ajungă niciodată la exerciţiul conştient şi responsabil al propriilor drepturi şi libertăţi.
Politicienii sunt, în fond şi în măsura în care sunt figuri eminamente publice, principalele victime ale refuzului statului român de a elabora politici educaţionale vrednice de societatea cunoaşterii, de a construi toate politicile publice pe fundaţia unui sistem de învăţământ solid, modern şi, inevitabil, costisitor. Politicienii români, chiar şi atunci când sunt universitari, nu ştiu aritmetică elementară, nu stăpânesc limba română literară şi se simt descalificaţi electoral de contactul cu ideile. S-ar părea că principala lor grijă, indiferent de partidul în care militează, este să finanţeze deficitul de inteligenţă al societăţii româneşti.
Cum stânga a fost, în mod explicit, victima politică a ultimei revoluţii europene, cea din 1989, ea este constrânsă, mai mult decât liberalismele care şi-au văzut confirmate presupoziţiile, să facă un uriaş efort de gândire. Nicăieri în lume, şi cu atât mai puţin într-o ţară care a făcut experienţa socialismului de stat, nu e uşor să explici cum mai este posibilă o stângă după comunism. PSD nu s-a impus, în ultimii şaisprezece ani, ca un laborator al inteligenţei de stânga. Singura idee nouă pe care a avut-o, cota unică de impozitare, a împrumutat-o din Rusia ex-sovietică şi a pierdut-o în favoarea Alianţei liberal-democrate. Nici în plan normativ şi nici în ordine metodologică, PSD nu pare a fi îndreptăţit să declare că-şi este suficient sieşi. Poate că, la următoarele alegeri, va beneficia din nou de mecanica alternanţei. Mircea Geoană şi Vasile Dâncu vor fi din nou miniştri. Cetăţenii nu vor avea însă mai multe drepturi civile, politice şi sociale. Peste alţi patru ani, sociologul Dâncu, din nou doar senator, va avea timpul să identifice în scris, încă o dată, maladiile stângii. Ele vor fi aceleaşi.