Băsescu Show

Sebastian Lăzăroiu sociolog

ştie. Truman începe să aibă indicii despre ceea ce i se întâmplă şi începe prin a-şi testa suspiciunile. Provoacă panică în rândul echipelor de regie, în rândul actorilor, începând dintr-odată să chestioneze rutina zilnică bine regizată. Când îşi dă seama de înscenare, navighează printr-o mare învolburată (în care valurile şi fulgerele făceau parte din efectele speciale şi încercau să-l împiedice să părăsească scenariul) şi se izbeşte cu ambarcaţiunea de peretele giganticului decor. Aici se deschide o uşă prin care evadează în lumea reală. În aplauzele milioanelor de spectatori care urmăreau sfârşitul neaşteptat al filmului experimental, ei înşişi simţind o supremă eliberare.
Până în anul 2004, Traian Băsescu era perfect integrat în acest decor al democraţiei mimate. Partide politice, "societate civilă", oameni de afaceri, foşti securişti convertiţi, analişti politici, o întreagă faună care pune la cale un mare spectacol. Ca şi în Truman Show, toată lumea îşi joacă rolul, îşi câştigă salariul, se distribuie drepturile de publicitate mascată, iar poporul urmăreşte cu sufletul la gură, înţelegând dintru început că asistă la un spectacol şi nimic mai mult. Nu există un Truman naiv în această rutină pusă în scenă, dar există o aşteptare a spectatorilor că unul din personaje va avea o tentativă de evadare. Că va sparge această rutină, o va pune la încercare, va demola tiparele şi va încerca să ajungă la ieşirea din decor.
Aceste speranţe au fost întruchipate în 1996, în 2000 şi în 2004 de personaje precum Emil Constantinescu, Corneliu Vadim Tudor şi Traian Băsescu. Sigur, au mai existat asemenea dorinţe ascunse şi în privinţa altor personaje din piesă, foşti disidenţi, analişti politici, jurnalişti, dar aceştia au dovedit destul de repede că nu sunt deloc inocenţi, şi nici nu şi-ar dori să fie. Traian Băsescu pare a fi acel personaj care se trezeşte, chestionează rolurile şi realitatea decorurilor, spre disperarea celorlalţi actori, dar şi a regizorilor şi scenariştilor. Democraţia mimată este pusă în pericol. O mulţime de avantaje se pierd. Acest Truman al politicii româneşti ameninţă "stabilitatea" pe care o clamează acum cu ipocrizie lideri la putere şi din opoziţie, "societatea civilă", ba chiar şi unii oficiali europeni, care probabil îşi protejează propriile investiţii în marea peliculă a democraţiei româneşti.
În filmul de care vorbeam, Truman Burbank are o primă tentativă de evadare, iar regizorul pune la cale un incendiu forestier şi apoi o catastrofă atomică pentru a bloca ieşirile din platoul de filmare. Similar, tentativele preşedintelui de a deschide fereastra către realitate sunt împiedicate cu tot felul de trucuri regizorale ale unor politicieni sau analişti care apelează la elemente de recuzită, introduc noi personaje în film sau manipulează efecte speciale.
Emil Constantinescu a recunoscut că a fost învins şi apoi integrat în logica filmului de acest sistem care mimează democraţia. Traian Băsescu este, în continuare, personajul incomod care îşi schimbă brusc traseele, interacţionează dincolo de regulile protocolare pentru a testa reacţiile actorilor, scenariştilor şi regizorilor. Iese din partitură şi provoacă panică. Sistemul se regrupează. Singura sa dorinţă este de conservare a scenariului şi a rolurilor. Îşi dau mâna oameni care păreau inamici. Sunt înscenate catastrofe doar pentru a opri acest rebel să strice marile afaceri naţionale şi internaţionale.
Publicul rămâne cu sufletul la gură şi aşteaptă finalul. Probabil în 2009. Când Băsescu va deschide uşa către realitate sau va fi înghiţit de sistem. Dacă Băsescu va deschide această uşă, atunci nu vom mai avea nevoie de Băsescu.