"Îmi voi împleti biciul în piele de rumân!"

Costache Chioru', jupânul dorobanţilor din Agia Bucureştilor, împărţea groaza cu vâna de bou în rândurile populaţiei Serialul Căpitanului de istorie despre trecutul Poliţiei

Costache Chioru', jupânul dorobanţilor din Agia Bucureştilor, împărţea groaza cu vâna de bou în rândurile populaţiei

Serialul Căpitanului de istorie despre trecutul Poliţiei Române continuă cu perioada anilor premergători revoluţiei paşoptiste, când ordinea publică era asigurată de şeful Agiei Bucureştilor, Costache Chioru'. Ofiţerul de Poliţie Florin N. Şinca descrie în numărul de astăzi modul în care sângerosul şef de dorobanţi înţelegea să asigure "rânduiala socială" cu vâna de bou. "Clienţii" preferaţi în care Chioru' băga groaza erau chiar revoluţionarii, care în acea vreme pregăteau schimbarea orânduielii în principatele române Ţara Românească şi Moldova.

În scrierile autobiografice, un anume Ion Cristescu, băgat la popreală în 1838 de vel aga (marele aga) Manolache Florescu, pentru că nu restituise o zestre, avea să amintească şi el de Costache Chihaia: ,,După vreo zece zile, mă pomenesc că vine căpitan Costache Chihaia şi mă scoate în antreaoa arestului, apoi ordonă la doi soldaţi înarmaţi cu puşti cu baionete, zicând: Soldaţi, vă ordon să-l ţineţi în picioare pe acest nesupus autorităţilor şi îndărătnic, fără să-l lăsaţi a se mişca măcar cât de puţin. Aţi înţeles ce v-am spus? - Am înţeles! Vă mai spun o dată: nici cea mai mică mişcare, adică: să nu se scarpine pe cap, nici pe corp, ba nici capul să nu-l mişte nicidecum, sau să-l întoarcă a se uita la ceva, şi nici mâncare, nici apă să nu-i daţi; să mi-l ţineţi aşa ca şi când ar fi ţeapăn. Cum îl veţi vedea că se mişcă, să-l înţepaţi cu baionetele. Aţi înţeles?

Cu ouă coapte la subţiori

Metodul acesta infernal de torturi, fiind inventat de căpitanul Costache Chihaia, era cel mai teribil: întrecea pe toate celelalte; ouăle coapte le punea la subţiori, vătraiele şi lanţurile arse le punea pe pântecele arestaţilor! Mare şi nelegiuit tiran era acesta. Dumnezeu l-a însemnat, căci era ca un monstru: având un ochi, o mână şi un picior schilod. Când a murit, cu talerul l-au îngropat la Sf. Constantin, pe Podul de Pământ".

Într-un articol din ,,Pruncul român'' (nr. 20/29 iulie 1848), viitorul ministru de Interne Constantin A. Rosetti scria: ,,Acest căpitan Costache ne bate în zilele Spătăriei, ne fură şi ne biciuieşte şi ne arestuieşte de 24 de ani. Pe una chiar din doicile <> (tot după cum ingenios zice <> ) a închis-o pentru nişte păcătoase de versuri, la 1837, şi a mai închis-o şi la 1848, deşi nu mai făcea asemenea păcate.

Suferirăm să vedem oamenii mâncând bice în loc de pâne…''

Puneţi biciul pe cârca lor!

Întocmai cum fiece slugă trebuie să simtă, aşa, din când în când, biciul stăpânului, aşa şi jandarmul Bucureştilor: intra în pieţe şi lovea la întâmplare. Preventiv.

La 11/23 iunie 1848 izbucneşte revoluţia şi la Bucureşti. Geamurile clădirii Agiei de pe malul Dâmboviţei sunt sparte cu pietre, semn al ,,simpatiei'' cetăţenilor, iar Chihaia Chiorul şi slujbaşii Agiei sunt agresaţi de mulţimea revoltată. Sunt jefuite conacele boierilor refugiaţi în provincie, de teama răzbunării.

Zilele de abuzuri îi erau numărate însă. Pentru măsurile sale represive, guvernul revoluţionar de la 1848 îl va surghiuni pe zbir la puşcăria de la Râmnicu Sărat şi odată cu el şi pe unii ce-i stătuseră alături. Revenit de la ţonhaus, Chihaia nu putea suferi neam pe revoluţionari, din pricina cărora avusese atâtea de pătimit. I-ar fi dus fericit pe toţi la ocna de la Telega, ori la Slănicul Prahovei, unde să sape zile în şir la bolovanii de sare şi să strângă la magle (grămezi) până se va scurge şi ultima fărâmă de viaţă din ei.

,,Îmi voi împleti biciul cu piele de rumân, îmi voi zugrăvi şeaua cu sânge de rumân, ca să poată ţine mai bine rumânul ce poate libertatea când se încearcă să fie pe aici'' - ar fi spus, potrivit lui Cezar Bolliac, după revenirea în funcţie.

La 29 iulie, vechea orânduială se restabileşte. Se reintroduce bătaia. Reapar dorobanţii agieşti şi Chioru învârtind ameninţătoru-i bici. Bănuiţii de răzmeriţă sunt rapid arestaţi la cazarma din Dealul Spirii, chiar de dorobanţii aflaţi sub comanda lui vel aga Iancu Manu şi a temutului tist Chihaia, duşman făţiş al revoluţionarilor.

După intrarea trupelor străine în Bucureşti, când, potrivit obiceiului statornicit de veacuri, turcii se dedau la jafuri şi siluiri, cu deosebire în mahalaua Izvor, bicele dorobanţilor şi pulanul lui Chihaia se arcuiesc pe cârca celor prinşi în locuri nepotrivite şi consideraţi revoluţionari, iar vâna de bou făcea adevărate minuni.

Reacţiunea se repliase deja. În ţară pătrunseseră trupele ruseşti (17/29 septembrie 1848). Şi în vreme ce ţăranii erau jefuiţi, bătuţi, arestaţi, iar capii revoluţiei zăceau la ocna de la Telega, ori fuseseră împrăştiaţi în patru zări, protipendada bucureşteană pe care neştiutorii o laudă la tot pasul dădea baluri în cinstea ,,eliberatorilor", trupele generalului rus Luders.

,,Să-mi f… p… mumii mele''

Un episod din 1833-1834 ne dă prilejul să observăm la acest zbir şi o dovadă de onoare. Mare minunăţie! Să luăm aminte, căci istoria Agiei nu geme de prea multe. Iată împrejurările: Orânduit ,,pentru nizamul (aplicarea regulamentului circulaţiei, n.n.) şi buna orânduială, a nu se întâmpla nici un fel de rău la clubul lui Munsu Andronache Burele, unde se face şi teatru'', Chihaia şi cei câţiva cazaci aveau poruncă să nu lase trăsurile ce aduceau muşterii să iasă pe poarta ce dădea în faţă, întrucât încurcau circulaţia. Venit cu familia, un anume Kir Iancu Băluţă, lipscan, supus austriac, l-a insultat pe comandant, numindu-l ,,măgar, blestemat, porc de câine şi înjurându-l şi de mamă'' şi ,,să-mi f… p… mumii mele''.

O dovadă de onoare

Cu demnitatea grav călcată, însă fără a abandona lupta, Costache se adresează Judecătoriei Ilfov. Semnificativ este că el punea mai presus nu persoana sa, ci autoritatea instituţiei pe care-o reprezenta. Iată-l cum se jeluieşte: ,,Căci a lăsa această necinste este cu neputinţă pentru că am urmat întocmai după poruncile Stăpânirii, ce sunt date pentru buna orânduială, iar când, dimpotrivă, nefăcându-să cuviincioasă răsplătire, noi, slujbaşii, vom fi depărtaţi de sub ascultarea poruncilor Stăpânirii şi a bunelor orânduieli, pentru că de vreme ce am ajuns a fi batjocoriţi şi necinstiţi de oameni străini, mai vârtos dar încă de ai noştri patrioţi''.

Serdarul Kirculescu, comisarul boielei de Roşu (sectorul central al Bucureştilor), întocmeşte un proces-verbal şi, în baza lui, Judecătoria Ilfov - Secţia Criminală îl osândeşte la 4 iunie 1834 pe Kir Băluţă la şase ceasuri de puşcărie. Surprize-surprize! După ce ambii împricinaţi fac apel, deşi insulta a fost dovedită cu martori, jupânii din Divanul Criminal nu i-au dat dreptate lui Chihaia, socotind că el n-a putut dovedi că a fost necinstit. Lesne se pot face similitudini cu perioada contemporană nouă.

L-au îngropat ,,cu talerul''

A avut casă pe Calea Plevnei, în apropiere de Cazarma Malmaison, şi se pare că se trăgea dintr-un neam de boiernaşi bucureşteni. A avut micul rang de pitar (boier care avea în grijă aprovizionarea cu pâine a curţii domneşti) şi pe cel de serdar (boier de rang mijlociu, comandant de oaste, mai ales călărime). Îl găsim primind un premiu gras la salariul cuvenit în decembrie 1843: 2.700 de lei stimulent, la un salariu lunar de 300 de lei! Excesul de zel se plătea bine, iar această apucătură s-a perpetuat de-a lungul vremii.

A rămas în memoria contemporanilor ca omul fără pic de milă, cel ce lovea cu ,,gârbaciul'', cu biciul împletit în trei viţe şi cu vâna de bou şi care te lăsa cât ai zice ,,peşte'' fără bani în pungă.

Multe au fost exagerări, fireşti, dacă ne gândim că el a reprezentat omul stăpânirii, al represiunii şi - de ce nu? - al legii, iar biata lege n-a prea fost bine primită niciodată în această ţară, ba, mai mult, a fost deseori cotonogită. Pe de altă parte, una e supremaţia legii, alta abuzul de lege. Iar acest Chihaia a fost un om corupt, crud, spaima Capitalei, teroarea întruchipată, unul ce a întârziat pe la noi trecutele apucături medievale. De serviciile lui s-au folosit mai mulţi miniştri şi agi şi a fost un om care nu căuta dreptate şi pedepsirea vinovaţilor, cât îndeosebi înavuţirea proprie. Se spune că scotocea să afle locul unde hoţii au ascuns valorile furate, dar nu pentru a le restitui proprietarilor, ci pentru a le însuşi spre propriul folos.

Acuma, ce să mai spun? Viteji ne mai arătăm după ce se încheie războiul! E lesne să judecăm slujbaşii de acum două veacuri cu mentalitatea noastră actuală, după situaţia de acum. Să nu uităm că Bucureştiul era tot numai crânguri, mahalale şi locuri întunecoase, iar tâlharii nu se sfiau să-ţi frângă obada trăsurii doar pentru a-ţi lua caii şi chiar să dea în plin cu pistoalele, când zăreau o cuconiţă mai înţolită, însoţită doar de-un filfizon de aghiotant deprins doar cu viaţa de conac. Tentaţia fărădelegii era mare, de vreme ce Ioniţă Tunsu ajunge tâlhar din paracliser la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Drumul Târgoviştei (Calea Griviţei) şi cu ce greutate l-a pus potera Agiei la beci!

Dar întocmai cum o bună vorbă ţărănească zice: ,,Fosta-i lele cât ai fost/ Da' acu' e lucru prost'', regimului despotic al Chihaiei îi veni şi sorocul să se ducă. Omul urât la chip, însemnat (era chior de un ochi), căsătorit de câteva ori, a dat într-o bună zi ortul popii. El fu îngropat ,,cu talerul'', în cimitirul din curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Podul de Pământ. Ctitorie din 1785 a mai multor breslaşi - cojocari, şelari, croitori -, biserica poate fi admirată şi azi pe Calea Plevnei, aproape de intersecţia cu strada ce primi numele marelui nostru istoric Vasile Pârvan. Cimitirul însă nu mai e. L-a înghiţit ,,sistematizarea''.

Mărturie a corectitudinii de care ar fi dat dovadă comandantul - considera poliţistul Vasile Daşkevici - este tocmai faptul că ,,a murit sărac, îngropat cu talerul'', adică prin colectă publică. Contemporanii au fost însă de cu totul altă părere: Bucureştiul a devenit mai frumos după ce l-au băgat în groapă.

Eu aş zice că-i musai să ne preocupe drepturile omului. Da' ale omului cinstit, nu ale hoţului. Comportamentul pe care l-am înfăţişat mai sus ar atrage acum vehementul protest al celor ce fac legi în saloane, rupţi de realitatea străzii, care-o ţin una şi bună cu ,,drepturile omului'', total dezinteresaţi, de pildă, de mari fraude, de cumetrii, de defrişarea pădurilor ţării, de masacrele vânătorilor noilor ciocoi de după 1989, pentru care ne vor blestema urmaşii, ori de tâlhăriile şi omorurile pentru telefonul mobil şi lanţul de la gât, devenite atât de răspândite pe străzile Capitalei.

Coborâţi în realitate! Lumea vi se va arăta complet altfel, faţă de cea percepută de pe bancheta confortabilă a limuzinei!

Veniră zilele de acum şi, după ce am constatat fărădelegea întinsă de la găinarii din Ferentari până la jupânii oploşiţi în Primăverii, măcar dacă tot sunt făcuţi scăpaţi, înainte de asta nu ne-ar strica să mai dăm oarece întrebuinţare unui bici de-al lui Chihaia Chioru'.

Mare şi nelegiuit tiran era acesta. Dumnezeu l-a însemnat, căci era ca un monstru: având un ochi, o mână şi un picior schilod.
Ion Cristescu
Autobiografii

Prin mahalalele mai mărginaşe şi chiar în centru, în afară de lătratul câinilor, nu se auzea în întunericul adânc decât strigătele: <> ale străjerilor sau răspântiaşilor.
George Potra
Din Bucureştii de altădată

Metodul acesta infernal de torturi, fiind inventat de căpitanul Costache Chihaia, era cel mai teribil: întrecea pe toate celelalte; ouăle coapte le punea la subţiori
Ion Cristescu
Autobiografii

Chihaia Chioru' - Groaza Bucureştilor

Apariţia val-vârtej a serdarului Costache Chihăiescu, cunoscut mai ales cu apelativul Costache Chioru', călare sau pe jos, singur ori însoţit de zeloşii subordonaţi, stârnea o panică de nedescris în Bucureştiul începutului de veac XIX. Era omul de încredere al ministrului Trebilor Dinăuntru, Villara, şi în Almanahul statului, din 1837, el ne apare şi sub numele de ,,Costache Chihaiaoa''. De prin 1824 era ,,tistul'' (comandantul) celor 50 de dorobanţi agieşti, adică jupânul dorobanţilor aflaţi în serviciul Agiei Bucureştilor, strămoaşa poliţiei de azi.

Doar dacă-l zăreau, fie în buricul târgului, fie în mahalalele periferice, negustorii trăgeau obloanele, bucureştenii se baricadau în case şi slobozeau câinii, pândind cu inima strânsă pe după garduri, doar-doar se va depărta de gospodăria lor, iar pe unde trecea agăţat de coama roibului se făcea dintr-o dată cale liberă.

Faima sa se va accentua în vremea revoluţiei de la 1848, deşi ecourile nu se stinseseră nici în secolul al XIX-lea, chestorul Vasile Daşkevici scriind despre amintirile bătrânilor în ce priveşte ,,Poliţia lui căpitan Costache Chioru'' sau de întâmplările ,,ca pe vremea lui căpitan Costache'', căci în urma lui rămâneau fete violate, case devastate, copii orfani de părinţii ce fuseseră omorâţi în groaznicele cazne inventate şi perfecţionate de el şi de oamenii săi, la ,,beciul'' de la Sf. Anton (Curtea Veche de azi).

Grozăviile sale l-au inspirat şi pe Alexandru Antemireanu să publice în 1937 nuvela ,,Din vremea lui căpitan Costache''. Caracterizarea este pe cât de sumară, pe atât de categorică: ,,Sufletul cel mai crunt în trupul cel mai diform şi energia cea mai sălbatecă''.