"Zâna" din Popeni

Ne uităm la televizor într-o cameră spaţioasă, ca un fel de sufragerie, cu o canapea pe colţ, în timp ce "peste drum" se află ecranul pe care rulează desene animate. Linişte deplină

Ne uităm la televizor într-o cameră spaţioasă, ca un fel de sufragerie, cu o canapea pe colţ, în timp ce "peste drum" se află ecranul pe care rulează desene animate. Linişte deplină între pereţii viu coloraţi, calzi, la care se adaugă podeaua acoperită de covoraşe cu fel şi fel de personaje din poveşti. În schimb, fiinţa de lângă mine pare să nu remarce nimic din toate astea.

Priveşte în gol. Ea este acea Corina despre care s-a relatat atât de mult în toată presa, cu mai bine de o lună în urmă, fata din comuna Zorleni, satul Popeni, judeţul Vaslui, după care ar fi alergat mulţi bărbaţi, de la cei care umblă în două picioare până la alţii care merg în trei, cu tot cu bastonul. Şi că din cauza ei s-au îmbolnăvit masculii de sifilis.

Dialogul ochilor

Stă ghemuită pe canapea, cu genunchii la gură şi în poziţia asta pare şi mai mică decât am văzut-o prima oară. Tace. Nici eu n-o întreb prea multe, că oricum n-are chef de vorbă. Mai sunt câţiva copii care vin şi pleacă din cameră, vorbesc între ei, dar mai mult în şoaptă. Corina stă la locul ei, neclintită. Parcă e ruptă total de tot ceea ce e în jurul ei.

E şi normal. Abia a ajuns în locul acesta. Când am intrat prima oară aici, fetiţa de 12 ani s-a ridicat în picioare, ca şi ceilalţi micuţi, să ne salute ca musafiri ce eram. Nu mi-a venit să cred că ea este cea despre care alţii au spus că nu-şi arată vârsta, că e mai dezvoltată decât în mod normal.

Mă aşteptam să văd cine ştie ce Ileana Cosânzeana, dar când colo am în faţa mea un trup uscăţiv, o faţă arsă de soare, un păr tuns scurt, băieţeşte, un spate uşor curbat, ca şi cum multe greutăţi a îndurat fiinţa aceasta. Şi nişte ochi trişti. Nu am văzut niciodată ochi mai trişti ca aceştia. La un copil.

Prăjiturile miraculoase

Vreau să leg cu ea un dialog, dar întrebările se izbesc ca de un zid al tăcerii. În schimb, îmi evită privirea şi se strânge tot mai mult, ca un arici, încercând să dispară în spatele treningului pe care îl poartă. La o singură întrebare îmi răspunde repede. Am vrut să ştiu ce va face în viitor.

Zice că vrea să se întoarcă în sat, la părinţi, apoi se ascunde din nou în "cochilia" ei. Dar peste numai câteva clipe se întâmplă ceva cu totul neaşteptat. Colega mea de la "Adevărul de Vaslui", Cezara Mironică, alături de care am venit la Centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat şi copiii străzii, din Bârlad, se apropie de Corina şi o întreabă dacă vrea să-i aducă prăjituri, mai târziu.

Fata nu înţelege pe moment despre ce e vorba, apoi ne dăm seama că micuţa nu ştie ce sunt alea prăjituri. Şi când te gândeşti că fusese chestionată asupra felului prăjiturii, dacă să fie cu sau fără frişcă! După ce află că e ceva gustos de te lingi pe degete, văd copilul ăsta cum se trezeşte parcă din letargie, ochii îi
sclipesc de bucurie şi se îmbujorează. Prăjiturile şi-au depăşit, poate pentru prima oară, condiţia desertului. Au reuşit, măcar şi pentru o clipă, să reaprindă copilăria într-un suflet obosit de prea multă maturitate.

Campioni şi la mortalitate infantilă

În 1930 şi 1931, România ocupa locul unu în lume atât la capitolul natalitate, cât şi la capitolul mortalitate. Natalitatea - în jur de 35 de nou-născuţi la mia de locuitori. Mortalitatea satelor - aproximativ 20 de decese la mia de locuitori - depăşind-o cu mult pe cea a oraşelor, "dovadă a inferiorităţii, din punct de vedere igienic şi cultural, a mediului nostru rural" (George Banu, Sănătatea poporului român, 1935).

La capitolul "mortalitate infantilă în mediul rural", situaţia era realmente gravă: datele arătau că în satele României mureau, din ignoranţă şi neîngrijire, de două ori mai mulţi copii înainte de a împlini şapte zile decât mureau la oraşe. Pe toată ţara, mureau 175 de copii înainte de a împlini un an la mia de locuitori.

În 2006, în România au fost în jur de 10 nou-născuţi la mia de locuitori şi 12 decese la mia de locuitori. Şi în zilele noastre, ca şi acum 70 de ani, avem de-a face cu o mortalitate crescută la sate: aici mor mai mulţi oameni decât la oraş. Judeţele cu cele mai multe decese au fost, anul trecut, Teleorman (20,1 morţi la 1.000 de locuitori) şi Dolj (19,4 decese la 1.000 de locuitori), cu menţiunea că s-a
luat în calcul, în acest caz, doar mortalitatea satelor componente, nu şi a oraşelor din judeţ.

Cât priveşte mortalitatea infantilă în mediul rural, şi în 2006, ca şi în anii interbelici, aici au murit mai mulţi copii decât în mediul urban, înainte de a împlini un an de viaţă (17 decese la o mie de locuitori). Mortalitatea infantilă pe toată ţara a fost, în 2006, de aproape 14 decese la mia de locuitori, valoare care ne-a plasat, iarăşi, pe locuri ruşinoase în topurile de specialitate. În 2004, de pildă, din 20 de ţări europene, România ocupa primul loc la capitolul mortalitate infantilă.

Un medic la 1.811 locuitori

Între cele două războaie mondiale, satele româneşti duceau o lipsă acută de cadre medicale calificate. În Oltenia rurală, de pildă, se ajunsese ca un medic să deservească aproape 18.000 de locuitori. Cel mai bine - dacă se poate vorbi în termeni pozitivi despre o situaţie groaznică - stătea Banatul, unde era un medic la 9.025 de locuitori.

Şi tot în aceiaşi ani, sfera de acţiune a unui medic rural se întindea, în medie, pe 326 km².
La prima vedere, în zilele noastre, situaţia s-a îmbunătăţit: în 2006, în mediul rural, era un medic la 1.811 locuitori. În total, în satele României activau anul trecut 5.340 de medici, din 46.936, câţi deserveau ţara.

Dar dacă luăm în calcul faptul că în satele României trăieşte aproximativ jumătate din populaţia ţării, e lesne de înţeles că numărul doctorilor care profesează în mediul rural este mai mult decât insuficient.