General rus: „Armata Roșie niciodată n-a râvnit teritorii străine, iar în acest războiu a fost o armată eliberatoare a popoarelor asuprite de hitlerism și fascism“
0La câteva zile după ce s-a sfârșit războiul în Europa, lumea visa la vremurile tihnite și fericite din perioada interbelică și învăța să trăiască din nou. Generalul Ivan Zaharovici Susaikov a spus că rușii n-au râvnit niciodată la teritorii străine.
La cinematografele bucureștene rulau din nou filme. La Tivoli era programat „Fortărețe sburătoare și lupta în Italia“, la Regal era „Suzana“, la Femina pelicula „Vreau să-mi înșel bărbatul“, iar la Odeon „Haimanaua“. Și expozițiile erau deschise: la Sala Prometeu expunea N. Armeanu creațiile sale, la Galeriile Cretzulescu, Iosif Iser pictură și Ion Jalea sculptură, iar la Sala Dalles, Mariana Pătrașcu oferea publicului o expoziție de cărți legate și decorate.
În paralel, autoritățile au decis distrugerea camuflajului, informație anunțată în „Universul“ din 12 mai 1945: „Din ordinul d-lui Dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de miniştri, având în vedere terminarea războiului şi anunţarea victoriei, camuflajul se desființează cu începere de la 9 mai 1945, atât în Capitală, cât și pe întreg teritoriul țării. În acest sens s-au dat dispozițiuni tuturor autorităților civile și militare din țară“.
Viața își urma cursul firesc, astfel... Un bucureștean căuta să închirieze „casă bună 4-6 camere pt stăpân și 2 camere servitori, sectorul galben sau negru“, altul vindea urgent 4 „regale cu litere. Boston-Mașină de Vulcanizat“, iar alții, stofe bărbătești. Un teribil asasinat s-a petrecut pe Splaiul Unirii. Fulop Iosef, în etate de 54 de ani, patronul unui atelier ce fabrica cărucioare pentru copii, a fost ucis prin strangulare, apoi a fost prădat. Criminalii însă n-au găsit banii, aceștia fiind ascunși „într-un capac de masă într-o cavitate secretă“. 13 tâlhari evadau din arestul Curții Marțiale a Corpului V armată. Autoritățile se plângeau de faptul că orașul Câmpina nu are baie publică. Se stabileau prețurile sodei caustice.
Clopotele bisericilor anunță încetarea războiului. Magazinele, închise
Lumea sărbătorea sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial pe Bătrânul Continent. „Clopotele bisericilor sună prelung, vestind tuturor cetățenilor sărbătoarea victoriei. Sirenele care aminteau populației pericolele aeriene sună pentru ultima oară încetarea lor definitivă“, titra pe prima pagină ziarul „Universul“ la 12 mai 1945. Alături de drapelul țării flutură steagul Națiunilor Unite. În urma dispozițiilor guvernului, „activitatea instituțiilor publice și particulare este suspendată. Magazinele sunt închise“. „Cu mic, cu mare, cu flori și ramuri verzi în mână, se îndreaptă pe Calea Victoriei spre Piața Palatului, iar alții spre Piața Jianu. Cu toții, pornesc mai departe, în imnuri și cântece, către șoseaua Jianu, unde are loc o defilare în prezența M.S. Regelui, a membrilor comisiei interaliate de control, a membrilor Guvernului, a comandanților militari sovietici și români. Din Piața Palatului și până în Piața Jianu e o imensă mulțime încolonată, care freamătă de bucurie că războiul s-a sfârșit“, era expus în paginile ziarului.
General rus: „Armata Roșie niciodată n-a râvnit teritorii străine“
Mai întâi, au defilat unitățile sovietice, „bravi ostași ai Armatei Roșii, cu piepturile pline de decorații. Mulțimea aclamă, aruncând flori în calea lor. M.S. Regele, membrii comisiei aliate și membrii guvernului salută. Trece o unitate înarmată cu puști automate, apoi un detașament de ofițeri sovietici. Populația manifestă pentru brava Armată Roșie“.
După Armata Roșie, defilează și unități din Armata Română, „care au luptat umăr la umăr cu viteaza armată roșie pentru desrobirea Ardealului“. Primul care se adresează mulțimii este generalul Ivan Zaharovici Susaikov, vicepreședinte al Comisiei Aliate de Control din România. Din cuvântarea sa reținem câteva declarații surprinzătoare: „Armata Roșie niciodată n-a râvnit teritorii străine, iar în acest războiu, a fost o armată eliberatoare a popoarelor asuprite de hitlerism și fascism“. În timp ce generalul rus tocmai ținea această cuvântare, România, alături de alte țări din sud-estul Europei, intrau sub sfera de influență a sovieticilor. La finalul discursului, generalul rus a slăvit poporul rus și Armata Roșie, dar și Anglia și Statele Unite ale Americii.
Mai la nord, „mareșalul Stalin“ adresa o proclamație către poporul sovietic: „Tovarăşi! Compatrioţi, bărbaţi şi femei! Ziua cea mare a victoriei Împotriva Germaniei a sosit. Germania fascistă îngenunchiată de armata roşie şi de trupele aliaţilor noştri a recunoscut înfrângerea ei şi a declarat capitularea necondiţionată. În ziua de 7 Mai a fost semnat protocolul preliminar de capitulare în oraşul Reims. În ziua de 8 Mai, reprezentanţi ai înaltului comandament german, în prezenţa înaltului comandament al trupelor aliate şi al comandamentului suprem al trupelor sovietice, au semnat la Berlin actul final de capitulare, a cărui executare a început la ora 24 în ziua de 8 Mai. Cunoscând obiceiurile de luptă ale şefilor de bandă germani ce socotesc tratatele şi acordurile drept bucăţi de hârtie fără valoare, nu avem motive să ne încredem în cuvântul lor. Totuşi, de azi dimineaţă, trupele germane, în executarea actului de capitulare, au început să depună în masă armele şi să se predea trupelor noastre. Acest lucru nu mai este o bucată de hârtie fără valoare. Este o adevărată capitulare a forţelor armate ale Germaniei. Este adevărat că un grup de trupe germane din regiunea Cehoslovaciei continuă să evite capitularea. Sper însă că armata roşie îl va aduce la realitate“.
Luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei
În București se sărbătorea sfârșitul războiului, dar în Cehoslovacia încă se murea. „În regiunile Sud-Vest Olmütz şi Nord-Vest Brno, trupele române – în strânsă colaborare şi frăţie de arme cu glorioasele forţe aliate sovietice – au continuat să cureţe de inamic – în sectoarele lor de acţiune – teritoriul poporului vecin şi prieten cehoslovac“, titra aceeași publicație. În cursul zilei de 9 mai, trupele române, alături de cele aliate, „au continuat operaţiunile ofensive spre Vest, atingând linia: Moerburg (28 km nord, nord-vest Brno) – Ostrov – Veverska Bitiska (13 km nord-vest Brno). Înaintarea continuă“, anunța Marele Stat Major al Armatei, informație publicată de „Universul“.
Într-un alt număr al ziarului era citată agenția de presă Rador care anunța că „trupele depe primul front ucrainian în urma unei manevre nocturne impetuoase a formațiilor blindate și de infanterie au frânt rezistența inamică și azi, 9 mai, ora 4 dimineața au eliberat de invadatorii germani orașul Praga, capitala Cehoslovaciei, aliata noastră“. La 10 mai, trupele aliate au continuat urmărirea inamicului la nord-vest Brno, ocupând mai multe localități printre care şi importantul nod de comunicație Boscovice, unde au fost luați numeroși prizonieri germani.
Mesaj de la Vatican: „Încredere și unire între oameni“
Postul de radio al Vaticanului a difuzat un mesaj al Papei, dat cu prilejul încetării ostilităţilor în Europa. Vorbind din apartamentul său particular, Papa Pius al XII-lea a transmis lumii întregi: „Iată că s-a terminat în sfârşit acest război. Odată cu mulţumirile noastre, înălţăm către Dumnezeu şi rugăciunea ca războiul să se termine şi în Orientul îndepărtat. Războiul a adus haos şi ruină. Lumea trebue să fie acum reclădită. Ne străduim să asigurăm grabnica înapoiere a prizonierilor de război şi a internaţilor civili la căminurile lor. Puterile noastre să le închinăm cauzei renaşterii. Războiul a semănat neînţelegere şi ură; noi trebue să readucem încrederea şi unirea între oameni“.
REPORTAJ DIN PRIMA LINIE A FRONTULUI
„Ruine, dărâmături, mormane de moloz şi de fierărie, şi iar ruine şi dărâmături...“
Un jurnalist de la „Universul“, Mihai Negru, i-a însoțit pe miniștrii de război general de corp de armată Constantin Vasiliu-Răşcanu și ministrul Vlădescu-Răcoasa în prima linie a frontului, publicând un serial în paginile ziarului. Aceste reportaje ne permit, după 80 de ani, să descoperim cum se trăia în zonele cele mai fierbinți ale conflictului, dar și urmările războiului. Acest jurnalist ne-a lăsat o imagine a satelor șterse de pe fața pământului, a ororile războiului. Speranța venea de la medicii și surorile din spitale, care alinau suferințele și ale rușilor, dar și ale germanilor.
„Cine pleacă pe linia frontului, chiar dacă porneşte comod instalat într-un vagon de clasa I-a, într-un tren cu vagon-restaurant, nu poate să nu fie impresionat, încă din primele momente. Ieşirea din gara Bucureşti-Nord te face, când priveşti pe fereastră, să-ţi simţi inima strânsă: sunt lugubrele consecinţe ale gestului greşit spre care poporul român a fost împinsă voia lui, gest plătit de Capitala României în cunoscutele forme de neuitat... Ruine, dărâmături, mormane de moloz şi de fierărie, şi iar ruine şi dărâmături...“, își începe el descrierea a ceea ce a lăsat războiul în urmă.
Trenul pleacă în direcția Budapesta, pe ruta Braşov, Teiuş, Cluj, Episcopia Bihor. Peste tot, moartea a semănat umbra sa: „Vestigiile războiului sporesc, cu cât înaintăm în inima Ardealului; cadrul este completat de trenurile militare pe cari le depăşim sau cu cari ne încrucişăm. Iată, în gara Călăraşi-Turda, un tren cu direcţia spre interiorul ţării; vagoanele platforme sunt pline de avioane inamice sfărâmate, planuri rupte şi strâmbe, fuselaje şi trenuri de aterisare făcute armonică şi, în alte vagoane, motoarele“. Din mersul trenului se zăresc o cască ruginită, un schelete de cal, poduri aruncate în aer, bucăţi de şine rupte de explozii, „cantoane din cari au rămas numai zidurile arse“.
Lângă Oradea, întâlnesc un tren plin cu repatriaţi care revin din Ungaria, la casele lor în Ardeal. „Aproape toţi tineri, ei au înfăţişarea unor naufragiaţi; unii cu bonete, alţii în capul gol, privesc fără ţintă, mulţumiţi desigur că au scăpat, şi zâmbind şters unui viitor noroc pe care nu-l întrevăd limpede... În uşa unuia din vagoanele de marfă în cari sunt îmbarcați, unul, cu capul plecat pe umăr, umflă şi desumflă burduful unui zgomotos acordeon, în timp ce împrejur se lasă noaptea. Prin întunerec, zăresc, în fundul câmpiei, un fel de movile semănând cu informe morminte colective: sunt cazemate, sfărâmate de bombardament. Când trecem de punctul de frontieră româno-maghiar, comandantul trenului ne pune în vedere să camuflăm ferestrele vagonului, am intrat în zona unde bombardamentul inamic este posibil“.
Pesta oferă un peisaj de sfârșit de lume: nicio casă nu mai e întreagă. Buda, scrie autorul, e și mai jalnică, „deoarece înaintarea armatelor eliberatoare s-a făcut din acea direcţie, şi terenul a trebuit să fie complet curăţit prin bombardament aerian şi apoi prin artilerie şi apoi de celelalte arme. Palatul Regal, Parlamentul – reproducere fidelă, la scară mai mică, a celui din Londra –, celebrul hotel Ritz, cu faimosul Corso de pe malul Dunării, ca şi podurile monumentale, nu mai există decât ca schelete sau ca lugubre rămăşiţe...“.
Dunărea, martora războiului
Și la frontiera maghiaro-slovacă, primăvara nu reușea să ascundă ororile războiului: „Poduri sfărâmate cu dinamită, posturi de artilerie antiaeriană – cu țevile în sus –, numeroase cratere de bombe cari pe aci au curs covor, sau gropi de branduri risipite pe câmp, adăposturi individuale şi sisteme de tranşee alături de linia ferată, şi epava unui vas scufundat în cenuşia apă a Dunării amintesc, în mod tragic, episoadele sângeroase, recent desfășurate în acest sector, unde acum pomii plini de floare pun o notă de sfâşietoare poezie... Pe şosea, paralel, se scurge un tren regimentar: căruţele încărcate cu provizii, cu muniţii, cu furaje“.
În Slovacia, totul miroase a război: „corturi la marginea unei pădurici, adăposturi subterane, barăci de scânduri, camuflate, ca şi stivele cu lăzi de muniţii, butoaiele cu benzină şi posturile de artilerie antiaeriană. Nu departe, sunt saci cu făină, grămezi de cartofi, căruţe cu caii deshămaţi. Unii cântă, alţii fumează (...) totul se desfășoară aproape vesel, într-o totală nepăsare de moartea care poate veni din aer sau de pe terenul învecinat plin de mine plantate de inamic în retragere...“.
Prizonier german, tratat omenește
O altă oprire a fost la spitalele de campanie, acolo unde ministrul de război a vizitat fiecare salon și a vorbit cu fiecare rănit. Surprinzător pentru ziarist a fost faptul că niciun soldat nu se văita. „Văd şi acum focul care se aprindea în ochii ostaşului, luminându-i faţa suptă şi trasă, în timp ce el, omul, uitându-şi suferinţa, se sălta în coate, încercând să se ridice în capul oaselor...“. Într-unul din aceste spitale, era îngrijit un prizonier german. „Avea un chip tare îmbătrânit pentru cei 42 de ani de vârstă; capul lui, oval şi uscat, s-a întors către mine cu greu, când l-am întrebat dacă e mulţumit, şi gura, cu dinţii rari şi cariaţi, a răspuns, cu un oftat de adevărată uşurare: «Oh! da... foarte mulţumit!»“.
În afara zidurilor care miroseau a carmol și a moarte, viața își urma cursul firesc. Era primăvară, iar oamenii se mințeau că nu s-a schimbat nimic: „Într-un sat, pe marginea unei mici ape, la ora 10 dimineaţa, câteva femei, cu fustele-n brâu şi cu mânecile sumese, înălbesc pânză. Gospodarii au ieşit, risipiţi pe o culme, cu plugurile; alţii cu sape şi casmale, nivelează ţarina, astupând măştile individuale, din cari ostaşii trăgeau sau erau fulgeraţi, pregătind acum ogorul, pentru pâinea supravieţuitorilor în pace... Trenul mă face apoi să văd coloane masive de tancuri, pe când, pe câmp, un mare grup de ostași sovietici, ca o companie, desfăşuraţi în trăgători, fac exerciţii, înaintând pe brânci... Da, da, aşa se câştigă izbânzile; oamenii, când ies din groapă, se târăsc, amestecați cu ţărâna, din care uneori şi muşcă, roșind-o cu sângele lor, şi adesea rămânând pierduți în ea...“.
Se încarcă comentariile...
