Sfârșitul lui Stalin, dictatorul care s-a născut în ziua în care veneau pe lume „pruncii răului“. Și-a lăsat fiul cel mare să moară în lagărele naziste, iar soția s-a sinucis
0Umbra lui Stalin se întinde asupra unui întreg secol. Născut, conform unei credințe străvechi, la 21 decembrie, zi în care veneau pe lume „pruncii răului“, a marcat istoria unei lumi întregi.
Sadismul lui Stalin, care a murit la 5 martie 1953, s-a revărsat și asupra familiei: cea de-a doua soție a lui s-a sinucis, fiul cel mare a sfârșit într-un lagăr nazist întrucât Stalin nu a vrut să-l dea la schimb cu alt prizonier, iar mezinul a murit din cauza abuzului de alcool.
Deși a venit pe lume la 21 decembrie, o perioadă din biografia lui apare data de 6 decembrie, dar și cea de 18 decembrie. Ulterior, a fixat data de 21 decembrie. Conform unei credințe străvechi, de care nici el nu mai știa, recomanda uciderea pruncilor născuți pe 21 decembrie, deoarece erau considerați copiii răului.
Cel care a semnat una din cele mai negre pagini din istoria omenirii a murit la 5 martie 1953. În noaptea zilei de 1 martie, Stalin este descoperit în camera sa întins pe podea, conștient, dar incapabil să vorbească. Abia când zorii au apărut au fost anunțați și medicii. Practic, Stalin a fost lăsat fără îngrijiri medicale timp de 14 ore. În seara zilei de 5 martie Stalin a deschis ochii, i-a fixat cu privirea furioasă pe cei prezenți, a ridicat brațul stâng și a murit.
Marii politicieni ai lumii au înțeles că a murit un om, dar nu un regim. Europa de Est continua să rămână încătușată pentru încă multe decenii.
Richard Nixon l-a catalogat pe Stalin ca fiind „unul dintre cei mai brutali lideri ai tuturor timpurilor“. Dintre memorialiști, Milovan Djilas a aflat în Stalin cel mai mare criminal din istorie, în care „se împletește absurdul criminal al lui Caligula cu rafinamentul lui Borgia și cu brutalitatea țarului Ivan cel Groaznic“.
La rândul său, Roy Medvedev scria în cartea „Despre Stalin și stalinism“: „În comportamentul și în actele lui Stalin erau evidente elemente patologice ca: suspiciunea maladivă, care s-a accentuat cu trecerea anilor, intoleranța față de critică, ranchiuna și spiritul vindicativ, supraaprecierea personalității proprii, vecină cu mania grandorii, cruzimea împinsă până la sadism“.
Revoluționarul bolșevic Lev Troțki scria despre Stalin: „Stalin ocupă locul lui Dumnezeu cu toate atributele sale. Dar acesta nu e un Dumnezeu creștin, care se contopește în Treime. Stalin a lăsat demult în urmă perioada troicii. E mai degrabă Allah – nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu – care umple Universul cu infinitatea sa. El este punctul central în care se concentrează totul“.
Boris Souvarine, unul dintre întemeietorii partidului comunist din Franța, l-a descris pe Stalin în cartea „Stalin. Studiu de caz al bolșevismului“: „Toți istoricii serioși îl recunosc în Ivan cel Groaznic pe adevăratul precursor al lui Petru cel Mare ca inițiator de reforme și văd în el întruchiparea cea mai desăvârșită a mentalităților lor comune. Nimănui nu-i trece prin cap să-i atribuie lui Stalin epitetul «cel Mare», toată lumea acordându-i-l în schimb pe acela de «Groaznic». Folosirea metodelor barbare pentru a forța industrializarea, cum spunea Lenin, nu este suficientă în zilele noastre ca să dea grandoarea unui țar industrializator, atunci când metodele civilizației există. Barbaria, scuzabilă la Ivan, explicabilă la Petru, trăsătură a timpului lor ținând cont de întârzierea rusă, este anacronică la culme în cazul lui Stalin, și deci de neiertat“.
„În lagărele lui Hitler nu există prizonieri de război sovietici, există numai trădători“
Dictatorul a avut trei copii, Iakov, Svetlana şi Vasili. Cel mai mare dintre ei, Iakov, a devenit ofiţer în Armata Roşie. Trimis pe front, a fost capturat de armata germană şi dus în lagărul de concentrare Sachsenhausen, în apropierea Berlinului. Nemţii, știind identitatea prizonierului, i-au propus lui Stalin să facă un schimb de prizonieri şi să-l elibereze pe mareşalul Friedrich von Paulus, însă Stalin a refuzat oferta.â
Mai mult decât atât, într-un interviu dat de dictatorul rus și difuzat la mai multe posturi de radio străine, fiind deci auzit și de Iakov în lagărul în care era închis, el spunea: „În lagărele lui Hitler nu există prizonieri de război sovietici, există numai trădători. Când are să se termine războiul, ne ocupăm și de ei“. Ulterior, Stalin, întrebat dacă are un copil prizonier, a răspuns: „Nu am nici un fiu pe numele Iakov“. Se pare că acest lucru l-a făcut pe fiul cel mare al său să vrea să moară. Împrejurările morţii lui sunt neclare. Unele surse spun că fiul lui Stalin a murit aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată conectat la rețeaua de înaltă tensiune.
Nici fratele său mai mic, Vasili, nu a avut parte de o soartă mai bună. Deşi a supravieţuit războiului, în 1953, Vasili a fost trimis la închisoare fiind acuzat că a dezvăluit mai multe secrete de stat unor diplomaţi străini. Eliberat la ordinul preşedintelui Nikita Hruşciov, în 1960, a ajuns din nou după gratii în acelaşi an, după ce KGB-ul a aflat că se pregătea să fugă în China. Eliberat din nou, un an mai târziu, Vasili a fost trimis în exil la Kazan, unde a murit în 1962, din cauza abuzului de alcool.
Svetlana: „Rămăsese un asiatic pur, în ochii căruia femeia nu valora mare lucru“
Mezina familiei Stalin, Svetlana Alliluyeva, s-a născut pe 28 februarie 1926, la Moscova. Ea a emigrat în India, după care, în anul 1967, a fugit în Statele Unite ale Americii, devenind cetăţean american.
Svetlana şi-a povestit copilăria şi viaţa în cartea „Tatăl meu, Stalin”. „Mulți și-l imaginează ca pe un monstru sălbatic, la modul fizic. Adevărul este însă că toată monstruozitatea lui nu se manifesta în planul acesta, ci în plan mental. Când își ieșea cu totul din sărite, își pierdea ceva din înfățișarea lui stăpânită și se exprima grosolan. Îmi aduc aminte că mi-a tras odată două palme și am mai fost martoră la o chelfăneală pe care i-a dat-o lui Vasili. Atât.
O singură dată l-am văzut pierzându-și cu adevărat calmul: încerca întruna să formeze un număr de telefon , era ceva urgent și suna tot timpul ocupat. După mai multe încercări neizbutite, a luat aparatul și l-a aruncat furios în perete, făcându-l țăndări“, povestește fiica lui Stalin.
Dar până și cei mai mari tirani păstrează în adâncul sufletului o fărâmă de tandrețe. „Puținele resturi de tandrețe sau chiar de dragoste pe care le mai avea din suflet încă din copilărie le revărsa asupra mamei mele, pe care a iubit-o și a respectat-o toată viața – în felul lui, bineînțeles, adică cât putea el să iubească și să respecte pe cineva. Viața împreună a părinților mei nu a durat decât 14 ani, între 1918 și 1932. În tot acest timp, tata a fost absorbit de luptele interne din partid și de piedicile pe care le întâmpina în drumul spre puterea absolută. Era foarte rar acasă. Mama, în timpul acesta, îi crease un cămin și prietenii noi, asta îi era firea, îi plăcea să creeze, să se dăruiască, să răspândească lumină. Vedea în ea un prieten devotat, dar niciodată nu a înțeles că era o ființă omenească și nu și-a dat seama că era tânără și plină de viață“, spune mezina.
În materie de viață de familie, continuă ea, „rămăsese un asiatic pur, în ochii căruia femeia nu valora mare lucru. A trebui ca mama să se sinucidă pentru ca el să poată înțelege cât de mare fusese dragostea ei de independență și cât de mult i se opusese. Asta l-a înrăit și mai rău: înțelesese că mama se luptase cu el de la egal la egal, iar el tocmai așa ceva nu accepta să aibă: egali. Nu admitea decât devoțiunea oarbă, supunerea absolută în fața voinței lui“.
Stalin, către fiica sa: „Pe fața ta se citește obrăznicia“
Stalin a avut de înfruntat opoziția propriei fiice. Svetlana Alliluyeva povestește că, atunci când tatăl său a observat că ea avea propriile opinii, a ajuns pentru el aproape o străină. „Prima dată am înțeles asta în 1938, când mi-a adus un exemplar din «Istoria pe scurt a PCUS», pe care îmi scrisese o dedicație, cerându-mi s-o citesc. Voia să mă dedic studierii istoriei partidului. Am găsit cartea aceea îngrozitor de plicticoasă și n-am avut răbdarea s-o citesc până la capăt. El a aflat de asta și s-a supărat.
Nu mai știu cum mi-a venit ideea, cam tot pe atunci, să-i fac cadou de ziua lui o fotografie de-a mea, cu dedicație. Reacția lui ne-a surprins pe toți. Mi-a trimis fotografia înapoi, cu câteva cuvinte pe care le mai văd și azi în fața locului, scrise cu un creion albastru, cu literele lui înguste și ascuțite. «Pe fața ta se citește obrăznicia. Până acum aveai un aer modestic care le șade bine fetelor de seama ta și mă făcea să mă uit la tine cu drag». Nu era decât fotografia banală a unei pioniere cu cravata cu cravata de rigoare și cu un zâmbet larg și plin de bucurie întipărit pe chip“.
Se încarcă comentariile...
