Documentul care a omorât Revoluţia

Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie“, aflat de aproape două luni în greva foamei

În aceeaşi zi în care era anunţată execuţia soţilor Ceauşescu, un act prezentat drept „informare“ fixa direcţia suspectă a noii democraţii. Un ordin trimis tuturor Unităţilor Militare în 25 decembrie 1989 cerea păstrarea pe poziţii a activiştilor. Revoluţionarii spun că atunci a fost ucisă Revoluţia.

Ziua de 25 decembrie 1989 a fost una a veştilor bune despre soarta Revoluţiei Române. Oră cu oră, mesajele transmise prin intermediul Televiziunii Române, provenite din teritoriu, surse oficiale sau direct din stradă, păreau să se închege în jurul acelei replici memorabile, din 22 decembrie, prin care TVR preluase puterea: „Fraţilor, am învins!".

Generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, persoană privită în rândurile populaţiei ca una dintre relicvele fostului sistem, era înlocuit de la conducere. În locul său era reactivat generalul pro-sovietic Vasile Ionel.

Dinspre toate localităţile ţării se auzea că focurile executate de către „terorişti" au scăzut ca intensitate. Guvernul Republicii Federale Germania şi Consiliul Federal Elveţian recunoşteau legitimitatea Consiliului Frontului Salvării Naţionale ca reprezentant al poporului român, iar Michel Rocard, prim-ministrul Franţei, anunţa trimiterea unor masive ajutoare umanitare către Bucureşti.

Vestea-bombă avea să vină însă abia pe seară. La ora 20.45, crainicul Petre Popescu anunţa la TVR judecarea, condamnarea şi execuţia soţilor Ceauşescu. Mişcarea survenea la aproape şase ore de la uciderea celor doi, iar România răsufla uşurată şi începea să-şi plângă morţii în linişte.

În acea seară de decembrie, când o întreagă naţiune trăgea linie peste teroarea câtorva zeci de ani şi începea să-şi construiască noi planuri, un alt anunţ, necunoscut de către majoritatea românilor, făcea saltul în noua epocă. Transcris sub forma unui ordin militar, acest anunţ tip de „informare" fixa fundaţia noii orânduiri, anunţate ca fiind democratică, pe vechile structuri, aparent înfrânte.

Cele două puncte şocante

Ordinul înregistrat în seara de 25 decembrie 1989 este notat în arhivele tuturor Unităţilor Militare în dreptul orei 21.30. Cu alte cuvinte, după şase ore şi 40 de minute de la execuţia cuplului Ceauşescu şi la 45 de minute de la anunţarea acesteia pe TVR. Semnatarul dispoziţiei este nimeni altul decât generalul Iosif Rus, la acel moment comandantul Aviaţiei Militare Române. Textul acesteia este, de fapt, o adăugire, notată ca „Notă tele: nr. 1", a unor dispoziţii mai ample privind trecerea Armatei de partea revoluţionarilor.

În principiu, dispoziţia citată îşi propunea „aducerea la cunoştinţă a personalului unităţilor şi explicarea conţinutului şi măsurilor stabilite de Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi a ordinelor Ministrului Apărării Naţionale". La acel moment, funcţia de conducător al Armatei fusese predată de către Ion Iliescu generalului Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, cadru militar proaspăt reactivat.

Printre deciziile de sistare a „învăţământului politico-ideologic pentru cadrele militare" şi înlăturarea „propagandei vizuale legată nemijlocit de clanul Ceauşescu" se strecurau două puncte de o importanţă capitală în contextul „reconstrucţiei" anunţate în zilele acelea.

Activiştii PCR rămân pe poziţii

Primul dintre aceste ordine era anunţat astfel: „Toţi activiştii de Partid rămân în funcţiile actuale şi îşi continuă munca de educaţie şi cultură a Armatei. Ordinele de detaşare a activiştilor pentru asigurarea îndeplinirii altor funcţii sau în stagiu de încercare îşi păstrează valabilitatea. Activiştii neîncadraţi în urma alegerilor vor fi numiţi în funcţie pe linie de comandă sau în cadrul apărării Consiliului Politic prin ordin de zi al comandantului de Armată".

„Consiliul" la care se făcea referire în acel document era chiar cel al Frontului Salvării Naţionale, înfiinţat, „în direct", la Televiziunea Română, în 22 decembrie 1989. Al doilea punct al actului continua în aceeaşi notă şocantă: „Cotizaţia de Partid, UTC şi Sindicat se strânge şi se predă în conturile de până acum".

Cu bine cunoscuta grijă a „oamenilor noi" pentru imagine, câteva rânduri mai jos, în acelaşi document, se cerea imperativ: „Lozincile şi panourile privind activitatea organizaţiilor UTC vor fi desfiinţate".Câteva aspecte pot fi desprinse dintr-o primă lectură a acestor două ordine. În primul rând, deşi Partidul Comunist Român fusese desfiinţat în primul comunicat către ţară al CFSN, din 22 decembrie 1989, activiştii acestuia erau păstraţi pe poziţii, ba chiar li se promitea o avansare în funcţie, pe linie de comandă.

Foştii membri ai singurului partid politic permis în regimul Ceauşescu urmau să fie integraţi în proaspăt-înfiinţatul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Conducătorul acestuia, Ion Iliescu, le promisese deja românilor „deschiderea unei pagini noi în viaţa politică şi economică" şi „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului".

Dispar structurile, nu şi „cadrele"

În al doilea rând, o altă structură comunistă, Uniunea Tineretului Comunist (UTC), a cărei dispariţie fusese anunţată, continua să colecteze cotizaţiile membrilor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Faptul poate părea neverosimil, însă era, de fapt, o simplă consecinţă logică a componenţei CFSN. Multe dintre numele citite de Ion Iliescu, în seara de 22 decembrie 1989, făcuseră parte, în tinereţe, din structurile UTC, iar unii dintre cei menţionaţi ocupaseră chiar funcţii-cheie în sistemul de propagandă comunist.

Dan Marţian şi Domokoş Geza erau doar doi dintre foştii UTC-işti, iar Ion Iliescu avusese mandat de doi ani, între 1969 şi 1971, de prim-secretar al Comitetului Central al UTC şi ministru pentru problemele tineretului.

Enigmaticul general Iosif Rus, autorul actului

Generalul Iosif Rus, un protejat al preşedintelui Iliescu

Semnatarul documentului din 25 decembrie 1989, generalul Iosif Rus, este una dintre cele mai importante, enigmatice şi controversate figuri ale Revoluţiei. Rus s-a născut la data de 1 februarie 1936, în comuna Şinca Veche, judeţul Braşov. A absolvit cursurile Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie, promoţia 1956, şi apoi pe cele ale Academiei Militare - secţia aviaţie, iar în anul 1978 a terminat Cursul postacademic.

A parcurs apoi întreaga ierarhie militară, de la pilot-şef la Regimentul 49 Aviaţie Vânătoare Bombardament, până la funcţia de locţiitor al comandamentului Diviziei 70 Aviaţie (iunie 1978 - iulie 1982). În august 1986 a fost numit în funcţia de comandant al Aviaţiei Militare Române, post în care l-a prins şi Revoluţia din decembrie 1989.

Numele, învăluit în mister

Iosif Rus este una dintre cele mai controversate figuri militare din decembrie 1989, numele său figurând în două dintre dosarele-cheie ale Revoluţiei. Este vorba, în primul rând, de cel privind circumstanţele prăbuşirii, în 23 decembrie 1989, a elicopterului ce-i transporta pe generalii Constantin Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, şi adjunctul acestuia, generalul Velicu Mihalea, caz în care Rus se afla la pupitrul de comandă al traseului aparatului de zbor. Un alt doilea caz neelucidat este cel privind masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, soldat cu moartea a 40 de soldaţi şi a 8 civili nevinovaţi, pe motiv că ar fi fost „terorişti".

Militarii fuseseră chemaţi la Aeroportul Băneasa chiar prin ordin direct al generalului Iosif Rus.
La 13 februarie 1990, Rus a fost mutat la Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de consilier principal al ministrului. Între anii 1998 şi 2000 a fost expert parlamentar, lucrând în cadrul Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Camera Deputaţilor.

Decorat de două ori de către Ion Iliescu, Iosif Rus
şi-a încheiat cariera în calitate de consilier al ministrului Apărării Naţionale. Generalul are, în prezent, grave probleme de sănătate şi nu a putut dialoga cu ziarul „Adevărul".

Scurta distanţă dintre tovarăşul Iliescu şi tovarăşul Lenin

Ion Iliescu s-a ghidat după învăţătura leninistă

Ordinul semnat de generalul Iosif Rus a profitat din plin de haosul din finalul lui decembrie 1989. Pliat perfect şi strecurându-se nevăzut printre celelalte evenimente, actul avea să-şi dovedească însă adevărata importanţă în cursul mişcărilor politice din următoarele zile, mişcări care au stat la baza întregului destin al României postrevoluţionare.

Actul este numit de către Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie 1989", aflat de aproape două luni în greva foamei pentru a obţine documente secretizate din Dosarul Revoluţiei, „cel mai criminal document produs de CFSN şi Ministerul Apărării". „Atunci au omorât moral Revoluţia", declara răspicat Mărieş, într-un interviu acordat revistei „Historia", în decembrie 2009.

Documentul poate fi considerat un alt pretext demonstrativ al teoriei expuse de către istoricul Alex Mihai Stoenescu. Potrivit acestuia, „ca şi Gorbaciov, Ion Iliescu vedea în CFSN un Comitet Central al PCR reformat, care să permită cu generozitate existenţa unei opoziţii formale". Noul sistem politic prevedea ca structură fundamentală libertatea de orice fel, propovăduia pluripartidismul, însă, în acelaşi timp, îşi fixa fundaţia pe vechea structură administrativă a fostului regim.

Înapoi la vechiile principii

Noua structură anunţată de către conducerea CFSN poate fi retrasată dintr-o scrisoare cu valoare istorică, redactată de către Mihail Gorbaciov, la 19 august 1989. Pornind de la teza fundamentală a lui Lenin, „va trebui să construim acest socialism reînnoit cu «cărămizile» pe care le-a lăsat trecutul", Gorbaciov anunţa noua demagogie reformistă: „Trebuie să ajungem la un consens pentru a munci împreună".

Sub acest concept generalist de „muncă", în care trebuiau integraţi şi vechii socialişti, şi noii adepţi ai reformismului, se ascundea însă acelaşi vechi principiu leninist al negării „oportunismului", al „complet-noului", văzut ca pericolul real la adresa sistemului. În locul acestuia, Lenin anunţa simbolul „centrului coordonator", cel care preia trecutul şi-l transformă în viitor.

Toate aceste idei, dobândite de către Ion Iliescu în cadrul anilor de ucenicie de la Moscova, dar şi în calitate de prim-secretar al CC al UTC, aveau să se regăsească şi mai clar în cursul evenimentelor politice din următoarelor zile. Este vorba, în primul rând, de întâlnirea cu ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, din 27 decembrie, dar mai ales în cadrul primei şedinţe oficiale a CFSN, tot din 27 decembrie. Actul din 25 decembrie 1989 era doar începutul unei vechi viziuni politice, ambalată atent şi prezentată românilor cu titlu de „democraţie".

Punctul trei: „Cotizaţia de Partid, UTC şi Sindicat se strânge şi se predă în conturile de până acum“