VIDEO Matei Vişniec, dramaturg, scriitor, jurnalist: „Am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti“

Matei Vişniec, dramaturgul român în viaţă cu cele mai multe piese jucate în străinătate

Matei Vişniec îşi aminteşte fascinaţia pe care a avut-o în copilărie şi adolescenţă pentru Bucureşti, un oraş pe care şi azi îl găseşte extraordinar de interesant.

„Matei e tare la română", ştiau părinţii, încă din clasa I. Prima poezie, în clasele primare. Primul contact cu marea literatură, pe la 10 ani. Primele 20 de piese de teatru, interzise de cenzură. Niciuna nu a văzut luminile scenei înainte ca Matei Vişniec să părăsească România. Cele mai multe teatre din ţară numără însă în repertoriul lor din ultimele două decenii cel puţin un text scris de el. Cel mai important, mai cunoscut şi mai apreciat dramaturg român de după Eugen Ionescu continuă să scrie mult, „niciodată pentru sertar", după cum singur mărturiseşte, inspirându‑se din absurdul vieţii de zi cu zi, aşa cum apare el din depeşele agenţiilor internaţionale de ştiri. La ultimul târg de carte, scriitorul a lansat nu mai puţin de şase volume: poezie, texte erotice, teatru, roman.

„Weekend Adevărul": Copilăria, la Rădăuţi. Cum a fost?

Matei Vişniec: Nu prea îndrăznesc să povestesc, pentru că oraşul Rădăuţi este un oraş fabulos şi dacă aş povesti foarte multe despre locul ăsta magic, aş risca să trimit la Rădăuţi hoarde de turişti, care ar putea să creeze o invazie consumeristă! Eu aş vrea să-l păstrez aşa cum e, în afara circuitelor turistice masive. Totuşi, pentru că mi-aţi pus această întrebare, vă răspund că este un oraş magic, singurul oraş din lume traversat în două de o cale ferată despre care s-a recunoscut (în târg) că e axa de simetrie a lumii... Pentru că această cale ferată, care taie oraşul în două, taie şi cimitirul în două, ceea ce îi dă oraşului o dimensiune metafizică ieşită din comun! (zâmbeşte) Este un oraş pe care l‑au construit, de fapt, austriecii, pentru că oraşul a făcut parte din imperiul austro-ungar timp de 150 de ani.

Cum arăta? Cum vi-l amintiţi?

Cu case din cărămidă roşie şi bârne, în stilul în care se fac case în Occident de 1.000 de ani. Deci eu, în momentul în care am deschis ochii aici, am văzut această arhitectură extraordinară europeană, ceea ce înseamnă că eu m-am născut deja în Europa, eram în Europa înainte ca România să intre în Uniunea Europeană! Aveam în familie oameni care făcuseră studii la Viena, pentru că era mai aproape de noi decât Regatul României. Am auzit vorbindu-se germana pe stradă, erau încă 5.000 de nemţi înainte de al Doilea Război Mondial, erau 5.000 de evrei, 4.000 de români, asta era componenţa etnică dintre cele două războaie mondiale. Deci un oraş pluricultural, plurietnic, o simbioză culturală reuşită, acea... n-aş spune Europa Centrală, mai curând un fel de prelungire a unei Middle Europe care se pierde acum. Acolo am trăit, acolo am început să scriu, acolo mă întorc cu o mare bucurie de fiecare dată când vin în România.

Elevul Vişniec, primul din stânga, la o serbare şcolară

Şi tot acolo v-aţi întâlnit cu primele poveşti...

Mă obligaţi să dau firul înapoi. Mama era învăţătoare, ea îmi dădea cărţi, îmi povestea şi mi-a plăcut s-o ascult povestind şi mi-a plăcut repede şi mie să citesc. Dar existau în oraşul Rădăuţi şi nişte cenacluri literare pentru elevi, extraordinare! Când am descoperit acele cenacluri literare unde elevii de clasa a IV-a erau invitaţi... A fost o revelaţie pentru mine să-i aud pe elevii de liceu citindu-şi poemele, m-a incitat extraordinar! Exista şi un muzeu, unde elevii erau invitaţi la aceste cenacluri, ceea ce transforma tot momentul... Faptul că te duceai tu, copil, într-un muzeu, intrai într-o casă fabuloasă unde vedeai tablouri, obiecte, măşti şi acolo se întâmplau reuniunile respective, provoca o stare sufletească absolut specială... Şi am început să scriu foarte repede, motivat de toate aceste întâlniri. Deci am trăit într-un fel de zonă separată, izolată de dictatură, de spălarea pe creier oficială. Exista o zonă de rezistenţă culturală acolo care mi-a dat un bun impuls.

Aţi învăţat să citiţi acasă sau în clasa I, cum făceau copiii, de obicei?

Părinţii mei au fost de părere că eu trebuie să mă joc liniştit până la vârsta de 7 ani. Deci am învăţat la şcoală, în mod natural, fiind înconjurat de cărţi. Mai am o amintire interesantă, când am avut primul şoc al marii literaturi. Cred că eram prin clasa a IV‑a, sau poate a III-a, nu îmi amintesc bine, când în mod absolut uluitor am văzut într-o zi că tatăl meu, care era contabil la o fabrică de mobilă, s-a întors cu un pachet de cărţi acasă. Exista atunci un stil - angajaţii erau aproape obligaţi să cumpere, din când în când, cărţi prin întreprindere. Deci tatăl meu a venit cu vreo 10 cărţi ciudate acasă. Nu ştiu dacă fusese chiar foarte mulţumit că îi trăgeau din salariu, numai că a venit acasă cu următoarele volume: „Procesul" de Kafka, „Armata de cavalerie" de (Isaac) Babel, „Cei trei muşchetari", adică nişte cărţi esenţiale, cu care m-am luptat, după aceea, ani de zile. „Procesul" l-am ţinut acolo, la căpătâiul patului, într-un raft, şi timp de ani şi ani de zile am tot încercat să intru în acest roman... Şi nu reuşeam, şi iar încercam, până pe la 14-15 ani, când am reuşit. A fost pentru mine o mare revelaţie acea carte care a ajuns la mine doar pentru că tata a cumpărat-o „prin întreprindere".

Cu cravata de pionier

Şi era Literatura, sau Limba Română, materia preferată la şcoală?

Din clasa I se ştia că „Matei e tare la Română", adică îmi plăcea atât de mult, încât citeam, povesteam, desenam în acelaşi timp... În clasa a IV-a ştiu că am avut prima poezie publicată în revista şcolii, iar din clasa a V-a se ştia că sunt „poet". Am avut poezii publicate în revistele şi ziarele din judeţ; după aceea am început să particip şi la cenacluri literare judeţene şi am debutat foarte repede într-o revistă despre care puţină lume îşi mai aminteşte acum, dar care a avut un rol foarte mare la vremea aceea, în anii ' 60, ' 70: revista „Cutezătorii". Puţină lume ştie ce importanţă uriaşă avea atunci această revistă, care nu era total ideologizată. Erau oameni de talent, oameni interesanţi, inteligenţi, care jucau un joc dublu; şi în acea revistă pentru pionieri erau şi povestiri frumoase, şi poeme frumoase, benzi desenate, reportaje... adică nu era ideologizată total, era o revistă pentru tineret foarte frumoasă.

Se şi împărţea în toate şcolile, adică era la îndemâna fiecărui copil...

Da, era o revistă de masă, cum astăzi nu mai există. Probabil avea un tiraj de 500.000 de exemplare. La Poşta Redacţiei răspundea pe atunci Virgil Teodorescu, poet suprarealist, care conducea în aceeaşi perioadă, anii ' 70, revista „Luceafărul". Or, eu i-am trimis la „Cutezătorii" un caiet de poezii, şi el mi-a răspuns pe două pagini, publicându-mi poemele şi scriindu-mi o scrisoare, spunându-mi „Matei Vişniec - un adevărat poet de la Rădăuţi". A fost un şoc, nici nu mi-am dat seama atunci ce celebritate putea să devină un elev care publica în „Cutezătorii". După ce am publicat, am început să primesc sute de scrisori de la alţi elevi din ţară. Cred că profesorii şi directorul Şcolii Generale nr. 4, unde învăţam la Rădăuţi, nici nu-mi dădeau toate scrisorile ca să nu mi se urce la cap celebritatea, la cei 12-13 ani pe care-i aveam atunci..

În primul an de liceu, la Rădăuţi

Prima poezie, v-o mai amintiţi, cum era?

Sigur că da, e o versificare după fabula lui La Fontaine, pe care o preluasem mai mult în proză şi care m-a marcat şi am reversificat-o pe româneşte, cu rimă. Ştiu că a fost prima poezie publicată în revista liceului, „Lumina", care mi-a dat un impuls pe toată viaţa, pentru că, în momentul în care mi‑am văzut într-o revistă numele, mi-am dat seama ce impact extraordinar are cuvântul! Iar fascinaţia, plăcerea de a publica s-au născut atunci. Şi începând încă din acel moment n-am scris niciodată pentru mine, n-am scris pentru sertar, am scris pentru a publica, pentru a transmite cuvântul.

Care erau cărţile care vă plăceau cel mai mult?

Dacă astăzi „Harry Potter" este cartea mondializată, pe care o citesc toţi copiii, atunci era Jules Verne. Pe vremea aceea eu plonjam în Jules Verne, tot ce venea pe filiera asta ştiinţifico-fantastică, cu aventuri în plus. Jules Verne a fost primul meu autor pe care l-am devorat în întregime şi care m-a făcut să visez. Şi, după aceea, Alexandre Dumas, „Cei trei muşchetari"... A fost totuşi o perioadă când citeam mult, fără să mă uit pe copertă să văd cine este autorul, până când am avut o revelaţie. Ştiu că într-o bună zi citeam un roman care îmi plăcea enorm, pentru că era descrierea unei bătălii teribile care avusese loc într-o localitate care se numea Waterloo şi eram aşa de fascinat de ce se întâmplă acolo, c-am întors coperta să văd cine e autorul: era Victor Hugo, citeam „Mizerabilii" şi-a fost primul moment când am conştientizat că, de fapt, cărţile au un autor şi că trebuie reţinut şi numele autorului, nu doar titlul cărţii. Ei, când am ajuns în Franţa, în 1987, am mai avut o revelaţie: eu, copil fiind, citisem atâtea cărţi traduse din franceză încât avusesem, de fapt, o pregătire aproape ca orice copil francez, pentru că nu numai Jules Verne şi Alexandre Dumas m-au marcat în acea perioadă, imediat după ei am citit Balzac, Anatolle France, Stendhal, Zola, adică era o epocă în care din trei cărţi străine, două erau din literatura franceză.

Matei Vişniec fotografiat de Cato Leim

Studiile vi le-aţi desăvârşit însă în România. Pentru facultate aţi făcut călătoria de la Rădăuţi, la Bucureşti. A fost o schimbare importantă?

Da, esenţială! Eu, de fapt, am fantasmat puternic asupra acestui oraş, Bucureşti, ani de zile ... De pe la 6-7 ani tata m-a dus prin ţară să mi‑o arate, şi o dată pe an mergeam la Bucureşti. Uluitor ce m-a fascinat acest oraş! De la 7 ani ştiam, mă hotărâsem că vreau să trăiesc la Bucureşti. Când a fost să-mi aleg facultatea, n-am ezitat, era idealul meu suprem să ajung la facultate la Bucureşti. În liceu fiind, chiar am fugit de-acasă la un moment dat, ca să mă stabilesc la Bucureşti! Eram deja poet, aveam un statut în Rădăuţi şi deodată m-a cuprins aşa o febră şi-am spus: „Eu nu mai vreau să fac liceul aici, eu vreau să fac liceul la Bucureşti!". Şi-am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti.

Aţi reuşit?

O mutare, la ora aceea, de la un liceu la altul era imposibilă! Existau tot felul de restricţii, trebuia să ai buletin de Bucureşti. Tata a zis: „Nu‑i nimic!", a venit după mine şi ne-am dus la Ministerul Învăţământului să vedem ce se putea face. Nu se putea face nimic. Aşa că, două săptămâni mai târziu, m-am întors la Rădăuţi, am terminat liceul şi după aceea am venit la Bucureşti la facultate. Chiar şi acum consider Bucureştiul un oraş extraordinar de interesant, de poetic şi mai ales un oraş în care totul este încă „de făcut".

"Dacă astăzi „Harry Potter" este cartea mondializată, pe care o citesc toţi copiii, atunci era Jules Verne. A fost primul meu autor pe care l-am devorat în întregime şi care m-a făcut să visez.''

"Deodată m-a cuprins aşa o febră şi-am spus: «Eu nu mai vreau să fac liceul aici, eu vreau să fac liceul la Bucureşti!» Şi-am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti.''

„M-am apropiat de teatru datorită circului"

Cum s-a format pasiunea pentru teatru, a pornit din lecturi, a pornit dintr-un cerc de teatru de la şcoală? Cum s-a întâmplat?

A pornit de la un eveniment care avea loc o dată pe an în oraşul Rădăuţi, şi anume venirea circului. O dată pe an veneau în oraşul Rădăuţi caravanele cu circul, cu animalele, cu clovnii, cu muzica, cu culorile circului şi instalau un cort imens... Se întâmpla un eveniment atât de tulburător pentru acel oraş, că eu eram acolo zi şi noapte, să nu pierd nimic din ce se petrecea. Cred că m-am apropiat de teatru datorită emoţiei pe care mi-o provocau sosirea circului, instalarea circului, repetiţiile cu dresorii, cu caii şi după aceea toată muzica, faptul că lumea venea, se aduna, se instala tăcerea, aşteptarea, aplauzele, suspansul... Toate acestea m-au făcut să mă apropii ulterior de teatru şi să iubesc această emoţie directă între un public şi nişte nebuni care se exprimă pe scenă. Foarte repede, bineînţeles, am descoperit că sunt şi cuvinte care merită scrise pentru aceşti nebuni frumoşi, care sunt actorii. Şi dintre toate genurile literare, pentru că nu trebuie să uităm că înainte de toate teatrul este un gen literar, mi-a plăcut cel mai mult, am scris şi poezie, bineînţeles, şi am trăit ca un nebun poezia, dar la un moment dat teatrul, ca gen literar, m-a captivat definitiv şi... de vreo 40 de ani scriu teatru neîncetat.

Echipa „Adevărul“ s-a întâlnit cu Matei Vişniec la târgul de carte Gaudeamus, în Bucureşti Foto: Lucian Muntean

„Plecarea" dumneavoastră în Franţa, în 1987, a fost determinată cumva tot de teatru. Aţi luat decizia de a părăsi România după ce piesa dumneavoastră „Cu caii la fereastră", care urma să fie pusă în scenă la Teatrul Nottara, a fost interzisă de cenzură cu o seară înainte de premieră!

Lucrurile bune vin câteodată împreună, iar în acel moment erau într-o contradicţie profundă: în paralel, avusesem şansa să obţin un paşaport şi aveam repetiţii la Nottara. În 1987 nu se simţea nimic la orizont în privinţa căderii comunismului. Îmi era mult mai uşor să organizez în anii aceia o lectură într-un spaţiu interesant, la „Cenaclul de luni" (n.r. - cenaclu literar al generaţiei  '80, al cărui membru fondator este, alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru). Reuşeam greu să public fragmente de teatru în revistele universitare, era o luptă de zi cu zi, iar teatrul, alături de cinema, era probabil cea mai cenzurată disciplină. Cred că puterea de atunci nu se temea aşa de mult de o carte incendiară pe care omul o citea în singurătatea sa, acasă, ci mai curând de un spectacol care putea să devină sursă de emoţii şi de revoltă, de emoţii comune, care ar fi putut să-i împingă pe oameni la gesturi nesăbuite. Teatrul era o tribună de contestaţie extraordinară.

Sunteţi de mulţi ani şi jurnalist şi de nenumărate ori aţi demonstrat că vă inspiraţi din actualitate...

Actualitatea este uneori atât de delirantă încât depăşeşte ficţiunea! Sunt scriitori care n-ar putea inventa lucruri atât de îngrozitoare sau atât de surprinzătoare precum cele inventate de actualitate. Cazul Dominique Strauss‑Kahn, de pildă: cu fantasmele lui sexuale, omul care era să devină preşedintele Franţei, era de fapt bolnav, psihologic vorbind, de fantasme sexuale! E un personaj uluitor, pe care un romancier nu l-ar putea inventa, l-a inventat realitatea. Deci din această listă de orori care este actualitatea, sigur că uneori unele au un mesaj metafizic sau o valoare metaforică care mi-atrage atenţia. Vă dau un exemplu: am scris o piesă care se numeşte „Cuvântul progres spus de mama mea sună teribil de fals", pornind de la o depeşă (n.r. - ştire) care mi-a căzut sub ochi, în care se vorbea despre o bandă din Cecenia care ucisese un soldat. Nu se ştie şi nici nu contează din ce tabără. Pentru că tot au găsit asupra lui scrisorile de acasă, ştiau care este adresa lui şi i-au scris mamei spunându-i „Iată, pe copilul dumneavoastră l-am omorât, dar dacă cumva vreţi să-i cumpăraţi cadavrul ca să-l îngropaţi creştineşte sau după normele de rigoare, nu e scump, vi‑l vindem cu 2.000 de dolari". Este un fapt divers, evident, dar în materie de monstruozitate e o metaforă a modului în care planeta asta basculează în oroare. Deci pornind de la o asemenea metaforă naturală, eu am dezvoltat o piesă întreagă, în care vorbesc despre cât de jos poate coborî umanitatea.

Sunteţi şi părinte, cum deschideţi gustul pentru literatură fiicei dumneavoastră?

Fetiţa mea s-a născut în Franţa, dar vorbeşte, bineînţeles, şi româneşte. Este pasionată de literatură, este pasionată de limbile străine. După ce a văzut că între limba română şi limba franceză sunt asemănări uluitoare, a optat din primul an de liceu pentru latină, deşi nu era obligată să o înveţe. După ce a observat că latina a preluat multe cuvinte din greacă, a optat şi pentru greacă. Deci acum face mai multe limbi decât am făcut eu vreodată şi este pasionată de acestă muzică şi circulaţie a conceptelor, a metaforelor între limbi în istorie. Soţia mea este artist plastic, aşa că noi i-am oferit de la bun început şansa de a gusta frumosul pe toate palierele sale: literatură, arte plastice, muzică.

"Fetiţa mea s-a născut în Franţa, dar vorbeşte, bineînţeles, şi româneşte. Este pasionată de literatură şi de limbile străine.''

CV

- Expat, din 1987
- Numele: Matei Vişniec
- Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1956, Rădăuţi
- Studiile şi cariera:
- 1977: Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Bucureşti
- 1977-1987: 20 de piese de teatru, niciuna jucată în faţa spectatorilor
- 1987: cere şi obţine azil politic în Franţa
- 1988-1989: jurnalist BBC, secţia în limba română
- 1989-1991: revine în Franţa cu o bursă doctorală
- 1992: primul spectacol în Franţa, „Caii la fereastră", Teatrul Les Celestins des Lyon 1992-prezent: jurnalist Radio France Internationale.
- Locuieşte: la Paris.