Cine este domnul „Niet“ , interlocutorul ministrului român de Externe din ultimele două zile de la Moscova. Serghei Lavrov şi logica abruptă a puterii ruse
0
Serghei Lavrov, 63 de ani, este ministrul de Externe al Rusiei cu cel mai lung mandat de după Războiul Rece. Mare consumator de alcool, cu un caracter hotărât, negociator asiduu şi inteligent, care şi-a înfuriat şi şi-a impresionat, pe rând, interlocutorii diplomatici, de-a lungul anilor, a ajuns să personifice reîntoarcerea Rusiei pe scena mondială - scrie Susan B. Glasser redactor-şef al revistei „FOREIGN POLICY“.
Fragment din ediţia curentă a FP România.
(...) Când Lavrov a ajuns, până la urmă, la întrebarea despre politica externă în Rusia lui Putin, a oferit o lecţie tăioasă despre cum şeful de la Kremlin a reuşit să facă Rusia mare din nou după decăderea din anii 1990 – şi, mai la obiect, cum o Rusie mare îşi poate permite încă o dată să aibă o politică externă „hotărâtă”:
Cât despre schimbările în politica externă rusă, da, avem mai multă putere internă, dacă vreţi. Am devenit mai puternici din punct de vedere economic, am rezolvat cu succes problemele sociale, ridicând nivelul de trai – standardul de viaţă – al populaţiei. Da, multe rămân de făcut. Dar schimbarea se poate observa bine. Şi noi simţim schimbarea. Şi Rusia se simte mai hotărâtă – nu agresivă, ci hotărâtă. Şi am ieşit din situaţia în care ne găseam la începutul anilor ’90, când Uniunea Sovietică a dispărut şi Federaţia Rusă a devenit ceea ce ştiţi – fără graniţe, fără buget, fără bani, şi cu probleme uriaşe, începând cu lipsa de alimente şi aşa mai departe. Este o ţară foarte diferită acum. Şi, desigur, acum putem da mai multă atenţie intereselor noastre legitime în zone de unde am fost absenţi un timp, după decesul Uniunii Sovietice.
Zonele pe care le-a menţionat? Africa, America Latină, Asia. Cu alte cuvinte, aproape tot restul lumii. Mesajul a fost clar, chiar dacă dă fiori celor care-şi amintesc cum arăta politica externă hotărâtă a erei sovietice. Rusia nu e supărată, şi aproape că şi-a revenit.
Lavrov, la vârsta de 63 de ani, este deja ministrul de Externe al Rusiei cu cel mai lung mandat de după Războiul Rece. Mare consumator de alcool, cu un caracter hotărât, negociator asiduu şi inteligent, care şi-a înfuriat şi şi-a impresionat, pe rând, interlocutorii diplomatici, de-a lungul anilor, a ajuns, mai mult decât oricine, poate în afară de Putin însuşi, să personifice reîntoarcerea Rusiei pe scena mondială. (...)
Această Rusie resurgentă ar putea avea mult mai puţine instrumente diplomatice la dispoziţie decât predecesoarea sovietică, dar Lavrov a descoperit cum să le exploateze pentru un avantaj maxim, mai întâi ca ambasador al Rusiei la Naţiunile Unite, timp de un deceniu, şi, din 2004, ca ministru de Externe. La Naţiunile Unite, „cele două obiective ale sale erau mereu aceleaşi: veto pentru gloria mai mare a Rusiei şi doborârea americanilor oricând e posibil”, îşi aminteşte John Negroponte, fostul ambasador al SUA la ONU, care a fost membru, alături de el, în Consiliul de Securitate. Este încă strategia lui Lavrov, şi acum, când s-a întors în zgârie-norul stalinist din inelul de grădini al Moscovei.
Pentru americanii cu care s-a ciocnit, acest lucru îl face pe Lavrov, un fel de sovietic renăscut, în costum italian, un Dl. Niet actualizat, după cum era poreclit ministrul de Externe Andrei Gromîko pentru plăcerea cu care adesea îşi exprima dreptul de veto la Consiliul de Securitate în anii ‘50, ’60, ’70 şi ’80. „Este o vesiune modernă a Dlui Nu, un Gromîko al zilelor noastre,” a spus David Kramer, fost secretar de stat adjunct în administraţia Bush şi acum şef al grupului american de promovare a democraţiei Freedom House. „Precum ruşii, în general, el vrea respect, deci caută metode prin care să-şi exercite veto-ul”, a fost de acord şefa de odinioară al lui Kramer, fostul Secretar de Stat Condoleezza Rice. „Din nefericire, Rusia nu are nicio cale pozitivă de a-şi exercita puterea acum, calea este negativă,” mi-a spus.
Dar pentru mulţi alţii, tocmai capacitatea nelimitată a lui Lavrov de a-i sfida pe americani este importantă. Rusia, cu statul său slăbit, postsovietic, are puţini prieteni adevăraţi – nu mai există demult subvenţiile generoase de la Moscova, care sprijineau regimuri, vânzările de arme îndulcite şi robinetele de ajutoare pentru cei care mergeau pe drumul rusesc –, dar sunt multe puteri emergente care aplaudă (chiar dacă adesea în spatele uşilor închise) dorinţa lui Lavrov de a sfida superputerea, de a o întărâta cu dovezi de ipocrizie şi superioritate, de a spune pur şi simplu: „Nu”. (...)
Cu siguranţă nu este o concepţie pozitivă asupra lumii; nu veţi auzi niciodată un discurs vizionar din partea lui Lavrov sau îndemnuri la frăţie şi este foarte decis să nu devină liric în niciun aspect (în ciuda faptului că, după cum mi-a spus un prieten, hobby-ul său este să scrie poezii în rusă). În mod clar, crede că americanii sunt nişte idealişti fără speranţă şi îi place să-i ironizeze în privinţa aceasta, fie amintindu-le despre speranţele iniţiale exagerate privind Primăvara Arabă, fie punându-le sub nas dovezile care arată că intervenţia lor în Orientul Mijlociu, din Irak şi până în Libia, s-a întors împotriva lor. (...)
În ultimii doi ani, Lavrov şi-a întărit spectaculos imaginea pe scena mondială. A făcut asta sfidând, aproape singur, încercările occidentale de a forţa o acţiune unită pentru a opri războiul civil care ucide oameni în Siria. Pentru americani şi europeni, îngroziţi de carnagiu – există deja 70.000 de morţi şi o cifră estimată de 3 milioane de oameni rămaşi fără locuinţe –, Lavrov este un complice imoral al tiranicului regim Assad, client major al armelor ruseşti, care reprezintă ultimul vestigiu al puterii sovietice în Orientul Mijlociu. După acest raţionament, dacă Lavrov poate fi făcut să vadă cazul Assad ca fără speranţă, poate fi făcut să renunţe la a-l sprijini. Dar fiecare rus cu care am vorbit pentru acest articol, de la Lavrov însuşi până la cei mai fervenţi duşmani politici ai guvernului Putin, a avut o explicaţie diferită: lupta lui Lavrov pentru a bloca intervenţia Occidentului în Siria nu are legătură cu Siria, ci cu Rusia. Are legătură cu principiul care contează mai mult decât orice altceva pentru Lavrov şi pentru şeful său de la Kremlin – că Rusia trebuie lăsată să facă ce vrea pe terenul propriu. Acţiunile brutale împotriva protestatarilor, zdrobirea rebeliunilor interne, orice e nevoie. (...)
Serghei Viktorovici Lavrov s-a născut pe 21 martie 1950, în zilele de apus ale lui Stalin, cu câteva zile înainte ca Gromîko să-şi înceapă lunga călătorie cu misiunea de a spune „nu”. Un produs clasic al ultimei părţi a erei sovietice, s-a născut la Moscova, dintr-un tată armean şi o mamă de etnie rusă din Georgia, potrivit surselor diplomatice. Deşi s-a spus că a fost un bun student la fizică, şi-a găsit drumul către prestigiosul Institut de Stat pentru Relaţii Internaţionale din Moscova, cunoscut după iniţialele sale în rusă MGIMO, care este şi astăzi singurul „pedigree” academic acceptabil pentru un diplomat rus de rang înalt. După absolvire, în 1972, prima sa misiune la Ministerul de Externe a fost obscură – training lingvistic în Sinhala, urmat de mai mulţi ani de lucru cu ambasadorul rus în Sri Lanka –, dar apoi, în 1981, a fost trimis la misiunea sovietică de la Naţiunile Unite, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei înainte de a fi numit ministru de Externe. (...)
La sfârşitul interviului nostru, i-am pus lui Lavrov ceea ce păreau a fi nişte întrebări aruncate la întâmplare despre biografia lui, două întrebări lejere. De ce decisese să studieze o limbă obscură precum Sinhala la începutul carierei sale diplomatice? şi de ce ales raftingul, dintre toate sporturile, pentru recreere? Reacţia nu a fost cea la care mă aşteptam. Un fulger de mânie a trecut pe faţa lui liniştită şi s-a ridicat brusc de pe scaun, trecând de la engleza fluentă la rusă, strigând pe deasupra mesei la Aleksander Lukaşevici, şeful serviciului de presă de la Ministerul de Externe: „De ce nu mi-ai spus cât e ceasul”. Nu era o întrebare, ci o solicitare. Mie mi-a spus scurt, tot în ruseşte: „Nu, nu fac asta. Nu răspund la aceste întrebări.” Şi-a tras microfonul de pe jachetă şi s-a ridicat să plece – apoi s-a întors scurt, mi-a strâns mâna şi a ieşit din cameră fără niciun alt cuvânt.
Am fost lăsaţi singuri în splendoarea uzată a sălii ministeriale de conferinţe, cu tapetul galben, vag imperial, şi cu picturile mici în ulei ale Rusiei prerevoluţionare. Holurile de la etajul al şaptelea, unde are biroul Lavrov au pe margine covoare zdrenţuite, iar pe pereţi se află portrete ale miniştrilor de Externe ruşi. Gorceakov este acolo cu restul oficialilor ţarişti şi, pe cealaltă parte a coridorului, sovieticii, începând cu Troţki şi continuând cu Molotov, Gromîko şi restul. Curând, mi s-a spus, zgârie-norul din ce în ce mai dărăpănat, construit de prizonierii de după cel de-al doilea RĂZBOI MONDIAL ca un fel de monument pentru triumful lui Stalin, urmează să treacă printr-o renovare majoră.
L-am întrebat pe Lukaşevici de ce Lavrov rezistase atât de mult în funcţia de ministru de Externe, începând un nou mandat chiar când Putin s-a întors la preşedinţie anul trecut, în ciuda zvonurilor persistente că se va retrage. Cu nouă ani până acum, este, de departe, cel mai „longeviv” ministru de Externe al Rusiei postsovietice. „Este perfect,” a spus simplu Lukaşevici. „Este omul pefect pentru acest job.”
Se încarcă comentariile...
