Trezirea globală

Barack Obama va trebui nu doar să refacă încrederea celorlalte state în capacitatea Americii de a exercita un leadership real în problemele lumii, dar şi să-i facă pe americani să

Barack Obama va trebui nu doar să refacă încrederea celorlalte state în capacitatea Americii de a exercita un leadership real în problemele lumii, dar şi să-i facă pe americani să înţeleagă dimensiunea reală a provocărilor acestei lumi.

Chiar dacă leadership-ul SUA a fost esenţial pentru stabilitatea şi dezvoltarea globală, efectele cumulative ale autosuficienţei naţionale şi iresponsabilităţii financiare, un război şi încălcări etice au discreditat acest leadership.

Criza economică globală a înrăutăţit lucrurile. În plus, probleme precum clima, sănătatea şi inegalitatea socială devin mai acute deoarece au ieşit la suprafaţă în contextul a ceea ce eu numesc „trezirea politică globală”.

Pentru prima oară în istorie, aproape întreaga umanitate este activată politic, conştientă politic şi interactivă politic. Activismul global generează căutarea respectului cultural şi a oportunităţilor într-o lume bântuită de amintiri legate de dominaţia colonială sau imperială.

Aceasta are legătură cu o altă schimbare fundamentală: dominaţia globală timp de 500 de ani a puterilor atlantice se apropie de sfârşit, odată cu noua preeminenţă a Chinei şi Japoniei. India şi poate o Rusie însănătoşită aşteaptă în culise, chiar dacă ultima este foarte nesigură în legătură cu locul ei în lume.

În această lume în continuă schimbare, criza leadership-ului american ar putea deveni criza stabilităţii globale. În viitorul apropiat, niciun stat sau combinaţie de state nu poate înlocui rolul de osie pe care America îl joacă în sistemul internaţional. Singura alternativă la un rol constructiv al Americii este haosul global.

Preşedinţie globală

Ca urmare, sarcina monumentală a noului preşedinte este de a recâştiga legitimitatea globală a SUA prin conducerea efortului colectiv de creare a unui sistem de management global mai incluziv. Patru cuvinte-cheie definesc esenţa răspunsului de care este nevoie: unificare, lărgire, angajament şi pacificare.

“Unificarea” se referă la restabilirea scopurilor comune pentru America şi Europa.

Pentru asta sunt necesare consultări informale, dar frecvente la nivel înalt. Întrucât nu există o Europă unificată politic, singura soluţie practică este să cultivăm un dialog mai decis între SUA şi cele trei ţări europene care au o orientare globală: Marea Britanie, Franţa şi Germania.

Mulţi ani, europenii s-au plâns că sunt excluşi din procesul de luare a deciziilor şi totuşi sunt foarte dispuşi să lase SUA să-şi asume povara implementării.

Divergenţele în privinţa Afganistanului nu sunt decât ultimul exemplu.

„Lărgirea” implică o coaliţie mai largă, ataşată de principiul interdependenţei, dar pregătită să joace un rol semnificativ în promovarea unui management global mai eficient. Este evident, de exemplu, că G8 a supravieţuit funcţiei sale. Ca atare, ar trebui instituite consultări regulate în format G14 sau G16, pentru a aduce împreună ţări cu semnificaţie geopolitică şi cu greutate economică. 

„Angajamentul” înseamnă cultivarea unor oficiali de rang înalt, prin discuţii informale între puteri-cheie - SUA, trioul european, China, Japonia, Rusia şi, poate, India. Un dialog personal regulat, de exemplu, între preşedintele american şi liderul chinez ar fi foarte benefic pentru dezvoltarea unui sentiment comun al responsabilităţii între singura superputere şi foarte probabil următoarea putere globală.

Fără China, multe dintre problemele pe care le înfruntăm cu toţii nu pot să fie rezolvate. De acord, China este naţionalistă economic şi este o putere foarte prudentă. Deng Xiaoping a articulat cel mai bine abordarea internaţională a Chinei: „Observaţi cu detaşare, asiguraţi-ne poziţia, faceţi faţă cu calm problemelor, ascundeţi capacităţile noastre şi aşteptaţi cu răbdare oportunităţile; să menţinem o poziţie umilă şi niciodată să nu pretindem leadership-ul”.

Este o diferenţă semnificativă faţă de Rusia. Ca şi Beijingul, Moscova doreşte să revizuiască paradigmele internaţionale, dar tinde să fie nerăbdătoare, frustrată şi câteodată chiar ameninţătoare. Totuşi, este în interesul Americii şi al Europei să dialogheze cu Rusia.

SUA ar trebui să caute acorduri care să întărească stabilitatea globală, să promoveze reducerea numărului armelor nucleare şi să se confrunte cu probleme regionale precum Iranul. America şi Europa vor trebui să găsească o cale să-şi reafirme angajamentul faţă de integritatea Ucrainei şi Georgiei, convingând Rusia că interesul lor în cele două state este legat de construirea unei Europe democratice mai largi şi nu este menit să ameninţe Rusia.

Mlaştina orientală

„Pacificarea” cere efortul SUA pentru a evita împotmolirea în vasta zonă dintre canalul Suez şi India.

Procesul de pace israeliano-palestinian trebuie să fie o prioritate. Preşedintele Obama ar trebui să spună răspicat că un compromis paşnic între cele două părţi trebuie: 1. să implice un stat palestinian demilitarizat, poate cu o prezenţă a NATO pentru a întări sentimentul de securitate al Israelului, 2. înţelegerea teritorială trebuie să fie bazată pe frontierele trasate în 1967, cu schimburi echitabile care ar permite Israelului să încorporeze aşezările mai puternic urbanizate apărute la limita acelor linii şi 3. amândouă părţile trebuie să accepte faptul că refugiaţii palestinieni nu se pot întoarce în Israelul de azi, chiar dacă ar trebui să primească o compensaţie şi asistenţă pentru a se stabili în statul palestinian independent. În ultimul rând, israelienii vor trebui să accepte faptul că o pace durabilă cere împărţirea Ierusalimului pe post de capitală a celor două state.

SUA vor trebui să poarte negocieri serioase cu Iranul. Asta înseamnă abandonarea poziţiei actuale a Washingtonului, conform căreia Teheranul trebuie să facă concesii unilaterale ca precondiţie pentru discuţii.

În final, strategia Americii în privinţa Afganistanului şi Pakistanului necesită o reevaluare fundamentală. Accentul trebuie mutat de la angajamentul militar la un efort mai subtil de căutare a unui compromis politic cu acele facţiuni talibane dispuse să negocieze. O acomodare reciprocă ar trebui să implice disponibilitatea talibanilor de a elimina orice prezenţă a Al-Qaida, în schimbul retragerii militare a occidentalilor de pe teritoriul respectiv.

Permiteţi-mi să concluzionez într-o notă provincială: din nefericire, publicul american este dureros de needucat în privinţa lumii mai largi. Barack Obama va trebui să-i facă pe americani să înţeleagă dimensiunile neobişnuite ale realităţilor globale. Fără să par excesiv de partizan, cred că Obama are daruri intelectuale şi retorice unice pentru a o face. Aşa că permiteţi-mi să-mi sfârşesc comentariul spunând simplu „Da, putem!”

Material preluat din  “International Herald Tribune”