Superputerea reţelizată. Ce declin nu se vede din America unde am ajuns eu
0Şi totuşi, America. Generalilor americani li se reproşează că nu aduc acasă victoriile clare repurtate de înaintaşii lor. Doar că în noua realitate acel tip de victorii nu mai sunt posibile. Războiul, ca şi diplomaţia secolului 21 cer un altfel de managent - cel iniţiat de către preşedintele Obama. De Octavian Manea
Articol apărut în FP România nr 31, iarna 2012.
Dincolo de imaginea Americii polarizate şi aflate în declin, cea mai prezentă critică pe care Republicanii au folosit-o în campanie împotriva politicii externe americane de astăzi este eşecul de leadership de care ar fi răspunzatori Obama şi Democraţii. Deficit de viziune, prea mult conciliatorism, prea mulţi „carrots” şi niciodată o doză decisivă de „sticks”. Este o perspectivă care proiectează slăbiciune şi invită oportunismul puterilor regionale cu tentaţii anti-status-quo, ar spune neoconservatorii.
Sunt câteva dintre pericolele pe care le implică o Americă în retragere şi care se pregăteşte să pivoteze dinspre Atlantic şi Orientul Apropiat spre Pacific. „Leading from behind” (marca înregistrată a intervenţiei NATO în Libia) sună ca o ofensă adusă leadershipului tradiţional, hegemonic, „neocon”, care în timpul Războiului Rece, dar şi după 9/11, ne obişnuise cu intransigenţa unui John Wayne dispus oricând să utilizeze puterea covărşitoare a Americii.
Timpurile noi
Dar dacă criteriile şi aşteptarile lor sunt eronate? Poate paradigma tradiţională a rezultatelor clare, decisive nu mai este adecvată timpurilor noastre. În definitiv, evoluăm pe o piaţă geopolitică fundamental diferită, multipolară, care impune un altfel de răspuns. Bi- şi unipolarismul sunt acum doar capitole de istorie.
Am realizat din nou acest lucru citind un comentariu pe marginea scandalului Petraeus. Sub titlul „Un erou fals pentru un război fals”, descendentul unui faimos general american din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – Lucian King Truscott Jr. – îi reproşează lui Petraeus ca în Irak sau Afganistan nu a fost în stare să aducă Americii victorii clare, după modelul celor pe care bunicul său ori generalul Patton le obţinuseră pe plajele Normandiei sau în Nordul Africii. Doar că în noua realitate acel tip de victorii nu mai sunt posibile.
În vremea inamicului asimetric, camuflat în mijlocul populaţiei civile, natura războiului este fundamental diferită. Iată ce a înţeles Petraeus cu mult înaintea contemporanilor săi. Întreaga poveste a generalului Petraeus ţine de cum să creezi şi să setezi o organizaţie mai eficientă decât competiţia ta – în cazul său formată din terorişti sau insurgenţi. „Ai nevoie de o reţea ca să învingi o reţea“, spunea anul trecut, într-un articol din FP, Stanley McChrystal, astăzi profesor de leadership la Univesitatea Yale.
Atât McChrystal cât şi Petraeus au înţeles că trebuie să-şi reinventeze organizaţiile pentru a răspunde unui context în care capacitatea de a te adapta este noua măsură a eficienţei. Este marea diferenţă dintre insurgenţii globali ai secolului nostru şi gherilele maoiste din anii ‘60-’70, pentru care ierarhiile tradiţionale (decizie centralizată, de sus în jos) trebuiau imediat abandonate în favoarea reţelelor (celule independente, devoluţie decizională). Astfel, McChrystal a fost nevoit să creeze o amplă coaliţie de voinţă reţelizată, capabilă să reunească şi să mixeze culturi organizaţionale diferite, deopotrivă militare şi civile: Pentagonul, variate ramuri civile ale guvernului federal (Departamentul de Stat, USAID, Departamentul de Justiţie), ONG-uri plus diverse structuri ale statelor NATO. Provocarea devenise cum să faci din tot acest alfabet de acronime un organism funcţional? Ceea ce a realizat McChrystal era că nu putea funcţiona ca o ierarhie tradiţională, piramidală, în care decizia se ia la vârf şi este transmisă eşaloanelor inferioare. Era nevoie de un altfel de leadership. Măsura managementului eficient devenise capacitatea de a convinge, influenţa, mobiliza resurse instituţionale disparate pe care nu le avea tehnic în subordine. Nu era nevoie de un lider care să comande, ci de un lider care să forjeze, între actori cu ADN instituţional foarte diferit, o conştiinţă a obiectivelor comune. În cele din urmă, aceasta este şi definiţia unei politici externe marca „leading from behind”, iar arta sa ţine de cum să asamblezi o „echipă de echipe” (a team of teams).
Leadershipul catalizator
Uneori, ai senzaţia că politica externă a administraţiei Obama este ezitantă, nesigură, preocupată mai degrabă de „outsourcing” către aliaţi şi că nu are incisivitatea şi claritatea “doctrinei de containment” sau cu forţa hegemonică a neoconservatorilor. Vorbim însă de filme diferite, de pieţe care te forţează să gândeşti şi să identifici tipare noi. Este ceea ce a încercat administraţia Obama să facă în ultimii patru ani, să contureze un stil de management adecvat unei lumi în care reţeaua devine paradigma principală. Diplomaţia secolului 21, ca şi războiul, sunt reţelizate. Puterea, ne spune Anne Marie Slaughter – un George Kennan al diplomaţiei reţelizate –, vine din multitudinea de conexiuni şi din capacitatea de a orchestra aceste legături. În acest context, leadershipul catalizator devine esenţial. Iată avantajul comparativ pe care îl conştientizează America lui Obama. Este, totodată, un pattern pe care îl regăsim în cele mai importante iniţiative diplomatice ale administraţiei sale – intervenţia NATO în Libia, regimul sancţiunilor impuse Iranului (cele mai dure din istorie), summitul NATO de la Chicago. Toate poartă semnatură unei diplomaţii reţelizate. America, dar şi NATO, au un nou raison d’etre: „to empower – to offer assistance and partnership – as much as to overpower. It is no longer just a hammer; it is an entire toolbox of options” (Anne Marie Slaughter). Este America în care am ajuns eu.
PS: Probabil nu este un accident faptul că cele mai performante companii din America au instituţionalizat un leadership similar, reţelizat – Nike, Cisco, Foursquare, Intuit.
Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, New York.