Statul fertilizat în eprubetă

În timp ce Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga judecă plângerea Serbiei împotriva declaraţiei de independenţă a fostei sale provincii, în Kosovo  se desfăşoară mai departe un uriaş experiment pentru obţinerea unui stat funcţional. Pariul comunităţii internaţionale este extrem de ambiţios, ţinând cont de realităţile din teren.

Câte acte de identitate poate avea în buzunar un locuitor din Kosovo? Dacă găseşti o persoană amabilă, îţi poate arăta documente de pe vremea Iugoslaviei, acte emise de administraţia ONU, hârtii eliberate de la Belgrad şi, nu în ultimul rând, paşaportul noului stat Kosovo.

Saşa din Mitroviţa 
Oraşul pare suspendat în timp, undeva pe la începutul anilor ‘90. În centru, viaţa comercială se desfăşoară la tarabele înşirate pe trotuar. Câteva restaurante şi berării, din geamul uneia îţi aruncă o privire autoritară Vladimir Putin. Proprietarul a ales o fotografie sugestivă cu premierul rus pe care a pus-o la intrare, gândindu-se poate că va atrage mai mulţi clienţi. Sârbii care constituie o masă compactă aici în Nord, aproape de linia de demarcaţie cu Serbia, văd lumea în stilul lor: statul Kosovo nu există, este doar o provincie a Serbiei aflată momentan sub administraţie străină. Mesajul răzbate peste tot. Pe ziduri, pe tarabe este scris foarte clar că administraţia internaţională trebuie să plece. Invariabil, mesajul este însoţit de o zvastică.
Şasa şi prietenii lui au înfiinţat o asociaţie juridică. Sunt tineri, între 25 şi 30 de ani, unii abia şi-au întemeiat o familie. „Kosovo este provincie a Serbiei, nu vom accepta niciodată altceva. Nu vrem ca la şcoală copii noştri să mai fie bătuţi de albanezi”, spune Saşa. Prietenii săi îl aprobă ferm, „niciodată, niciodată”. Albanezii la care face referire trăiesc în sudul oraşului, dincolo de râul Ibar. Cele două comunităţi sunt complet separate. Practic nu se întâlnesc, deşi trăiesc în acelaşi oraş. Când au făcut-o pe podul de peste râu, au izbucnit violenţe. Mitroviţa este o localitate tăiată în două, un Berlin în care rolul Zidului este luat, paradoxal,  de un pod. Acum se poate trece liber dintr-o parte întra-alta, dar linia de demarcaţie o simţi fizic chiar dacă sârma ghimpată, sacii de nisip şi punctele de control au dispărut.
Minele din Mitroviţa, care pe vremea lui Tito angajau peste 20.000 de oameni, s-au închis. Şomajul din zonă, nici nu mai poate fi cuantificat. Oraşul depinde de fondurile trimise de Belgrad care susţin administraţia şi serviciile publice, inclusiv Universitatea unde învaţă peste 8.000 de studenţi, numai sârbi. Până acum, nu s-a înregistrat nicio cerere a vreunui tânăr albanez de a învăţa aici.
Biroul Reprezentantului Special al Uniunii Europene din Mitroviţa are şi câţiva angajaţi sârbi. Identitatea lor este protejată în mod discret. Vecinii de stradă îi pot privi drept trădători sau colaboratori cu „ocupantul”. Pentru aceşti oameni viaţa de zi cu zi ridică provocări serioase. N.D. este unul dintre ei. Lucrează cu administraţia europeană împotriva voinţei familiei, a prietenilor, a colegilor de generaţie. La birou trebuie să-şi facă treaba, acasă este nevoit să-şi declare fidelitatea faţă de cauza alor săi. Orice indiscreţie l-ar  pune în pericol.

Părintele Mihailo şi cei 18 enoriaşi
Prizren, cel mai mare oraş din partea din sud, îţi etalează cu mândrie arhitectura otomană păstrată incredibil de bine. Moscheia lui Soliman Paşa, cea mai mare din partea asta a Balcanilor, este în curs de restaurare. Lacalitatea e dominată de ruinele fostei garnizoane otomane. De sus, se văd spre vest culmile muntoase înalte în spatele cărora este graniţa cu Albania. Spre est, la câţiva kilometri, Macedonia. La încrucişare de drumuri, încrucişare de religii, culturi şi civilizaţii. Printre minarete poţi desluşi acoperişurile bisericilor ortodoxe şi catolice.
Părintele Mihailo se poate considera fericit. Biserica sa, Sfântu Gheorghe, din centrul vechi al oraşului, a fost reconstruită aproape în întregime. A mai rămas pictura. Dar slujbele le ţine de obicei singur. Înainte de război, în oraş trăiau 12.000 de sârbi. Acum, părintelui Mihailo i-au mai rămas 18 enoriaşi.
Autorităţile locale spun că fac eforturi pentru a înlesni întoarcerea tuturor celor care ar dori-o. Părintele Mihailo spune că a rămas să continue tradiţia, dar nu speră să aibă mai mulţi credincioşi la slujbă. Cauzele principale nu sunt războiul, tensiunile interetnice, nici măcar migraţia în masă. Nu, pentru părintele Mihailo, cauza tuturor cauzelor care a dus la tot ce s-a întâmplat este pierderea credinţei. Şi pentru creştini, şi pentru musulmani. O pierdere care a lovit pe toată lumea, fără discriminare.
Chiar după plecarea sârbilor, Prizren a rămas multicultural. Cea mai numeroasă minoritate este cea turcă. Limba turcă este vorbită frecvent în zonă. Mai sunt bosniaci şi o importantă comunitate rromă. Toate aceste comunităţi participă la viaţa municipalităţii şi au reprezentanţi în structurile locale.

Gracianiţa, enclava cu doi primari
La numai câţiva kilometri de Priştina, Gracianiţa este o enclavă sârbă care trăieşte toate dilemele situaţiei sale speciale. Ca în toate localităţile majoritar sârbeşti, aici administraţia este plătită direct de la Belgrad. Serviciile administrative, şcoala, sănătatea sunt organizate în structuri paralele care nu se intersectează în nici un fel cu autorităţile kosovare. Pe teritoriul enclavei, moneda de circulaţie este dinarul sârbesc. Salariile sunt plătite în dinari sârbeşti, la fel pensiile şi restul ajutoarelor sociale. Pe de altă parte, mulţi o parte dintre locuitori devin din ce în ce mai convinşi că trebuie să aibă un dialog cu autorităţile albaneze. Neboişa Perici a făcut parte din administraţia paralelă până când s-a hotărât să candideze la alegerile locale pentru postul de primar. Belgradul i-a tăiat salariul şi asigurările de sănătate. Este convins că locuitorii din Gracianiţa nu au însă altă cale. Spune că ar fi fost fericit dacă Gracianiţa s-ar fi aflat pe o insulă tropicală cu palmieri şi plaje ca în pliantele turistice. Dar nu e aşa. Gracianiţa este o comună din Kosovo, o enclavă şi Belgradul ar trebui să înţeleagă acest lucru. Oamenii au nevoie de drumuri, electricitate, servicii publice. Nu le pot avea decât dialogând cu Priştina. La alegeri, 20% din populaţie s-a prezentat la vot. Comuna va avea două administraţii. Una, cea veche susţinută de Belgrad şi una locală rezultată în urma scrutinului. Ce se va întâmpla mai departe? Comuna va avea două consilii, doi primari care vor activa simultan. În timp va convinge cel care va dovedi că face mai mult pentru oameni.

Gin, Whisky şi Ferrari
Gin serveşte la mese, Whisky este barman, iar Ferrari este bucătar. Toţi trei muncesc într-unul dintre cele mai aglomerate restaurante din Priştina. În capitala Kosovo lucrează câteva mii de funcţionari străini, care încearcă să construiască statul Kosovo. Monitorizează, asistă şi sprijină autorităţile kosovare în tot ceea ce fac. Fiecare pas este măsurat, cântărit şi raportat mai departe pe lanţul de decizie, până se ajunge la cei mari care iau decizii la nivel mondial. Aceşti mii de oameni plus alte mii care fac parte din forţele miliare KFOR sunt şi clientela restaurantelor tradiţionale, cum este şi cel în care lucrează Gin, Whisky şi Ferrari. Chiar dacă e criză mondială, afacerea lor înfloreşte. Funcţionarii internaţionali muncesc pe rupte pentru a implementa regulile Uniunii Europene în Kosovo. Seara îşi permit să ia masa într-un restaurant bun.
În 1999, forţele sârbeşti au organizat expulzări în masă. Albanezii au fost evacuaţi din case, urcaţi sub pază în trenuri şi expediaţi din ţară. Gin, Whisky şi Ferrari au lucrat ani de zile în Vest, în Germania, Austria şi oriunde au fost primiţi ca refugiaţi.
Cei trei sunt fericiţi să fie acum din nou acasă. Îşi servesc clienţii cu produse tradiţionale din satele lor de la munte. Kosovo nu are o economie fiscalizată. Totul se negociază, nu există bon sau chitanţă. Punctul forte al restaurantului este tescovina produsă în casă. Se distribuie direct din PET-ul de doi litri în care a fost adus de la ţară. Pentru că stau în faţă şi au relaţii nemijlocite cu clienţii, Gin şi Whisky rup câteva vorbe în majoritatea limbilor europene. Te pot saluta şi în estoniană dacă vrei. Se descurcă şi în suedeză, poloneză, slovacă, iar în română ştiu vreo câteva expresii. Ferrari e mai tăcut. La bucătărie, nu-i trebuie calităţi de poliglot. De unde şi-au luat poreclele? E simplu. De la tipurile de băuturi pe care s-au specializat să le servească şi să le deguste în barurile în care au lucrat. Şi Ferrari? Pentru că e rapid? Nu, pentru că e roşu la faţă! Clienţii se simt bine, aruncă cu euro pe tejghea. Cei trei prelungesc programul de funcţionare al restaurantului, care oricum nu e trecut pe nicăieri. Vor dormi şi în noaptea asta doar trei ore. Dar nu contează, treaba merge bine.
Societatea kosovară este cea mai tânără din Europa, peste 52% din populaţie are sub 27 de ani. Nu e de mirare că sunt optimişti şi entuziaşti faţă de noua lor ţară.

Babilonul de la Priştina
Cine se ocupă de problemele grave ale ţării Kosovo? De  corupţie, democratizare, instaurarea statului de drept, securitate, sărăcie, şomaj, construirea unei societăţi multiculturale. Autorităţile noului stat. Dublate însă de babilonicul furnicar al instituţiilor internaţionale fără de care nimic nu ar fi posibil. 
EULEX, cea mai mare misiune civilă lansată vreodată de Uniunea Europeană. A împlinit luna aceasta un an de când funcţionează  în Kosovo. Sub sigla Eulex lucrează 3.000 de funcţionari, dintre care aproape 2.000 străini. Bugetul, 205 milioane de euro pentru primele 16 luni. Trei mari direcţii de acţiune: Poliţie, Justiţie şi Controlul Vamal. La nevoie, poate face uz de puterile executive de care dispune.
EUSR, European Union Special Representative, asistă guvernul kosovar şi coordonează prezenţa UE în Kosovo. Raportează Consiliului European.
ICO, Intenational Civilian Office, raportează grupului de state care şi-au asumat să conducă realizarea planului Ahtisaari. În acest grup figurează Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Turcia. 
ECLO, European Commission Liaison Office, cu un rol cheie în implementarea politicilor europene şi avizarea guvernului kosovar.

Dar pentru Saşa, pentru Neboişa Perici, pentru părintele Mihailo, pentru Gin Whisky şi Ferrari este mai puţin important să dezlege acest puzzle. Indiferent de numele pe care îl au înscris în numeroasele lor documente de identitate, ca locuitori ai celui mai nou stat din lume au cu totul alte prioritaţi.  

Articol apărut în FP România, nr 14 (ianuarie-februarie 2010)