Slăbiciunile justiţiei italiene

Amanda Knox şi Raffaele Sollecito, condamnaţi pentru uciderea lui Mededith Kercher în 2007, au câştigat în apel. Dar, dacă mulţi sunt cei care au contestat primul verdict, vor fi la fel de mulţi cei care vor îndoi de al doilea. Justiţia italiană are multe defecte.

Şi mai ales nu ajunge niciodată la certitudini absolute. În general, este întotdeauna posibil să se facă apel şi să se ajungă în faţa Curţii de Casaţie.
Şi mereu a fost la fel. Niciuna dintre afacerile penale majore nu a dat ţării sentimentul că, în sfârşit, s-a făcut dreptate, niciuna nu a fost rezolvată în mod convingător.

Faptul că Amanda Knox arătă bine şi că a dus o viaţă libertină, nu este suficient pentru a explica interesul mass-media faţă de procesul său. Şi nici natura cosmopolită a crimei, faptul că victima era străină, ca şi presupusul ei asasin. Aspectul atractiv, dacă se poate utiliza un astfel de termen în acest caz, este că atât argumentele acuzării cât şi cele ale apărării erau îndoielnice. Italia s-a împărţit în două tabere. Deci, cazul era perfect pentru un circ mediatic.

Teoria conspiraţiei este o distracţie naţională în Italia, tocmai pentru că verdictele tribunalelor nu sunt convingătoare. Astfel, orice ziarist, orice judecător sau simplu cetăţean se simte îndreptăţit să vină cu propria lui teorie. Mass-media joacă un rol esenţial în alimentarea aceste frenezii : nicăieri altundeva faptele sângeroase nu ocupă atâta spaţiu cât în ştirile de seară de la televiziunile italiene.

Între 2005 şi 2010, cele şapte canale naţionale de televiziune au difuzat, doar în jurnalele televizate de seară, 941 de reportaje despre uciderea lui Meredith Kercher în Perugia. Apoi, seara, televiziunile dezbat ore în şir aceste cazuri, alternând cu intervenţii ale experţilor şi cu reportaje scurte de la faţa locului. Şi cum aceste cazuri merg adeseori din proces în proces, toate aceste poveşti fără sfârşit permit continuarea spectacolului.

Dar sunt şi motive mai pragmatice care explică lipsa de eficienţă a justiţiei italiene. Printre acestea se număraă şi problema meritocraţiei, într-o ţară în care poziţiile sunt mai degrabă dictate de nepotism decât de competenţe. Procesele echitabile sunt adeseori imposibile deoarece nu există juriu , iar secretul instrucţiei este un concept ignorat: detaliile cele mai picante sunt dezvăluite presei cu mult înainte de deschiderea procesului. Justiţia italiană, fără îndoială, are mare nevoie de a fi reformată.