Reconquista rusească în America Latină

Castro şi Chavez, capete de pod ale politicii ruseşti în America Latină

Care-s obiectivele Federaţiei Ruse în America de Sud şi ce instrumente are la dispoziţie pentru ale realiza? Pentru a afla răspunsul trebuie să privim spre Rusia însăşi.

O politică globală incompletă

Într-o recenzie apărută în Latin American Research Review, în anul 1993, Marina Obotorova, cercetător al Institutului pentru Economie Globală şi Relaţii Internaţionale din Moscova, concluziona: "politica externă viitoare a Rusiei în America Latină va depinde de nivelul său de reformare şi dezvoltare şi este puţin predictibilă. Totuşi, ruşii îşi vor fundamenta acţiunile pe interesul propriu, prin raportare la necesităţile interne dar şi la relaţiile privilegiate cu alţi parteneri".

Au fost necesare aproape două decenii până când situaţia internă a Federaţiei Ruse a permis conturarea unei noi politici faţă de America Latină. Totuşi, termenul folosit în titlu pentru a explica acest fenomen trebuie perceput ca o hiperbolizare simbolică a unui fenomen parţial şi incomplete, atât ca posibilităţi cât şi ca obiective.

De fapt, şi în sens istoric terminologia folosită în titlu este disproporţională în raport cu realitatea din teren, pentru că Uniunea Sovietică, antecesorul Rusiei Federale de azi, a dus, în America de Sud, o politică instinctuală, bazată pe necesităţi immediate, fără a urmări un plan prealabil, articulate, cu obiective concrete. Pe marea tablă de şah a Războiului Rece America Latină a fost o miză marginală pentru URSS, fapt datorat proximităţii geografice de Statele Unite şi a convingerii că aceasta se află într-un raport direct cu interesul naţional al oricărui stat. Implicit, această premisă arăta că riscurile pe care Statele Unite şi le putea asuma erau infinit mai mari în cazul unei escaladări în regiune. Şi, într-adevăr, desfăşurarea Crizei Rachetelor din Cuba a fost un exemplu concret al felului în care s-a tradus pe teren această convingere teoretică.

Dincolo de percepţia falsă a unei politici concrete de subminare a intereselor Statelor Unite în America Latină, URSS a avut, pe parcursul Războiului Rece, două mize mari: Nicaragua sandinistă şi Cuba castristă. Ambele, pe lângă obiectivele strategice limitate pe care le serveau, au avut un puternic iz de simbol.

Cea mai consecventă politică a Uniunii Sovietice în Americi este cea faţă de Cuba, care durează încă de la sfârşitul revoluţiei din 1959 şi până la disoluţia sovietică din 1991. Federaţia Rusă nu a avut, pentru o bună perioadă în timpul anilor '90 mecanismele şi resursele necesare continuării unei politici de susţinere a Cubei. Pe lângă mijloacele concrete, dispariţia factorului idelogic pe care se fundamentau abordările şi deciziile sovietice, a fost un alt impediment. De aceea, până la începutul mileniului trei, politica rusească a suferit o contracţie (roll-back).

O piatră aruncată în lacul Baikal

Revirimentul economic şi politic rus, marca Putin, a determinat o ofensivă a politicii externe ce a urmat principiul difuziunii cercurilor apei după aruncarea uneui corp pe suprafaţa ei. Abia astăzi, piatra aruncată de Putin la începutul anilor 2000 a atins ţărmurile caraibeene ale Caracasului.

La mijlocul lui februarie, anul curent, Serghei Lavrov, ministrul rus al Afacerilor Externe a vizitat regiunea, pregătind terenul pentru ceea ce preşedintele Medvedev numea în 2008, "începutul noii politici ruse în America Latină". 

Efortul de extindere a influenţei, promovat de policy-makerii de la Kremlin, se conturează printr-o serie de acţiuni şi acorduri în care interesele economice, politice şi strategice se îmbină într-o combinaţie de nedesluşit. În mod cert, se poate spune că atunci când Rusia semnează, prin intermediul corporaţiilor sale, acorduri economice, nu face doar bani ci achiziţionează influenţă şi putere, tocmai bună de tranzacţionat pe scena internaţională.

Trei actori, unul ezită

Turneul din februarie a lui Lavrov a vizat Cuba, Guatemala, Mexicul şi Nicaragua, acestea adăugându-se pe agenda de interes a Moscovei după apropierea de Venezuela, actualmente cel mai zelos aliat american al Rusiei. Totuşi, având în vedere retorica diplomatică şi valoarea financiară a afacerilor anunţate, ofensiva americană a ruşilor se va contura asupra trinomului: Cuba, Venezuela şi Nicaragua.

Pe frontispiciul noii politici ruseşti în Cuba stă scrisă următoarea afirmaţie, generată de purtătorul de cuvânt a lui Lavrov: "Pentru Rusia, Cuba rămâne un partener cheie în America Latină. Vizita ministrului Lavrov este menită să menţină un climat de cooperare politică intensivă şi de colaborare mai apropiată în mai multe sfere".

Colaborarea dintre Cuba şi Rusia este un subiect sensibil pe agenda relaţiilor americano-ruse, autorităţile de la Washington privind cu suspiciune dezvoltarea cordială a legăturilor dintre Moscova şi Havana. Într-un interviu acordat cotidianului Kommersant, Vitali Makarov, declara că "resetarea relaţiilor SUA-Rusia nu presupune doar stabilirea unor principii comune ci şi luarea în considerare a unor factori internaţionali, cum ar fi, spre exemplu, Cuba".

La Havana, Lavrov a negociat semnarea unor angajamente reciproce, ce vizau în principal întărirea infrastructurii economice cubaneze, angajamente ce ar putea sta la baza unui viitor "parteneriat strategic".

Una din materializările acestei intenţii sunt investiţiile GazpromNeft pe piaţa energetică cubaneză. Totuşi, autorităţile de la Havana nu au fost atât de deschise la cooperare cum s-ar putea crede, sau cum au fost omologii de la Caracas şi Managua. În parte, acţiunile lui Raul Castro au fost limitate de speranţa ridicării embargoului american şi a unei noi politici de investiţii.

În aceeaşi cheie poate fi citită şi nerecunoaşterea independenţei Abhaziei şi Oseţiei de Sud, spre deosebire de Venezuela şi Nicaragua.  Această politică de deferenţă faţă sentimentele americane a dispărut din cauza prelungirii embargoului pentru încă un an.

Pentru o atitudine infinit mai radicală a optat Nicaragua, care pe lângă o colaborare economică strânsă şi achiziţia de echipamente militare ruseşti, are tendinţa de a se erija în principalul susţinător al cooperării cu Rusia, folosindu-se de organizaţia creată de Chavez, ALBA (Alianza Bolivariana para los Pueblos de Nuestra América).

Un alt obiectiv al vizitei lui Lavrov a fost şi pregătirea călătoriei premierului rus, Vladimir Putin, de la începutul lui aprilie. Principalul aliat al Rusiei în America de Sud, Venezuela, a fost destinaţia lui Putin. Acesta, alături de preşedintele Hugo Chavez, au semnat 31 de acorduri în domeniul energetic, comercial şi de securitate.

De altfel, acestea sunt obiectivele esenţiale ale politicii ruseşti în regiune. Pe lângă componenta diplomatică, autorităţile de la Moscova încearcă să controleze o cotă cât mai importante din piaţa mondială de resurse şi, de asemenea, o stimulare a exporturilor în sectoare cheie pentru economia rusa, cum ar fi producţia de armament. De altfel, premierul rus a anticipat anumite obiecţii ale SUA, respingându-le aprioric: "Interpretarea ca ameninţare a întăririi capacităţii defensive a unui stat mic este inacorectă". 

Pe lângă exploatarea comună a unor importante câmpuri petrolifere venezuelene de către un consorţiu în care companiile ruseşti au o participaţie de 40%, Rusia s-a angajat să susţină un program nuclear civil venezuelean, pe care Chavez intenţionează să îl demareze. 

În concluzie, cursa pentru recucerirea influenţei globale continuă pentru autorităţile de la Kremlin. Numai atunci, când prestigiul şi influenţa rusească vor fi restaurate, reconquista se va finaliza. Atunci va incepe faza următoare, ofensiva.