Planul secret prin care SUA și Israelul au vrut să schimbe conducerea Iranului. Cum a ajuns omul care voia „ștergerea Israelului de pe hartă” pe lista de favoriți a Mossad-ului

O dezvăluire publicată de The New York Times repune în discuție strategia adesea implauzibilă și marcată de un optimism naiv a Statelor Unite și Israelului în Orientul Mijlociu. Conform surselor americane, planul de a decapita regimul teocrat de la Teheran includea o piesă de domino de-a dreptul halucinantă: instalarea la putere a populistului Mahmoud Ahmadinejad.

Mahmoud Ahmadinejad, fost președinte al Iranului/FOTO:AFP

Pentru analiștii de la Washington și din capitalele europene, scenariul pare desprins din manualele de dezinformare ale serviciilor secrete sau din laboratoarele de propagandă ale susținătorilor fostului lider iranian. Totuși, dincolo de caracterul său fantezist, episodul scoate la iveală o realitate structurală: tendința Washingtonului de a supraestima amploarea opoziției interne dintr-un stat inamic și de a-și evalua eronat capacitatea de a prăbuși un regim exclusiv prin lovituri aeriene, scrie The Guardian.

Dinamica unui plan eșuat: De la complot, la paranoia internă

Planul s-a gripat aproape instantaneu pe 28 februarie, în prima zi a ofensivei. Bombardamentul israelian asupra unui post de securitate din cartierul Narmak, menit să-l elibereze pe Ahmadinejad din ceea ce se presupunea a fi un arest la domiciliu mascat, s-a soldat cu moartea gărzilor sale și rănirea ușoară a fostului președinte. Speriat de turnura violentă și realizând că este folosit drept un pion într-un joc geopolitic mult prea mare, Ahmadinejad s-a retras în umbră, „deziluzionat” de oferta americano-israeliană. Locația sa actuală rămâne necunoscută.

Planul israelian în trei etape prevedea:

Faza 1: Lovituri aeriene masive ale SUA și Israelului, dublate de asasinarea liderilor teocrați de la vârful statului (inclusiv a Ayatollahului Khamenei, ucis într-un buncăr din centrul Teheranului în primele ore ale războiului) și mobilizarea kurzilor la granițe.

Faza 2: Campanii masive de război psihologic și prăbușirea infrastructurii critice (electricitate, energie) pentru a crea haos social.

Faza 3: Prăbușirea totală a regimului și instalarea „guvernului de alternativă” condus de Ahmadinejad, considerat capabil să gestioneze armata și societatea fragmentată.

Presa oficială de la Teheran a tratat rapid informațiile cu un scepticism profund, negând că Ahmadinejad s-ar fi aflat vreodată în detenție și catalogând speculațiile drept simple diversiuni menite să creeze paranoia în rândul aparatului de stat, aflat deja într-o tranziție fragilă după eliminarea liderului suprem Ali Khamenei.

Cum a devenit un antisemit convins „omul cu care se poate negocia”

Pentru oricine a urmărit dinamica Orientului Mijlociu în ultimul sfert de secol, ideea că Benjamin Netanyahu ar fi putut face afaceri cu Ahmadinejad provoacă o puternică stare de uluială. În timpul mandatelor sale (2005-2013), acest lider provincial cu un stil de comunicare populist și agresiv a fost cel care a plasat Iranul și Israelul pe traiectoria unui război deschis. De la tribuna conferinței „O lume fără sionism”, el a cerut „ștergerea Israelului de pe hartă”, a organizat conferințe care persiflau Holocaustul și a relansat agresiv programul de îmbogățire a uraniului.

Cum a ajuns, așadar, cel care a impurificat iremediabil atmosfera diplomatică să fie văzut ca o soluție de avarie? Insiderii de la Washington vorbesc despre o „transformare” radicală a lui Ahmadinejad după pierderea puterii în 2013. Pe măsură ce a pierdut sprijinul lui Khamenei și a văzut cum Consiliul Guardienilor îi respinge sistematic candidaturile în 2017, 2021 și 2024, el s-a rebranduit ca un critic vocal al sistemului și un campion al celor săraci, criticând liderii rupți de realitatea socială.

Mai mult, restricțiile de mișcare impuse de regim în ultimii ani ar fi fost dictate tocmai de suspiciunile privind contactele sale externe, inclusiv vizitele efectuate în Ungaria lui Viktor Orbán în 2024 și 2025 pentru a vorbi la o universitate din Budapesta – deplasări ce au necesitat, cel mai probabil, aprobări speciale. Un fost oficial de la Casa Albă a sugerat că Ahmadinejad dăduse semnale că înțelege că retorica sa trecută a fost nocivă și că era dispus „să facă lucrurile altfel”.

Modelul venezuelean și calculele electorale ale lui Trump

Donald Trump a intrat în acest conflict având în minte precedentul din Venezuela, unde forțele speciale americane l-au capturat pe Nicolás Maduro, lăsând însă neatins aparatul administrativ de la Caracas, condus acum în mod cooperant de Delcy Rodríguez. Însă structura de putere din Iran, profund ideologizată și fragmentată, s-a dovedit a fi mult mai rezistentă la un astfel de transplant politic.

În prezent, Trump se confruntă cu o presiune internă uriașă din cauza creșterii prețurilor la combustibil și caută o strategie de ieșire din conflict. Cu toate acestea, el continuă să fluture amenințarea unor noi atacuri pentru a forța Teheranul să accepte termenii săi privind stoparea îmbogățirii uraniului. Întrebat dacă se teme că Israelul va acționa pe cont propriu, Trump a afișat un stil tranzacțional tipic:

„Netanyahu va face tot ceea ce îi cer să facă. Este un tip grozav, pentru mine este un tip grozav.”

Liderul de la Casa Albă a insistat că nu se grăbește, în ciuda apropierii alegerilor de jumătate de mandat, subliniind cinic că ideal ar fi „să fie uciși câțiva oameni, nu mulți”, pentru a debloca Strâmtoarea Hormuz. De cealaltă parte, Teheranul mizează pe șantajul energetic global și pe blocada porturilor sale, continuând să își exporte petrolul către China și avertizând prin vocea Gărzilor Revoluționare că orice reluare a ostilităților va declanșa un război total, care va depăși granițele regiunii.

Întrebarea cheie: Cine a livrat informația și de ce?

Alex Vatanka, directorul programului pentru Iran din cadrul Middle East Institute din Washington, consideră că, deși Ahmadinejad și-a schimbat discursul după 2005, este extrem de dubios dacă acesta ar fi avut vreodată popularitatea necesară pentru a stabiliza o țară aflată în pragul colapsului, mai ales în fața unui public care a protestat masiv împotriva sa după alegerile disputate din 2009.

Marea enigmă rămâne însă momentul ales pentru această scurgere de informații către presă, tocmai când planurile de înlocuire a regimului par compromise: „Prima mea întrebare este: cine a scurs această informație și de ce? Încearcă oare să panicheze regimul de la Teheran în legătură cu nivelul de infiltrare? În trecut, breșele de securitate vizau oficiali din domeniul nuclear și militar. Acum, un greu al politicii este implicat. Dacă au putut ajunge la Ahmadinejad, la cine mai pot ajunge?”