Paradoxul Trianonului

Cu toate că Legislativul a denumit 4 iunie Ziua Unităţii Naţionale, nu există nicio îndoială că cei care au votat iniţiativa legislativă au decis că va fi ziua de doliu a Trianonului, realizând teza politicii simbolice a noului guvern (dublă cetăţenie, sistemul colaborării naţionale).

Această lege este cu totul inutilă. Nu numai din cauza faptului că majoritatea vecinilor noştri consideră Trianonul nu un doliu, ci un act de justiţie, dar şi pentru că unitatea nu trebuie declarată, ci documentată.

De pildă, relaţia de sânge care trece deasupra graniţelor nu este azi un obstacol pentru ca cineva, ca bun maghiar, să joace un rol conducător şi nu de „subordonat" în viaţa politică a României sau a Slovaciei. Nu în mod simbolic, ci în mod real. Aceasta îl separă cu totul de „naţiunea maghiară unitară". Căci acel ministru sau deputat care la Bucureşti dezbate, votează şi decide în privinţa legilor româneşti privind taxele şi impozitele se gândeşte la multe, mai puţin la faptul că acum, când face politică, ar fi maghiar, membru al naţiunii unitare.

Aici m-aş referi la un paradox. Într-o recentă cuvântare, Viktor Orban a spus că în Ungaria nu există unitate naţională, dar ar fi posibilă o colaborare naţională şi de aceea a votat Parlamentul un „sistem de colaborare naţională". Păi, dacă nici acasă nu există unitate naţională, ţinând cont de diversitatea ideilor, convingerilor, formelor sociale, cum ar putea fi realizată unitatea între maghiarii aflaţi sub „suveranitatea altor ţări" şi cei de-acasă?

Îmi pun întrebarea cum va putea da socoteală László Kövér, vicepreşedintele Fidesz - care, dintre toate tragediile noastre, a calificat Trianon cu epitetul de „cel" (cel mai determinant, cu cele mai grave consecinţe pe termen lung etc.) şi care a fost unul dintre iniţiatorii legii unităţii - de faptul că, timp de 20 de ani, partidul său nu şi-a asumat nici măcar gestul de păstrare a unui minut de reculegere în parlament?

Se vorbeşte azi de eliminarea unui tabu, dar în 1975, la conferinţa de la Helsinki, Janos Kadar a dezvăluit lumii faptul că Ungaria a pierdut două treimi din teritorii, când până atunci se cuvenea să se vorbească numai despre descompunerea, ciuntirea Monarhiei Austro-Ungare.

De-atunci nu s-a făcut nimic în politica publică în sensul confruntării cu această problemă. În ce mă priveşte explicaţiile şi confruntarea le-aş lăsa pe seama istoricilor, nu în cea a politicienilor care nu au nici talentul, nici cunoştinţele necesare, doar pregătirea pentru a trage foloasele în politica de zi cu zi.