Grava eroare de calcul a Israelului în ceea ce privește Gaza

Rezultatele politice ale războiului actual dintre Israel și Hamas vor trebui să se decidă în Cisiordania, mai degrabă decât în Gaza, scrie Hussein Ibish, de la Arab Gulf States Institute (Washington), într-un editorial publicat de CNN.

Dacă Israelul dorește cu adevărat să dea o lovitură serioasă pe termen lung Hamas în calitate de mișcare politică influentă în rândul poporului palestinian, va fi esențial să își reconsidere serios atitudinea față de principalii rivali ai mișcării islamiste extremiste: Autoritatea Palestiniană (AP) dominată de Fatah în Cisiordania, respectiv Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) pe scena internațională.

Fără întărirea acestor grupuri palestiniene, care reprezintă în continuare curentul principal al mișcării naționale, Hamas și grupări încă și mai extremiste vor continua în mod cert să se dezvolte și să prospere în rândul poporului palestinian.

Dacă Israelul chiar intenționează să decimeze puterea militară și politică a Hamas, nu poate realiza asta doar omorând liderii și membrii grupării și aruncând în aer echipamentele și infrastructura acesteia. Alții vor apărea care pot și chiar vor umple golul, în contextul în care insurgențele pot funcționa cu succes cu bani puțini și în condiții extrem de precare.

Dat fiind că poporul palestinian, cauza și mișcarea națională a acestuia nu vor dispărea, singura modalitate prin care Israelul poate marginaliza cu adevărat Hamas pe termen lung este să abandoneze politica de consolidare și slăbire simultană a ambelor facțiuni palestiniene în scopul de a le menține în dezacord și, prin urmare, ineficiente.

Cum a apărut Hamas

În cadrul uneia dintre cele mai nechibzuite și mai autodistructive politici din istoria sa tânără, Israelul a încercat, încă de la început, să sprijine și să folosească Hamas ca să dezbine și, astfel, să paralizeze mișcarea națională palestiniană.

Hamas a fost creat de Frăția Musulmană din Gaza în timpul primei intifade (revolte) palestiniene împotriva ocupației israeliene, în 1987. Autoritățile de ocupație israeliene au apreciat pe loc că au dat peste o bună ocazie de a-i împărți pe palestinienii între naționaliști seculari și islamiști.

Hamas a primit o marjă de manevră considerabilă pentru a se organiza și forma, Israelul închizând ochii la primele eforturi ale organizației de a se structura și forma - activități care ar fi fost reprimate fără milă dacă ar fi luat inițiativa fie organizațiile dominate de Fatah, fie  comitetele locale la firul ierbii care au condus prima revoltă în primele luni ale acesteia.

Pentru o scurtă perioadă, în timpul negocierilor de la Oslo și a implementării acordurilor israeliano-palestiniene prin care s-au format micile enclave palestiniene autoadministrate în Cisiordania și cea mai mare parte a Fâșiei Gaza, în anii 1990, această strategie profund greșită a fost lăsată deoparte în favoarea unor negocieri serioase cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) și a unui nivel semnificativ de cooperare cu AP.

Apoi, după eșecul summitului de la Camp David din 2000 și, ulterior, izbucnirea celei de-a doua intifade, mult mai violentă, în toamna aceluiași an, dreapta israeliană s-a întors la putere. Sub conducerea lui Ariel Sharon și a lui Benjamin Netanyahu, dreapta israeliană a dominat politica națională în următorii ani și a reluat politica de tipul "divide et impera".

Strategia a părut să atingă un crescendo în 2007, când, după un an, guvernarea împărțită - cu o președinție Fatah sub conducerea lui Mahmoud Abbas și un legislativ dominat de Hamas - s-a transformat într-un conflict deschis, iar Hamas a expulzat în mod violent Fatah și AP din Gaza.

Strategia „dezbină și stăpânește”

Pentru Netanyahu și colegii săi, această ruptură a fost ideală. Angajamentul de neclintit al Hamas față de lupta armată și violență a permis dreptei israeliene să prezinte întreaga mișcare națională palestiniană ca fiind extremistă fără speranță.

Iar divizarea dintre Gaza și Cisiordania le-a oferit israelienilor - care nu doreau să ia parte la nicio negociere suplimentară cu palestinienii care ar putea duce la o soluție cu două state - o scuză perfectă pentru a nu se așeza la masa negocierilor cu OEP, susținând că aceasta nu reprezintă întregul popor palestinian.

Timp de aproape 20 de ani, politica Israelului a fost aceea de a menține Hamas la putere în Gaza, deși asediată și izolată, și, periodic, literalmente pusă la pământ prin războaie descrise cu cinism drept „cosirea ierbii”; asigurându-se în același timp că AP continuă să controleze enclavele autoadministrate din Cisiordania, deși cu o slăbiciune instituțională și politică extremă.

Mai presus de toate, obiectivul principal părea să fie acela de a se asigura că diviziunea palestiniană împiedică orice mișcare suplimentară în direcția creării unui stat palestinian sau a dezvoltării oricăror restricții suplimentare asupra acțiunii israeliene de colonizare și a obiectivului de politică națională, declarat acum în mod deschis, de a obține o eventuală anexare majoră suplimentară în Cisiordania.

În martie 2019, Benjamin Netanyahu declara în cadrul unei reuniuni private a parlamentarilor  partidului Likud că „oricine este împotriva unui stat palestinian ar trebui să fie pentru” transferul de fonduri către Hamas în Gaza, potrivit Jerusalem Post. El ar fi spus că acest lucru face parte din strategia Israelului - de a-i izola pe palestinienii din Gaza de palestinienii din Cisiordania. A fost o articulare a politicilor pe care dreapta israeliană le-a urmat cu sârguință timp de mulți ani, conducând în mod inexorabil și previzibil, la masacrele din 7 octombrie.

Următorul pas al Hamas

Israelienii, inclusiv instituția de securitate națională, au fost luați prin surprindere de atacul Hamas din 7 octombrie, deoarece au concluzionat în mod greșit că ambele grupări palestiniene erau mulțumite să conducă fiefurile lor separate și să persiste într-un impas relativ în ceea ce privește dominația mișcării naționale, ceea ce a și vrut Israelul.

Ceea ce israelienii nu au luat în calcul este faptul că, de la înființarea Hamas în 1987, principala sa sarcină a fost să facă manevre pentru a prelua mișcarea națională palestiniană și, în cele din urmă, OEP, cu prezența diplomatică internațională de mare preț a acesteia, inclusiv statutul de stat observator nemembru la ONU și peste 100 de ambasade în întreaga lume.

A devenit imediat evident, după șirul de crime din 7 octombrie, că Hamas, din ce în ce mai nepopular, căuta să folosească violența pentru a-și afirma dominația asupra mișcării naționale. Este limpede că Hamas se aștepta la un răspuns militar copleșitor din partea Israelului la sol în Gaza și că speră să provoace o prezență de securitate israeliană pe termen lung împotriva căreia să poată, mai devreme sau mai târziu, să organizeze o insurgență susținută și din ce în ce mai puternică.

Singura alegere rațională care i-a rămas Israelului în urma masacrului de 7 octombrie este să decidă, într-un final, să trateze serios și constructiv cu palestinienii care sunt angajați față de discuțiile cu israelienii.