Ce lecţii economice predă Germania Europei

Germania nu și-a dorit să fie centrul gravitațional al Europei, după cum arată și politica sa externă, dar asta a ajuns: puterea indispensabilă a Europei. De la europenizarea Germaniei s-a trecut la germanizarea Europei? FP România nr. 27 schița câteva dintre trăsăturile modelului german, dar și criticile care i se aduc.

Articol apărut în numărul 27 al FP România.

I. Ce lecţii poate preda Germania

1. Fabrici de ucenici

Sistemul german de educaţie duală pune accent pe practica pe care o oferă angajatorii, pe lângă sistemul de învăţământ general şi vocaţional. În fiecare an marile corporaţii industriale germane, precum Mercedes-Benz, primesc aproximativ 2.000 de ucenici (doar o cincime sunt femei). Nouă din zece îşi găsesc apoi un job permanent acolo. Programele de training pentru ucenici sunt elaborate în urma unei consultări între viitorii angajatori, traineri şi guvern, care acoperă o parte a costurilor. „Primesc training pentru fiecare parte componentă a maşinii, inclusiv fasonarea metalului, sudura şi cele mai inovative tehnici, precum motoarele hibride şi propulsia pe bază de celule de combustibil. Asta mă va pregăti să lucrez în diferite domenii ale industriei, deschizându-mi mai multe oportunităţi de carieră în viitor”, spune Jascha, un tânăr de 19 ani care face practică la Mercedes-Benz în Stuttgart, citat de BBC. Trainingul i-a sporit şi abilităţile sociale, pentru că trebuie să lucreze constant cu diferite grupuri de oameni, intrând în contact chiar şi cu clienţii. 

Wilfried Porth, director de resurse umane pe întreg concernul Daimler, crede însă că modelul nu poate fi copiat de orice stat. „Nu poţi să dai copy-paste. Ai nevoie de un sistem şcolar care să-l susţină. În Germania avem o tradiţie de fidelitate faţă de companie şi un focus puternic pe tehnologie. Pentru asta ai nevoie de oameni foarte capabili”, explică el. Universităţile tehnice germane chiar îşi îndeplinesc rolul de pregătire efectivă a viitoarei forţe de muncă a ţării. Chiar şi aşa, oarecum paradoxal, Germania are înă o nevoie tot mai mare de lucrători înalt calificaţi din străinătate. La final, Hagen Kramer, profesor de economie la Universitatea Karlsruhe, explică succesul exporturilor germane prin calitatea produselor. Iar aceasta este dependentă de un flux constant de forţă de muncă cu calificări medii şi înalte.

2. Nişele nespectaculoase

Succesul german se bazează pe maşini-unelte gri, pe o electrotehnică de neînţeles şi pe produse chimice plictisitoare, descrie cotidianul economic german Handelsblatt. Cu un volum al exporturilor de peste 1.000 de miliarde de euro şi cu firme care reușesc să păstreze piaţa internă, dar o cuceresc şi pe cea chineză şi-și apără vechile debuşee din Europa şi America, Germania pare de neoprit. Odată cu creșterea exporturilor a crescut și reputația țării. Dobânzile la bondurile germane sunt cele mai mici din Europa pentru că stabilitatea economică și politică a țării îi atrage pe investitori.

3. Păstrarea industriei

Față de țări precum Franța, Marea Britanie și SUA, care au marșat pe domenii precum serviciile financiare, Germania s-a încăpățânat să mizeze pe așa numita old economy și nu s-a dezindustrializat. Iar pariul pe industria clasică cu multe firme care activează în electronică, în industria oțelului și în cea constructoare de mașini, s-a dovedit corect. Concernele mari şi puternic orientate către export, precum Siemens, Thyssen-Krupp sau VW, au profitat de creșterea constantă a cererii pentru astfel de produse în Europa de Est, America de Sud și Asia. Companiile germane s-au specializat, au închis toate departamentele nerentabile, dar investesc mult în inovație și cercetare. Ca urmare, eticheta Made in Germany este o garanție pentru fiabilitate şi rezistenţă. „Marea calitate a companiilor germane este că pot evalua excelent în ce domenii rentează inovații pe termen mediu și lung”, spune Klaus Peter Gushurst de la firma de consultanță Booz&Company, citat de Handelsblatt. În plus, capitaliştii nemţi nu se aruncă în tranzacții financiare riscante.

4. Parteneriatul social

Și cultura consensului între sindicate și patronate este unul dintre factorii care contribuie la forța economică germană. Există o lege care obligă firmele de o anumită mărime să-i implice pe reprezentanții angajaților în conducerea companiei. Se asigură astfel o interacțiune constantă între  membrii Consiliilor de administrație, sindicate și reprezentanții capitalului.

Pe de altă parte, alături de exporturi, care au suplinit scăderea consumului intern, Germania şi-a menţinut competitivitatea economică mai ales prin creşterea moderată a salariilor şi prin flexibilizarea pieţei muncii, spunea Kerstin Bernoth, cercetătoare la Institutul german pentru cercetări economice, într-un interviu din 2010 pentru FP România. Decisivă a fost însă „munca scurtă” (Kurzarbeit) – companiile au recurs la scurtarea timpului de lucru pentru a evita concedierile, creşterea şomajului şi, consecutiv, prăbuşirea consumului şi falimentele. „În contextul unei scăderi drastice a producţiei, de aproximativ 30-40%, chiar de 50% în industria oţelului, ar fi trebuit ca numărul şomerilor germani să crească la peste 5 milioane, dacă s-ar fi recurs la concedieri masive. Nu s-a întâmplat asta. Am rămas la o rată a şomajului de 10%, faţă de ţări ca Spania sau Irlanda unde s-a ridicat la 20%, pentru că am folosit instrumente de flexibilizare a pieţei muncii, precum scurtarea timpului de lucru”, explica şi Dierk Hirschel, expert în economie la sindicatul Verdi, în acelaşi context.

5. Cultura stabilităţii

Cota de capital social de minim 40% pe care și-au impus-o primele 100 de firme germane listate la bursă în anii de boom le-a ajutat să ajungă în prezent la venituri de peste 80 de miliarde de euro net și la rezerve de cash care se ridică la o valoare de 170 de miliarde de euro. Ele au preferat să-și păstreze lichiditățile, în loc să le investească.

Un alt factor care a făcut Germania mai puţin vulnerabilă în vreme de criză a fost faptul că n-a participat la boomul imobiliar. Preţurile reale ale imobilelor au stagnat faţă de cele din SUA şi Marea Britanie, astfel încât nu s-a ajuns la o îndatorare masivă a gospodăriilor.

Pe de altă parte, Germania și-a crescut cheltuielile guvernamentale și investițiile în infrastructură, iar firmelor ale căror piețe principale au fost lovite puternic de criză li s-a facilitat accesul la credite.

Modelul Steinbeis

În indicele inovației pe 2011, Germania ocupă locul 4 din 26 de state industrializate. Nemții nu doar că fac mai multă cercetare, dar o transformă în proiecte mai mult decât alţii. Inovativitatea economiei germane se bazează și pe transferul de tehnologie de la universități către întreprinderi. Fundaţia Steinbeis este paradigmatică în acest sens – modelul promovat este o rețea mare, formată dintr-o companie-mamă, responsabilă pentru întreaga administrare și organizare, și multe companii mici, cu filiale alcătuite din universitari și mici întreprinderi de cercetare din afara universităților. Scopul principal al acestui sistem este ca universitarii și cercetătorii să-și toarne cunoştinţele direct în companii, fără să le mai treacă prin sistemul birocratic și lent al administrației universităților. „Steinbeis pune la punct contractele între acești oameni cu know-how și companii”, explică Rainer Gerten, profesor de economie la Universitatea din Mannheim. Apoi, Steinbeis îi ajută pe cei care vor să dezvolte noi produse. Succesul economic al Landului Baden-Wuertemberg, se bazează şi pe IMM-uri performante. „Dacă o astfel de întreprindere are nevoie, de exemplu, de consiliere în legătură cu segmentarea pieții, vine la noi, dezvoltăm un concept ca să-i ajutăm și în maximum o săptămână facem un contract și începem”, spune Gerten, el însuși cercetător și profesor, membru al unui Centru Steinbeis de inovație. Germania a înființat Centre Steinbeis şi în alte țări, pentru a învăța IMM-uri locale și start-up-urile orientate către tehnologie cum să dezvolte produse, cum să le pună pe piață și cum să aplice pentru finanțări.  

II. Criticile

1. Responsabilitatea pentru criză

Germania cere impetuos disciplină financiară tuturor statelor puternic îndatorate din zona euro. Dar disciplina financiară germană trebuie demitizată. În 2003, Franţa şi Germania depăşiseră limita de 3% din PIB prevăzută în Pactul de Stabilitate şi Creştere al UE, iar celelalte state au votat împotriva regulilor pe care le instituiseră pentru a proteja stabilitatea monedei unice. „Sancţiunile au fost evitate prin înmuierea regulilor”, spunea Christian Dreger, şeful Departamentului Macroanaliză şi Prognoză din cadrul Institutului de cercetări economice din Berlin, într-un interviu pentru FP România.

2. Salariile mici

Creşterea modestă a salariilor în Germania din ultimii ani – sau menţinrea lor la un mai vechi nivel acceptabil - ar fi una dintre problemele structurale a zonei euro. Economia germană a devenit astfel mai competitivă, dar menținerea unor costuri salariale locale mici a împiedicat ţările europene spre care exportă Germania să-şi crească propriile exporturile către Germania, arată un raport al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Totuşi, raportul observă şi că Germania este singura ţară în care şomajul n-a crescut în criză. Economistul german Ulrich Kater, de la Deka Bank, crede, în schimb, că „fără deficitele unor țări precum Grecia excedentele germane ar fi mai mici”. În opinia sa, în zona euro, ţările cu deficit trebuie să economisească şi să-şi îmbunătăţească competitivitatea, iar cele cu excedent trebuie să-şi mărească cererea pe piaţa internă.

3.  Leadershipul reticent

Pe fondul crizei, Berlinul este nevoit să-și asume un rol politic pe măsura puterii sale economice în UE, dar este un rol pe care nu și l-a dorit. Cancelarul Merkel a anunţat recent o nouă fază a integrării europene. Uniunea fiscală implică posibilitatea ca UE să respingă bugetele naţionale din eurozonă care încalcă aşa-numita regulă de aur în privinţa deficitelor. Şi apar sancţiuni pentru ţările cu deficite bugetare mari, iar Curtea de Justiţie trebuie să decidă în disputele pe acest subiect. Pe de altă parte, Merkel se opune oricărei intervenţii a BCE prin tipărirea de bancnote, care ar creşte inflaţia. Nici eurobondurile nu sunt o soluţie în viziunea cancelarului german. „La 20 de ani de la reunificare, Germania iese din rolul de port-drapel al integrării europene, revenind la o politică centrată mai mult pe interesele naţionale. Berlinul preferă să se adreseze singur lumii, mai ales Rusiei şi Chinei, urmărind mai degrabă obiective comerciale decât de politică externă”, scria Ulrike Guerot, expertă a European Council of Foreign Relations, în FP România.

Euro-entuziasmul nemților a scăzut, iar ideea că Germania va deveni bancă pentru salvarea statelor falimentare, ceea ce ar duce la o uniune de transfer, este tot mai temută de către nemţi. În opinia lui Guerot, Germania se vrea o Elveţie mare: „UE trebuie să funcţioneze şi toţi trebuie să respecte tratatele existente. Dar un proiect politic, legat de ce se vrea pentru Europa, este invizibil în dezbaterile publice din Germania. Berlinul are de multe ori o poziţie defensivă faţă de Bruxelles şi intră într-un rol de victimă europeană, în loc să contribuie cu soluţii creative. Europa este tot mai puţin punctul de referinţă al politicii germane”. De fapt, viziunea germană asupra Europei chiar lipsește. „Toţi se uită la Germania, aşteptările sunt foarte mari, dar în Germania se discută mai mult din perspectivă internă despre chestiunile europene. Probleme precum alegerile din Renania de Nord Vestfalia, problemele coaliţiei au primat în politica germană”, ne explica, la rândul ei, Almut Moeller, expertă în probleme europene la German Council on Foreign Relations (DGAP). În opinia sa, cursul propriu al Germaniei, care-şi urmăreşte propriile interese, trezeşte amintiri urâte altor ţări din UE, care nu pot accepta dominanţa unui singur stat, care să dicteze celorlalte.

4. Diplomația fără politică

Industria germană are mână liberă să gestioneze relaţiile Germaniei cu puteri precum Rusia sau China. Puternicul Ostausschuss, care se ocupă de afacerile din Est, face, de fapt, politica externă a Germaniei, arăta Konstanze Stelzenmueller, Transatlantic Fellow la German Marshall Fund, pentru FP România. Iar Stefan Meister, cercetător la DGAP, mergea chiar mai departe: „Guvernul german nu are niciun interes să aibă propria Ostpolitik, fără a implica celelalte state membre, şi nici nu are conceptele necesare. Mai grav, Cancelaria are un interes redus pentru politica estică. Acţionează mai mult sub presiunea lobby-ului economico-industrial. În schimb, state precum Polonia sau Suedia impulsionează o politică pentru Est mult mai mult decât germanii.”

Într-adevăr, doamna Merkel părea doar conducătoarea unui mare grup de oameni de afaceri când s-a deplasat, de curând, în China, care absoarbe o mare parte a exporturilor germane - şi fură tehnologie nemţescă -, și în Kazahstan, cu care Germania a încheiat un parteneriat strategic economic, în baza căruia  au fost deja semnate 50 de contracte de exploatare a metalelor rare de către firme germane, în valoare totală de 4,5 miliarde de euro. Încălcările drepturile omului în aceste țări au trecut în planul doi. Politica de business as usual aduce în aceste deplasări externe cam aceiași actori - directorii BASF, Siemens, Thyssen Krupp ş.a.

Cât despre viziunea Germaniei asupra UE, atitudinea germană în privința adâncirii crizei datoriilor suverane din zona euro este semnul clar al unei națiuni care nu mai vrea să conducă și să plătească pentru alții. Berlinul le cere grecilor, portughezilor și celorlalţi măsuri de austeritate, care însă nu pot să repare actuala criză - chiar dacă le-ar putea întări disciplina financiară în viitor. Guvernul german nu mai vrea să arunce cu bani de salvare și amână un nou bailout - deşi n-are alte soluții. Nu întâmplător ministrul polonez de Externe, Radoslaw Sikorski declara recent că nu se teme de o Europă mai germană, ci de pasivitatea și inacțiunea germană în UE.