EXCLUSIV Analiză Dan Dungaciu, Petrişor Peiu. Stalin rânjeşte de la Chişinău şi „agenda secretă” a României
0În ciuda dimensiunilor sale, criza din Republica Moldova şi reacţia internaţională la aceasta devin cea mai bună grilă de lectură a evoluţiilor (geo)politice din regiune, fie că e vorba despre România, capitalele europene sau Federaţia Rusă, se arată într-o amplă analiză semnată Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu.
Toate dosarele – strategice, economice, politice şi identitare – sunt resuscitate acum şi sub praful răscolit se întrezăresc, dincolo de vinovăţiile crase sau duplicităţi transfrontaliere, o dificultate acută de a identifica soluţii pe termen mediu şi lung. Înainte de a ajunge însă la cum ar trebui să acţioneze România la modul concret (Fondul Moldova), să clarificăm câteva din premisele discuţiei. Este vorba, în esenţă, despre două mize majore, interconectate şi resuscitate intempestiv la Chişinău – dosarul geopolitic şi dosarul identitar - şi modul cum aşa numita „agendă ascunsă” a României se raportează la ele.
R. Moldova nu este o chestiune tehnocrată
Provocarea majoră pentru Bucureşti survine din faptul că apare tocmai în momentul în care guvernarea este „tehnocrată”. Or, nimic din raportarea de primă instanţă la R. Moldova nu este din acest registru. Şi nici nu poate fi. Tehnocraţii pot avea păreri, opinii - dar nu viziuni, respectiv păreri legitimate politic.
Şi fără asta nu se poate, cel puţin din motivul că, în democraţie, singurul criteriu de validare a adevărului politic este cel al legitimităţii. Tehnocraţii, indiferent de capacitatea lor privată sau de expertiza pe R. Moldova, nu sunt validaţi politic – deci legitimaţi – să emită păreri despre cum se raportează şi cum se va raporta România la R. Moldova. În acest caz, singurele instanţe care se pot pronunţa legitim astăzi sunt Preşedintele şi Parlamentul. În funcţie de aceste viziuni, guvernul va lua măsurile în consecinţă.
Comunicarea, din acest punct de vedere, a fost carentă (tăcerile instanţelor politice au fost asurzitoare), şi nu face decât să developeze neajunsurile unui guvern tehnocrat în vremuri de criză. În realitate, nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru, în spaţiul euroatlantic sau în cel estic, nu este de competenţa unui guvern nepolitic, mai cu seamă când e vorba despre R. Moldova.
În consecinţă, nevoia stringentă şi de neevitat astăzi pentru societatea românească este exprimarea clară, coerentă, a viziunii politice a României în ceea ce priveşte statul vecin şi, ulterior, a măsurilor guvernamentale care se impun a fi luate. În lipsa celor dintâi, cele din urmă sunt doar gesticulaţii oarbe, lipsite de sens şi perspectivă.
UE crede în lacrimi?
Bruxelles-ul este şi el prins pe picior greşit, înglodat în multiplele crize europene şi cu ochii la viitoarea negociere cu Kremlinul. Spre deosebire de Rusia, Bruxelles-ul vrea să creadă în lacrimi în R. Moldova. Şi nu doar în lacrimile unora de la Chişinău, ci şi în lacrimile Moscovei, pe care unii diplomaţi europeni o menajează suspect şi perseverent.
Noua modă de la Chişinău pare să fie ignorarea ostentativă a oricărei dimensiuni geopolitice a crizei sau marginalizarea ei. Că geopolitica nu epuizează totul este evident. Dar că aşa ceva nu există sau nu este determinant când e vorba despre vecinătatea estică a României, UE şi NATO - e o afirmaţie ridicolă. Şi tăcerea pe această chestiune este cel puţin suspectă.
A nu vedea că Piaţa a devenit un amestec sulfuros de interese strategice contradictorii este riscant - Platforma DA moldovenistă şi proeuropeană şi două partide, Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) şi Partidul Nostru (Renato Usatîi) făţiş antieuropene şi proruse. A nu vedea declaraţiile tot mai intense ale reprezentanţilor Pieţii asupra unui moratoriu de un an sau doi asupra Acordului de Asociere cu UE este iarăşi inexplicabil şi vinovat.
În aceste condiţii, a repeta ca un tonomat că „Piaţa luptă pentru bună guvernare şi valori europene” este inadecvat. Piaţa luptă pentru alegeri anticipate - ceea ce e altceva! Căci în campania electorală survenită eventual, cel puţin cele două partide proruse nu vor vorbi în niciun caz de valori europene, ci de aderarea la Uniunea vamală sau Uniunea Eurasiatică, federalizarea R. Moldova, deci transnistrizarea ei sau construirea unui „zid chinezesc” între România şi R. Moldova. Toate, teze din programul politic al acestor partide.
Agenda iniţial corectă şi justă a Pieţii – lupta împotriva corupţiei şi a unei clase politice care a guvernat în dispreţ total faţă de cetăţean şi partenerii de dezvoltare – este serios maculată acum de asemenea amestecuri urât mirositoare. Corupţia este evident endemică în R. Moldova, iar un personaj precum Vladimir Plahotniuc este om cheie în sistem. Dar, după observaţia sagace a unui comentator de la Chişinău, atunci când cineva îţi propune să te aliezi cu ISI să îl dai jos pe Bashar al-Assad, îţi pui cel puţin câteva întrebări.
Dincolo de dimensiunea geopolitică şi în strânsă legătură cu ea, trebuie cercetat al doilea caz de orbire premeditată la Chişinău. Este vorba despre dimensiunea identitară.
De la Ştefan cel Mare la... Vladimir Plahotniuc
Este dimensiune pe care, fără ostentaţie, dar şi fără false pudori, România nu o poate neglija cu niciun preţ. Căci perversitatea resurecţiei chestiunii identitare de la Chişinău este, poate, fără precedent. Ignorarea dimensiunii geopolitice a Pieţei, despre care am vorbit anterior, este „compensată” de jubilaţii şi ode pentru „naţiunea moldovenească”, care stă să se nască în freamătul mişcărilor protestatare.
Aici consensul vorbitorilor şi susţinătorilor civici ai Pieţei este total şi neverosimil, cel puţin ţinând seama de genealogiile politico-identitare ale unora dintre ei. Să fim limpezi de la început: Piaţa nu a fost niciodată pro-românească, nici atunci când singurii protestatari erau de la Platforma DA, iar referinţele la România sau identitatea românească au fost rapid evacuate nu doar de la tribună, dar şi de la manifestaţii (cu atât mai straniu – sau coerent?! - apare gestul Platforme DA de azi, care, după ce a eliminat pro-românii şi simbolistica lor, îşi dă mâna voioasă cu... partidele pro-ruse şi antiromâneşti!!!).
Însă la ce s-a ajuns acum, după venirea în Piaţă şi la masa de discuţii civico-politice a partidelor pro-ruse frizează ridicolul: „te salut popor moldovenesc renăscut”, „moldovenii mei”, „naţiunea moldovenească se naşte”, „Ţara e mai unită ca niciodată”, „poporul se uneşte indiferent de limbă”, „Ura, Maldova!” (aşa sună ruseşte) etc. etc.
Totul rostit, fireşte, bilingv, în română şi rusă. Unul dintre liderii politici ai Pieţei a spus-o explicit, asigurându-şi un loc în Cartea recordurilor ridicolului: „Ştefan cel Mare se bucură când ne vede uniţi contra lui Plahotniuc”. Alţii au fost la fel de precişi. Voci publice îi mulţumesc lui Vlad Plahotniuc pentru că ar fi unit naţiunea – „civică”, fireşte – împotriva lui.
E un veritabil fenomen care a depăşit frontierele republicii, căci unii diplomaţi europeni s-au alăturat acestui Nabbuco local, unde eliberarea şi ieşirea din captivitatea sistemului ilustrat de un oligarh (care, totuşi, conduce republica, alături de Vlad Filat, din 2009!) devin nu doar obiectiv politic, ci – atenţie! - şi identitar.
Un fost reprezentant al UE pentru R. Moldova, diplomatul maghiar Kalman Mizsei, foarte prezent în presa de la Chişinău, identifică valenţele unui „patriotism civic” în Piaţa Marii Adunări Naţionale, unde nu mai contează identitatea etnică sau limba vorbită, ci manifestarea comună, bilingvă – cum altfel? – împotriva duşmanului comun. Vorbitori din Piaţă sau de la reuniunile civico-politice exultă valenţele civismului nou descoperit, care, după cum observa admirabil un comentator de la Chişinău, a devenit epitomul – prin negaţia unui sistem ilustrat printr-un personaj – a unui nou proiect identitar moldovenesc.
Ironia este la ea acasă. Pe vremea lui Vladimir Voronin (2001-2009) miza principală a fost reluarea proiectului sovietic de construire a naţiuni ETNICE moldoveneşti, bazată pe „etnia” majoritară moldovenească şi centrată pe figura lui Ştefan cel Mare. Proiectul nu a avut mare succes din cauza suprapunerii simbolistice (Ştefan cel Mare şi Sfânt, asumat în portofoliu identitar românesc, a fost desemnat, la un moment dat, „cel mai mare român al tuturor timpurilor”).
Astăzi, însă, susţinătorii harnici ai unui nou proiect identitar promovează altă formulă şi alte personaje. Dacă Ştefan cel Mare a fost expresia „naţiunii moldoveneşti” ETNICE, Vladimir Plahotniuc (şi lupta împotriva sistemului al cărui simbol este) devine epitomul „naţiunii moldoveneşti” CIVICE...
De-a râsu' plânsu'. Suntem în plin Caragiale, combinat cu Eugen Ionescu. Am putea sta liniştiţi în fotolii să urmărim reprezentaţia despre cum se naşte, sub ochii noştri, „naţiunea civică moldovenească”. Dar, ca de fiecare dată când e vorba de identitate în stânga Prutului, e mai mult decât atât. Căci identitatea, în R. Moldova, are de fiecare dată o miză strategică.
Agenda ascunsă a proiectului identitar
Giranţii „naţiunii moldoveneşti etnice” de pe vremea lui Vladimir Voronin uită să ne spună care au fost consecinţele. Căci „Revoluţia oranj” din capul lui Vladimir Voronin (aşa a fost denumită întoarcerea liderului comunist la proiectul european după 2005) s-a încheiat tragic, în sânge, prin torturarea, schingiuirea şi asasinarea unor tineri în zilele fatidice ale lui 7 aprilie.
Şi, mai mult, prin închiderea frontierei cu România, expulzarea ambasadorului şi a diplomaţilor români, îngheţarea relaţiilor cu Bucureştiul, introducerea de vize între cele două state. Toate, la vremea respectivă, sub privirile unor trimişi europeni la Chişinău depăşiţi de situaţie şi incapabili să reacţioneze adecvat.
Aventura „europeană”, moldovenistă şi antiromânească a lui Vladimir Voronin s-a sfârşit tragic. Când şi cum se va sfârşi aventura noului proiect identitar de data aceasta? Ceea ce ignoră cei care au intrat în sarabanda optimismului identitar de la Chişinău este că proiectul moldovenist fie etnic, fie civic este cea mai scurtă cale spre... Rusia.
Sau în apropierea ei. Căci geopolitica e mână în mână cu identitatea: când se exultă la Chişinău sau aiurea „naţiunea civică moldovenească” este semnul cel mai limpede că viitorul hărăzit al R. Moldova este undeva într-o zonă de margine, gri, fără identitate geopolitică limpede, fără faţă şi fără profil, plasată şi uitată undeva între lumi, un „trade area” cu valenţe (eventual) de prosperitate, o „zonă tampon” între spaţiul euroatlantic şi Rusia.
Aici stă în realitate miezul oricărei discuţii despre identitate în R. Moldova. „Naţiunea civică moldovenească” este în beneficiul strategic al multora. A celor din Vest care nu doresc să îşi mai bată prea mult capul cu Chişinăul şi să îi confere, alături de celelalte eşecuri ale Parteneriatului estic, un rol marginal şi politic şi geografic, fără posibilitatea de a încurca marile negocieri care stau să vină.
Dar mai ales a celor din Est, în special al Rusiei, din raţiuni strategice care trebuie reamintite de fiecare dată. Miza Moscovei la Chişinău este menţinerea frontierei euroatlantice pe Prut şi pentru asta trebuie să facă două lucruri. Primul, să blocheze aderarea republicii la UE sau NATO, ceea ce face prin dosarul transnistrean (principala lui raţiune de existenţă) sau prin menţinerea unui haos controlat la Chişinău pentru a face fără şanse orice proiect integraţionist occidental.
Cu sprijinul masiv al politicienilor locali, corupţi şi lipsiţi de viziune, a reuşit foarte bine mai ales după 2009. Dar asta nu e totul, căci, spre deosebire de Ucraina, Chişinăul mai are o şansă să intre în spaţiul euroatlantic, deci să mute frontiera NATO pe Nistru, respectiv prin intermediul României.
Cum poate bloca asta Moscova? Dincolo de presiuni politice sau mediatice, o face prin construirea celui mai puternic mecanism identitar care să blocheze un proiect identitar pro-românesc. Şi acesta este proiectul moldovenist. Asta e şi explicaţia că liderii partidelor pro-ruse de la Chişinău NU SUNT RUŞI, ci moldoveni, mai mult, că Igor Dodon se expune pe blog în ie „naţională” moldovenească, iar principalul mesaj identitar a lui Igor Dodon şi a lui Renato Usatîi este „Moldova şi moldovenii”.
Aici este cheia strategică a moldovenismului girat (şi) de Moscova, în ambele versiuni, civice sau etnice. Este considerat cea mai bună pavăză împotriva „surprizei strategice” a mutării frontierei NATO pe Nistru prin intermediul reunificării cu România. Despre asta e vorba, în realitate.
Înainte de a ne întoarce la aşa-numita „agendă ascunsă” a României, să mai punctăm rapid potenţialele evoluţii strategice de la Chişinău.
Ce se întâmplă acolo? Cinci scenarii
Evoluţiile din R. Moldova se pot înşira de-a lungul unei axe care are în centru situaţia actuală, iar la cele două capete România şi Rusia. Căci acestea sunt alegerile limită. Spre Est poate să meargă de la un parteneriat strategic cu Rusia până la transnistrizare şi integrare în Uniunea Vamală şi/sau Uniunea Eurasiatică – adică mutarea frontierei ruse pe Prut. Spre Vest poate merge până la un parteneriat strategic cu România şi, la limită, reunificare, adică mutarea frontierei UE şi NATO pe Nistru. Iată scenariile.
1. Scenariul instabilităţii controlate. Situaţia actuală este primul scenariu, respectiv unei instabilităţi controlate, consecinţă a şapte ani de guvernare iresponsabilă sub privirea saşie a capitalelor europene, care, în disperarea de a avea „un copil fruntaş” căruia să îi pună în piept, în urma anexării Crimeei şi a intervenţiei din Donbas a Moscovei, medalia Parteneriatului Estic - au girat în continuare iresponsabil R. Moldova.
Nu există premisele unei revoluţii şi a unei schimbări violente de putere, cel puţin deocamdată. Argumentul principal este că Rusia nu vrea să forţeze în acest moment al negocierilor, care stau să vină la nivel global, vreo lovitură de stat prin reprezentanţii ei la Chişinău. Nu i-ar folosi la nimic.
2. Scenariul anticipatelor cu majoritate prorusă. În cazul forţării alegerilor anticipate în acest moment, şansele pentru o guvernare proestică sunt foarte reale, cel puţin din motivul că forţele proeuropene noi apărute pe scenă nu sunt capabile să obţină 50% din procente (în cazul excluderii de la o asemenea coaliţie a partidelor din actualul arc guvernamental, ideea că Piaţa, pe segmentul ei european, poate câştiga măcar 51 de deputaţi este naivă). O majoritate pro-Est la Chişinău ne poate duce însă în cel de-al treilea scenariu.
3. Scenariul transnistrizării R. Moldova. Culminaţia acestui scenariu este integrarea R. Moldova în Uniunea Vamală sau Uniunea Eurasiatică, culminând cu federalizarea republicii pe scenariul Memorandumului Kozak (implicit al obţineri dreptului de vot pentru transnistreni, ceea ce înseamnă circa 10% de vot prorus în câmpul electoral din stânga Prutului). În acest caz, înseamnă că România devine, de facto, dacă nu de iure, vecină directă cu Rusia pe linia Prutului.
4. Scenariul Parteneriatului Bucureşti – Chişinău. Este singurul scenariu care, teoretic, menţine republica spre Vest. Este complementar, căci la Acordurile cu troica UE-FMI-Banca Mondială trebuie adăugat şi parteneriatul de dezvoltare şi europenizare Bucureşti-Chişinău. Cum se poate face concret aşa ceva, vom detalia mai jos.
5. Scenariul reunificării cu România. Fără să îl presupună explicit, scenariul 4 poate ajunge, când va fi cazul, dacă va fi vreodată, la un proiect de unire sau reunificare a celor două state. La acest punct a venit momentul să revenim la Bucureşti şi să evaluăm acţiunile sale concrete în acest dosar.
„Agenda ascunsă” a României
O fantomă bântuie cancelariile europene: fantoma „agendei ascunse” a României! Cel puţin asta încearcă să acrediteze o serie de diplomaţi şi oameni de opinie împotriva oricărei iniţiative colorate identitar din partea României şi care să vizeze R. Moldova. Orice agendă identitară ar fi locală, parohială - deci vicioasă. De aici şi eforturile României de a-şi decolora obsesiv mesajele politice pentru a nu genera, vezi Doamne, suspiciuni şi a opri fantoma să mai bântuie irepresibil.
Tentativa este, fireşte, lipsită de orice şansă de succes. În primul rând, fantoma a fost foarte prezentă în cancelariile europene şi după 2009, interval în care Bucureştiul nu a trecut Prutul cu nicio iniţiativă majoră, neavând decât o implicare ridicol de mică în sectorul economic şi financiar al R. Moldova.
Iar majoritatea iniţiativelor diplomatice româneşti pentru Chişinău s-au făcut sub „acoperirea” unor parteneri aduşi în prim plan. Rezultate? Aproape nule atât ca efect de europenizare, cât şi ca efect de atenuare a ideii de „agendă ascunsă”. În al doilea rând, obsesia negări interesului identitar pentru R. Moldova este absurdă şi, în plus, schizofrenică. Căci tocmai agenda identitară stă la baza ajutorului nerambursabil de urgenţă preconizat de România pentru un Chişinău în prag de colaps.
Cum se poate să pledezi pentru ajutorul financiar acordat Chişinăului, dar să îi pulverizezi sau negi resorturile? De ce nu oferă Portugalia, Danemarca sau Ungaria un asemenea sprijin? Evident, pentru că nu există niciun liant identitar între R. Moldova şi statele enumerate, iar titulatura de „fraţi” utilizată în altă capitală decât Bucureştiul ar fi ridicolă.
Se spune că cel mai simplu mod de a scăpa de o tentaţie este să îi cedezi. Dincolo de glumă, singura modalitate eficace de a te scutura de eticheta „agendei ascunse” nu este în niciun caz negarea agendei, ci asumarea agendei Bucureştiului, deschis, transparent, în datele ei corecte. Iar acestea ar trebui să cuprindă:
1. Fundamentul identitar comun, aşa cum este el stipulat în legislaţia din România (vezi identitatea de limbă, echivalarea etnonimelor „român” şi „moldovean” în legislaţia românească, proiectele DRRP care se adresează tuturor moldovenilor/românilor, fără distincţie, sau imposibilitatea înregistrării în România a unei organizaţii de tipul „Comunitatea moldovenilor din România” (diferiţi etnic de români)).
2. Spre deosebire de alte state, România nu poate face abstracţie de problematica identitară, căci asta este, aşa cum am spus deja, exact baza legitimităţii şi a acceptului public pentru ajutoarele/împrumuturile (ne)rambursabile pe care le oferă România, burse, parteneriate administrative, proiecte culturale etc. Cu menţiunea că proiectul identitar românesc în R. Moldova este, automat, orientat european şi euroatlantic. Căci pe lângă dimensiunea identitară, dimensiunea europeană trebuie să prezideze şi ea agenda asumată Bucureştiului pentru R. Moldova;
3. Evitarea transnistrizării/federalizării R. Moldova este tot o preocupare majoră, pentru că România - şi nu alt stat euroatlantic - riscă să ajungă să se învecineze indirect cu Rusia prin venirea partidei proruse la conducerea Chişinăului.
4. Proiectul investiţional al României, derulat pe mai multe planuri – financiar, economic etc. – pleacă tot de la această premisă, respectiv a relaţiei speciale dintre cele două state şi a fost deja consemnat în Declaraţia comună a celor doi preşedinţi privind instituirea unui parteneriat strategic pentru integrarea R. Moldova în UE (2010).
Prin urmare, orice proiect de investiţii articulat şi realizat cu sprijinul statului român în stânga Prutului nu este ilegitim. Dimpotrivă. Este, cum vom vedea mai jos, singura şansă reală de a salva R. Moldova de la criză continuă sau colaps. Mai mult, cazuri similare din UE de asemenea parteneriate de preaderare pot fi invocate: Polonia – Ucraina, Grecia – Cipru, statele nordice – statele baltice etc.
5. În ceea ce priveşte „unionismul” românesc – de fapt partea cea mai otrăvită a aşa-numitei „agende ascunse” – lucrurile trebuie clarificate şi aici. Iar formula a fost deja oferită de către preşedintele Klaus Johannis atunci când, în campanie electorală, şi-a prezentat programul prezidenţial pentru care a fost votat de majoritatea covârşitoare a românilor: „Unirea cu R. Moldova este un lucru pe care doar Bucureştiul îl poate oferi şi doar Chişinăul îl poate accepta.
Dacă cetăţenii R. Moldova nu vor unirea nu România, nimeni nu îi poate obliga, iar dacă o vor, nimeni nu îi poate opri”. Prin urmare, orice discuţie despre unire sau reunificare nu se va face decât în termenii acordurilor şi a legislaţiei internaţionale, inclusiv a Acordurile de la Helsinki (1975), care scot din discuţie orice modificare a frontierelor prin forţă, unilateral, admiţând doar modificarea consimţită a acestora. Orice alt referenţial pentru problematica reunificării în afara dreptului internaţional este inadecvat, inutil şi trebuie respins.
Acestea fiind zise, e momentul să revenim acum la modul în care ajutorul românesc pentru reducerea decalajelor dintre R. Moldova şi spaţiul european se poate articula.
Republica Moldova – o criză mai profundă decât criza
Problema majoră a R. Moldova este că soluţiile pe termen mediu şi lung nu se pot rezuma la lupta împotriva corupţiei şi a bunei guvernări. Structural, criza R. Moldova este mai adâncă. Toţi cei care cred altceva omit câteva lucruri simple. Iată tabloul corect al republicii în acest moment.
PIB-ul Republicii Moldova este cam de 110 miliarde de lei moldoveneşti pe an (la cursul actual cam 5,5 miliarde USD). Importurile Republicii Moldova s-au cifrat pe 11 luni la 3,6 miliarde USD iar exporturile la 1,8 miliarde USD adică a rezultat un deficit comercial de 1,8 miliarde USD pe 11 luni adică de 2 miliarde USD pe an: 36% din PIB!
Economia Republicii Moldova este structural dezechilibrată cu o pondere a industriei în PIB de 2 ori mai mică decât media europeană (12 procente faţă de 25) şi cu o pondere a agriculturii de 5 ori mai mare decât media europeană (15 procente faţă de 3). Republica Moldova nu are resurse minerale, nu are ieşire la mare sau surse importante de apă, nu se află pe rute comerciale importante şi şi-a pierdut probabil, de facto, o treime din populaţia care a plecat de acasă la muncă.
Mult timp remiterile celor plecaţi la muncă au reprezentat un colac de salvare, aducând prin aceste transferuri cam un sfert din PIB. Acest lucru nu mai este posibil pe fondul crizei adânci şi de durată care macină şi va măcina mult timp Federaţia Rusă, destinaţia favorită a celor plecaţi la muncă în străinătate; remiterile cetăţenilor plecaţi la muncă în străinătate au scăzut anul acesta cu cel puţin 10% (la sub 1,2 miliarde USD).
Rata de bază a dobânzii fixată de către banca centrală (BNM) este de 19,5% (mult decalată faţă de media europeană de sub 2%), inflaţia este de 13,5% (cam de 7 ori cât media europeană), moneda naţională s-a depreciat cu 25% faţă de valuta de referinţă, USD.
Deficitul bugetar pe anul 2015 nu se cunoaşte (se estimează a fi 5% din PIB) iar cel pe 2016 este anunţat de către fostul ministru de finanţe Arapu de 1 miliard de lei moldoveneşti/lună adică peste 10% din PIB. Nu există un acord semnat cu FMI, iar R. Moldova nu are rating, deci nu se poate împrumuta pe piaţa internaţională.
Singura speranţă pentru plata pensiilor şi a salariilor pentru câteva luni este reprezentată de prima tranşă a împrumutului românesc (60 de milioane EURO dintr-un total de 150 milioane EURO), împrumut însă condiţionat în primul rând de apropierea de un acord stand-by cu FMI.
Agenda „bunei guvernări şi a luptei împotriva corupţiei” nu e suficientă
Toate aceste cifre sunt indicatori care converg spre o realitate crudă şi nerostită până acum cu suficient curaj: R. Moldova este nefuncţională „by default”, ea nu poate să reprezinte un model de stat funcţional. Perioada sovietică, respectiv perioada apartenenţei la România Mare au fost perioade faste ale teritoriului dintre Prut şi Nistru datorită apartenenţei la o piaţă mare, devoratoare de resurse şi produse agricole, în care dezechilibrele se finanţau de la bugetele centrale.
Pusă în faţa provocării de a funcţiona „stand alone”, R. Moldova a eşuat nu (doar) din cauza politicienilor, ci din cauza structurii interne: corupţia şi decăderea inimaginabilă a politicienilor este o consecinţă agravantă, nu o cauză a prăbuşirii statului R. Moldova. Criza economică internaţională rostogolită începând cu 2007 şi mai apoi criza financiară profundă din Federaţia Rusă şi din spaţiul virtualei Uniuni Economice Euroasiatice nu au făcut decât să scoată în evidenţă slăbiciunile structurale ale statului dintre Prut şi Nistru, „proiectat” să existe ca „stat asistat” şi incapabil să se autosusţină.
În aceste condiţii este evident că pentru a asigura supravieţuirea propriilor locuitori, R. Moldova este „condamnată” să facă parte dintr-o comunitate economică extinsă care, însă, nu poate fi nici Uniunea Europeană (neinteresată de extindere şi plictisită de un Est problematic şi enigmatic) şi nici Federaţia Rusă (obosită să tot integreze şi să susţină regimuri marionetă de genul celui de la Tiraspol - Federaţia Rusă se luptă astăzi cu generalul „piaţă (a carburanţilor)” şi nu poate obţine nici măcar un armistiţiu.
Mai mult, R. Moldova ar trebui să îşi tempereze şi aspiraţiile cosmopolite şi să se încadreze cuminte în singurul cadru disponibil: integrarea economică treptată cu singura piaţă de dimensiune medie dispusă să accepte integrarea pieţei Republicii Moldova şi gata să plătească preţul transformării acesteia: România.
Fondul Moldova - moment optim, resurse optime plus determinarea unei noi generaţii
Fără a fi un mare jucător la nivel global, România este totuşi a 45-a economie a lumii, este singura care are resurse de răbdare şi entuziasm în „problema moldovenească”, este singura condamnată să aibă oricând un plan pentru teritoriul şi populaţia dintre Prut şi Nistru.
România este practic pusă în situaţia de a scoate o mică parte din cel 80 miliarde Euro (pe care doarme într-o linişte improprie într-o lume atât de dinamică) şi să o pună la lucru în vederea adaptării republicii Moldova la spaţiul economic românesc şi în vederea integrării reale în economia europeană.
România şi firmele româneşti trebuie să înceapă să investească în sectorul de utilităţi din Republica Moldova şi să achiziţioneze pachetele de control în companiile de apă, de distribuţie de electricitate, de poştă şi de transport de gaze pe noua conductă.
Dar aceste investiţii cu greu pot fi finanţate de către bănci, inclusiv Eximbank, datorită imposibilităţii de a măsura riscurile inerente unei pieţe precum cea dintre Prut şi Nistru. Un fond specializat (Fondul Moldova) nu poate decât să inducă un caracter profesionist acestui tip de investiţii şi să asigure garanţia guvernanţei corporatiste. Companiile mari de utilităţi din România au dat suficiente semnale că aşteaptă ca statul român să le stea alături şi să le stimuleze apetitul de creştere regională.
Vorbind despre cifre Republica Moldova are nevoie de investiţii cam de 1 miliard USD pe an pentru a putea începe să reducă din decalajele faţă de România şi pentru a îşi echilibra balanţa de plăţi; această sumă nu este disponibilă însă pentru acest spaţiu şi dezechilibrele se vor accentua; singura forţă care poate să atenueze aceste greutăţi este România de unde poate să vină cel puţin parţial banii din aceste investiţii.
Este, pe de altă parte greu de presupus că teritoriul dintre Prut şi Nistru poate să absoarbă sume mai mari de câteva sute de milioane USD anual în actuala conjunctură de piaţă. De aceea singurele investiţii posibil de făcut imediat sunt achiziţii în zona de utilităţi şi realizarea unei companii care să poată desfăşura investiţia gazoductului Ungheni-Chişinău, ceea ce necesită în total probabil 250-300 milioane USD pentru anul 2016; este ceea ce Guvernul României vrea oricum să ofere Republicii Moldova.
Investind în Fondul Moldova şi nu oferind bani printr-un împrumut, România va scăpa de povara unor condiţionalităţi greu de urmărit (chiar şi de formulat) care vor fi oricum ignorate de politicienii de la Chişinău.
Un alt proiect concret şi realizabil este capitala republicii. Chişinăul este un oraş mare (800 000 locuitori), ignorat total de marile companii globale, neconectat la proiectele europene de transformare a spaţiilor urbane. Fondul Moldova îi poate asigura finanţarea şi vizibilitatea pentru a intra în radarul campaniilor europene de modernizare a aglomerărilor urbane, în vederea conectării la tendinţele globale de modernizare.
Astfel, Chişinăul poate să devină nucleul unui spaţiu economic românesc şi european de la care poate radia în toată Republica Moldova un nou entuziasm al investiţiilor şi dezvoltării.
Nu în ultimul rând, finanţarea deficitului bugetar al unui stat altminteri nefinanţabil după regulile internaţionale clasice poate aduce randamente bune pentru acţionarii Fondului Moldova şi poate asigura reluarea trendului de conectare a teritoriului dintre Prut şi Nistru la mersul european al istoriei; această finanţare poate permite reluarea unor proiecte de modernizare a infrastructurii şi instituţiilor care să fie executate de către companii româneşti şi care să permită transformarea R. Moldova într-un spaţiu atractiv pentru investiţii şi dezvoltare.
Asupra momentului în care Fondul Moldova va trebui definit, lansat şi susţinut, este oportun să ne aplecăm cu mai multă rigoare. Este aproape un moment astral chiar anul acesta, dat de o particulară suprapunere a unor factori esenţiali: izolarea financiară şi investiţională a R. Moldova, incapacitatea cronicizată a acestui stat de a identifica soluţii proprii de redresare, indiferenţa ostilă a partenerilor de dezvoltare, oboseala UE, incapacitatea Federaţiei Ruse de a concepe o viziune asupra lumii globale şi de a gestiona problematici multiple în acelaşi timp, întărirea poziţiei României în concertul european şi global, apariţia unei noi generaţii antreprenoriale şi culturale la Bucureşti, creşterea apetenţei de poziţionare regională a României, creşterea gradului de sofisticare a investitorilor români şi creşterea peste aşteptări a resurselor băneşti disponibile investitorilor instituţionali şi de retail din România.
Analiză semnată de Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi Petrişor Peiu, coordonator Departamentul de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre.
.