Europa accelerează elaborarea unui plan de rezervă al NATO în cazul în care Trump se retrage
0Europa apasă accelerația pe un plan de rezervă în interiorul NATO, în scenariul – tot mai des rostit, chiar dacă nu oficial – în care Statele Unite ar face un pas înapoi.
Pe fondul tensiunilor legate de războiul cu Iranul și al divergențelor transatlantice, capitalele europene schițează, discret dar tot mai apăsat, o formulă de „NATO european”, capabilă să funcționeze chiar și fără sprijinul american.
Este, în esență, o repoziționare strategică. Ideea nu este de a construi o alianță paralelă, ci de a întări structurile existente ale NATO, printr-o implicare europeană mult mai profundă – de la lanțul de comandă până la resursele militare. Cu alte cuvinte, europenii încearcă să umple golurile pe care, până acum, le acoperea Washingtonul.
Planul, discutat mai degrabă în culise – la dineuri diplomatice și întâlniri informale în jurul sediului NATO – urmărește menținerea descurajării în fața Rusiei, continuitatea operațională și credibilitatea nucleară, chiar dacă SUA ar reduce sau ar retrage complet prezența militară din Europa.
Semnalul de alarmă nu este nou, dar s-a amplificat. Inițiat anul trecut, acest efort a căpătat viteză după episoadele tensionate generate de declarațiile lui Trump – inclusiv amenințarea de a „lua” Groenlanda de la Danemarca – și a devenit urgent pe fondul refuzului europenilor de a susține ofensiva americană în Iran.
Punctul de cotitură vine însă din Berlin. Germania, tradițional reticentă la ideea unei autonomii strategice europene, își schimbă poziția. Sub conducerea cancelarului Friedrich Merz, temerile legate de fiabilitatea SUA ca aliat au dus la o reevaluare profundă. Timp de decenii, Berlinul a preferat umbrela de securitate americană. Acum, această certitudine se fisurează.
Provocarea este uriașă
NATO este construită, în aproape toate dimensiunile sale – logistică, informații, comandament – în jurul leadershipului american. A prelua aceste responsabilități nu înseamnă doar voință politică, ci și capacitate militară reală, iar aici Europa are încă restanțe.
Cu toate acestea, direcția este clară. Alianța va deveni „mai europeană”, după cum a declarat recent secretarul general Mark Rutte. Diferența esențială este că această transformare nu mai vine ca răspuns la presiuni americane, ci dintr-un impuls intern, alimentat de retorica tot mai ostilă a lui Trump la adresa aliaților.
Președintele Finlandei, Alexander Stubb, unul dintre arhitecții acestor discuții, vorbește deschis despre o redistribuire a responsabilităților: mai puțin SUA, mai multă Europă. Dar, avertizează el, procesul trebuie gestionat cu grijă, nu lăsat să se producă brusc, printr-o retragere precipitată a americanilor.
Întrebări incomode
În paralel, europenii încep să abordeze întrebările incomode: cine ar coordona apărarea antiaeriană și antirachetă? Cine ar gestiona logistica și coridoarele de întărire spre flancul estic? Cine ar conduce exercițiile militare majore? Sunt dileme tehnice, dar cu implicații politice majore.
Se discută inclusiv despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu – abandonat de multe state după Războiul Rece – ca instrument de consolidare a capacității de apărare și, nu în ultimul rând, a coeziunii naționale.
În același timp, Europa încearcă să recupereze decalajele față de SUA în domenii critice: războiul anti-submarin, capacitățile spațiale, realimentarea în aer sau mobilitatea militară. Proiectele comune, precum cel franco-german-britanic pentru dezvoltarea de rachete de croazieră stealth și arme hipersonice, sunt văzute ca pași concreți în această direcție.
Totuși, există limite evidente. Niciun stat european nu poate înlocui SUA ca lider militar al alianței. Mai ales în domeniul descurajării nucleare, unde doar americanii oferă acea umbrelă strategică extinsă la nivel continental.
De aici și una dintre cele mai sensibile discuții: extinderea capacității nucleare europene. Franța și Marea Britanie sunt sub presiune să joace un rol mai mare, iar ideea ca descurajarea nucleară franceză să acopere și alte state europene – inclusiv Germania – nu mai este tabu.
În realitate, Europa nu rupe NATO. O redefinește. Încet, precaut, dar vizibil. Iar această transformare spune mai mult despre neîncrederea în viitorul relației transatlantice decât despre ambițiile de autonomie ale continentului.
Se încarcă comentariile...
