DRAGOSTE MODERNĂ Declaraţie de dragoste

Cu doi protagonişti sub 30 de ani, povestea noastră de amor de-abia îşi întinde aripile: un el prea blând, o ea prea indecisă la început se întâlnesc în scris şi se iubesc fără-ncetare.

Când eram mică şi băteam drumurile satului bunicilor cu tălpile goale prin praf, cel mai des cădeam uimită, cu ochi de lemurian simpatic, odată ce se umpleau zările de chiote de nuntă. Nimic mai fascinant nu părea decât să fii mireasă, cu zeci de nuntaşi în urma alaiului şi alte sute ce admirau, pe la colţuri de şosea, pe băncuţetele din faţa curţii sau la fântână, tânăra nevastă.

Pentru o oră cât dura să străbaţi de-a lungul şi de-a latul satul, mireasa ce făcea turul de onoare devenea vedeta zilei: ce rochie avea? Câţi nuntaşi a strâns? Câţi or veni diseară la căminul cultural, „la masă“? Pe de-a lăturile uliţelor, strânşi ciorchine, agăţaţi pe garduri sau gata să se alăture grupului, sătenii comentau teaser-ul nopţii de petrecere ce va să vină.

Demult n-am mai apucat să îmi petrec un weekend la ţară, aşa că am bănuit, prin lipsa prezenţei mele, că obiceiurile s-au stins odată cu asfaltarea străzilor. Nu mică mi-a fost surprinderea, acum puţină vreme, că alaiul nuntaşilor se mai întâmplă şi în zilele noastre.

El jurnalist, eu PR-istă

Într-un weekend cu soare-ploaie-soare-ploaie, ca în viaţă, alergându-se, m-am trezit dând buzna la poartă, alături de el din viaţa mea, „să vedem nunta“. „Vino, vino, uite o plăcere vinovată din copilăria mea!“, i-am zis lui, sfioasă. Discuţiile de mariaj au ieşit mereu subtil, neinvitate, din programa noastră de subiecte preferate. Din cale-afară de nesociabilă, petrecerea din seara nunţii la români mi-a părut dintotdeauna un chin pentru miri, pe care nu aveam de gând să îl încerc.

Dubios lucru, privind la mireasa oarecare, cu alaiul său oarecum, un sentiment de nu-ştiu-ce m-a gâdilat în stomac în ziua cu pricina. Îl cunosc pe el de patru ani, din ziua în care, cu ţepi în păr pe post de freză şi în cuvinte monosilabice, m-a salutat parcă fără să mă privească. El jurnalist, eu PR-istă, amândoi în holul unei bodegi-cămin al unei conferinţe de presă. Ce combinaţie nostimă de amor modern! Cu chipul gol şi vocea fără chef, şi-a rostit datele, iar eu, cu mâna moale, i-am întins ecusonul pe care scria numele pe care astăzi sper să-l port.

Cu faţa ca de patruped bătut, ţinut în ploaie, mi-a spus printre buze, printre dinţi, printre gesturi că fără mine nu poate, deşi a greşit, deşi e prost, deşi îl doare să ştie că eu vreau să nu mi-l doresc.

Ne-am reîntâlnit online, pe e-mail, într-un şir lung de mesaje care nu spuneau nimic, dar vorbeau atât de apăsător despre dorinţe, visuri şi doruri neîmplinite, printre litere, ascunse în virgule şi puncte de suspensie cât mii de poze.

Faţă în faţă, amuţeam împreună

Prima conversaţie, translatată mai simplu într-un vechi ASL PLS (n.r. – „Age-sex-location please“, adică „vârstă, sex, locaţie, te rog“) s-a întins, curioasă, peste o noapte, cu zeci de clipuri muzicale împărtăşite avid, ca extensii ale cuvintelor pe care încă nu le puteam grăi. A doua, a treia, a zecea, a mia conversaţie online treceau peste noi, dar faţă în faţă, amuţeam împreună.

Fără să fim timizi, eram înfrânaţi de teama unui nou început; căram, fiecare în cârca lui, un geamantan de nereuşite şi câte o relaţie curentă, pe care nu îndrăzneam să o încheiem cu literă definitivă. De teamă că celălalt va da înapoi de-ndată ce unul va fi liber, am strâns întrebări filozofice şi ne-am făcut cadou scenarii imposibile.

Mai bine de un an, mai bine de mii de impulsuri telefonice sau milioane de biţi trecuţi prin fibra optică de internet, am tatonat terenul prin vorbe şi priviri fără împliniri. Dragoste platonică, pe messenger şi e-mail.

La mii de kilometri şi o Mediterană depărtare

Am vrut o pauză de el, căci dragostea mă năpădea şi mă înghiţea, cu fiecare tremur de voce pe care i-l simţeam. Visam, speram la dragostea lui de brunet tatuat ciudat, dar mintea îmi spunea cuvinte reci şi spaime de coşmar mă năvăleau. Două săptămâni fără-de-el urmau, la mii de kilometri şi o Mediterană depărtare. „Ne mai vedem“, i-am zis din maşină, în faţa blocului.

Îl iubesc când doarme dezvelit, cu un picior peste mine şi îi declar puţin din dragoste în fiecare omletă pe care i-o pregătesc în weekend.

În ziua plecării, a doua zi după ce ochii lui îmi promiseseră că mă aşteaptă, că mă vor pe mine şi doar la zâmbetul meu zâmbesc, l-am sunat din aeroport. „Nu pot vorbi“, spunea primul lui mesaj. „Te sun eu mai târziu.“ Avionul m-a dus departe, iar la destinaţie am plâns preţ de jumătate de pachet de ţigări. Telefonul a sunat a cincea zi, dar pentru urechile mele, butonul de silent a părut cea mai bună soluţie.

În vizită la rude, au profitat de atenţia mea nemărginită toate tocurile uşilor din casă, toate geamurile şi fiecare placă de faianţă. Le-am şmotruit cum nicio gospodină n-o mai făcuse vreodată. Le-am curăţat, le-am uscat, le-am curăţat din nou, până la stadiul de „lună, stele şi luceferi“.

Hazlie minte femeiască, prosteşte te-am crescut!

Într-una dintre zile, artiştii din căşti mi-au cântat de dor şi jale, pe ritmuri de punk rock, până am traversat dus-întors-dus cel mai lung lac italian. În altă zi, am luat la pas fiecare magazin în parte, intrând în neştire şi fără vreun scop în negoţurile de piele, ceasornicării, gelaterii, saloane de cosmetică sau farmacii. Orice, doar să scap de gândul că el era cu altcineva, în timp ce eu voiam să mă vindec de-o iubire platonică fără rost. Hazlie minte femeiască, prosteşte te-am crescut!

M-am întors în ţară îndoită, cu sufletul suferind, ce mă ardea să-l văd. L-am privit. Cu faţa ca de patruped bătut, ţinut în ploaie, mi-a spus printre buze, printre dinţi, printre gesturi că fără mine nu poate, deşi a greşit, deşi e prost, deşi îl doare să ştie că eu vreau să nu mi-l doresc.

Astăzi au trecut trei ani peste noi, trei ani înmulţit cu cincizecişidouă de săptămâni ori şapte zile, înmulţite fiecare cu o declaraţie de dragoste. La început a fost simplul, dar greul, cel mai greul „Te iubesc“.

De 34 de ori „Te iubesc“, scris cu indexul pe piele

Prima dată, beată de euforie şi ameţită de tequila, i-am scris pe spatele nud, cu buricele degetelor, litere ce prindeau contur şi în mintea lui. I-am scris, cu indexul pe piele, că îl iubesc. De 34 de ori, până când, cu voce pitică, ce semăna a şoaptă, mi-a mărturisit că şi el mă iubeşte.

Avionul m-a dus departe, iar la destinaţie am plâns preţ de jumătate de pachet de ţigări. Telefonul a sunat a cincea zi, dar pentru urechile mele, butonul de silent a părut cea mai bună soluţie.

Am continuat cu câte un film de iubire, după care am completat cu mici simboluri de afecţiune: nicio sărbătoare fără un gadget de care mă îndrăgosteam iremediabil. Ne-am mutat împreună şi cel mai sincer „Te iubesc“ a venit în ziua în care, mândru el şi mândră eu de încăpăţânarea lui, mi-a arătat că e bărbat de casă: parchetul raşchetat în întregime de mâinile lui.

M-a cucerit din nou când, la primul Crăciun în casa noastră, a gătit sarmale, cu blugii aproape în vine şi mănuşa de bucătărie cochet manevrată. I-am răspuns, în şorţ asortat cu mobila de chicinetă, că şi eu îl iubesc, cu prima varză călită cu ciolan.

Mă adoră când hrănesc pisici tomberoneze

Din dragoste de mine, mi-a dus pisica bolnavă la clinică, deşi urăşte să aştepte pe holuri de spitale, fie ele şi veterinare. Mă iubeşte când mă machiez, deşi îi sunt mai frumoasă fără fard, şi mă adoră când hrănesc pisici tomberoneze, deşi riscul că voi adopta fiecare motan stradal ne poate umple garsoniera de mici companioni mieunători. Iar când îşi varsă nervii, o face doar asupra personajelor din jocuri cu dragoni, zombie şi eroi ca din desene animate.

Mi-a fost umăr de sprijin în cel mai greu an din viaţă, când am pierdut, pe rând, fiinţe dragi, ce mi-au fost alături de când mă ştiu. Mă scutură şi mă ceartă cu bune intenţii în fiecare zi, mă dezmiardă şi mă face să mă simt mai deşteaptă cu fiecare moment dificil pe care mă împinge să îl depăşesc.

Iar eu îl răsplătesc în sărutări şi mâini trecute printr-un păr prea grizonant pentru un suflet aşa de tânăr. Îl iubesc când doarme dezvelit, cu un picior peste mine şi îi declar puţin din dragoste în fiecare omletă pe care i-o pregătesc în weekend.

Cumva, fără logică şi fără multă meditaţie, cred că dragostea mea modernă, începută mai mult pe internet, este dragostea dintâi, un prototip de invidiat de toţi făuritorii de familii. Acea iubire calmă, cu sufletul pe tavă, dar fără pasiuni ce te distrug; fără energie din prize scurtcircuitate, dar cu sevă pentru viaţă bună şi cum trebuie; cu înţelegere şi respect, fără terenuri minate în zonă; cu dorinţă de întotdeauna voi doi, dar fără teama de a fi voi trei, voi patru, voi cinci, voi – o familie.

Filmul meu abia începe

Povestea mea frumoasă nu e cu happy-end, ca la Hollywood, ci mai degrabă cu happy-start. Prietena mea se întreabă ce se întâmplă după finalul peliculei. Majoritatea filmelor romantice se termină cu un sărut, cu o întrebare, cu o strângere de mâini. Filmul meu de-abia începe.

Cu sufletul entuziast, sunt gata de o nouă declaraţie: Octavian, vrei să fiu a ta pe veci?

Daniela Ghimpeţeanu este om de comunicare, 24/7, dar cele mai mari bucurii i le aduc animalele şi motocicletele. Petrece mai mult timp în interior, la birou sau acasă, iar unii oameni o caracterizează drept „selectivă“. Visează la lumi idilice, cu oameni croiţi pe tiparul ei de profesionist. Dacă ar câştiga la loto, şi-ar construi o „pisicărie“ în care să se adăpostească mâţele tomberoneze. Este fan înrăit al serialului „Hannibal“.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.