„Ultimul interviu“ al actorului Valentin Uritescu: „M-am pricopsit cu neruşinarea de a spune tot“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Valentin Uritescu (70 de ani) vorbeşte despre cele mai frumoase clipe din viaţa sa, reconstituind atmosfera de poveste din satul natal, Vinerea, şi din vremea adolescenţei. După nenumărate apariţii în ziare ori la televizor, actorul e categoric: „Acesta e ultimul meu interviu!“.

L-am găsit pe Valentin Uritescu acasă, într-un apartament prea îngust pentru personalitatea sa - forfotea dintr-un colţ în altul, clocotind pe fotoliu, chinuind albumul cu fotografii vechi, buchisind printre copertele volumelelor din bibliotecă ori contenind brusc, ca s-o alinte sub ureche pe Margó, căţeluşa sa. Nu voia, parcă, să asculte nicio întrebare, mai chibzuită sau mai neîdemânatică, a unui tânăr necioplit, căci pregătise el ceva: „A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu, ultimul va fi, că nu mai dau. Aşa să scrii acolo!". Aşa scriem, iată!, şi poate că ar trebui să fie o mândrie jurnalistică să tipărim aceste ultime cuvinte pentru public, dar nu e.

Valentin Uritescu ştie să fie deopotrivă  jovial, copleşitor, energic, pasional şi cumplit de spiritual. Nu s-a ramolit lăcrămos, căci amintirile şi fericirile sale nu ştiu să îmbătrânească. Chiar o să ne vorbească despre strălucirea copilăriei, despre frumuseţea satului arhaic, dar atât de viu ori despre iubirile sale nemuritoare.

Maestrul pregăteşte două volume stufoase de memorii, unde-şi va scrie viaţa exact aşa cum a trăit-o, fără farduri, cu zâmbetul pe buze şi cu luciditate. Până când îşi va lega poveştile între coperte, avem acest mic prolog. Doamnelor şi domnilor, Valentin Uritescu!

Valentin Uritescu: Băiete, te-am primit pentru că, de fapt, te aşteptam de mult. Nu vreau să-mi pui nicio întrebare, ţi-am pregătit eu ceva. Să-ţi explic: de câţiva ani, cu precădere mai ales de un an şi jumătate, am intrat în ultimul capitol al vieţii mele. După cum vezi, sunt liniştit, nu mă îngrijorează gândul ăsta, nici disperarea, n-o să-mi pierd nici umorul şi nici n-o să mă vaiet. Am 70 de ani. Toţi ai mei au atins 80, unii trecând dincolo de ei, alţii trecând şi de 90, rămânând cu mintea întreagă! Eu, prin viaţa pe care am dus-o şi prin beteşugurile dobândite, mi-am zis că m-aş putea socoti mulţumit să ating 70. I-am atins. Aşa că de-acum aştept să mă cheme, dar nu stau ca atunci când aştepţi trenul.

„Weekend Adevărul": Cum se poate ca o personalitate atât de dinamică să dea semne de resemnare?

Nu e resemnare, băiete, încă mă achit de toate îndatoririle. Poticnindu-mă, dar le duc până la capăt. Însă am dat - ori poate-i mai bine să zic că mi s-au luat - zeci de interviuri! Nu prea le-am adunat. Am jucat în zeci de piese ori filme. Nu prea am adunat nici cronicile pe care le-am avut. În schimb, minunata mea soţie, grijulie, a adunat, punându-le la păstrare pe toate. Şi ce s-a întâmplat? Multe din acele interviuri s-au dovedit apă de ploaie, adică au fost proaste tare. Poate din cauza mea, cel mai adesea, dar şi din cauza celor care mi le-au luat. În plus, în multe m-am repetat. Aşa că, astăzi, îţi spun cu toată sinceritatea, interviul pe care ţi-l dau va fi ultimul dat de mine cuiva. Şi aşa va fi! A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu. Mi-a venit mie aşa. Acum, ce să fac, îţi dau ce vrei! Eu de astăzi nu voi mai da niciodată vreun interviu.

Actorul a avut o grijă aparte pentru animalele din gospodărie

Actorul a avut o grijă aparte pentru animalele din gospodărie

Ce motiv poate să determine o astfel de decizie?

Nu mă simt prea bine în ultimul timp. Am obosit să tot lupt, iată, de peste treizeci de ani şi ceva cu o boală grea, care în ultima vreme s-a accentuat. Dragul meu, anul trecut, prin ianuarie, după ce m-am pricopsit cu două pneumonii, am scos din debara cele două geamantane pline de însemnări şi întâmplări din viaţa mea şi, după ce mi-am cumpărat o maşină de scris, cu un deşt am tot bătut până s-a făcut de-o cărticică. Şi, minune mare, de ziua mea, pe 4 iunie 2011, când am făcut 70 de ani, editura Humanitas a tipărit-o. Vreau ca în 2012, de-o vrea şi Dumnezeu, să dau la iveală primul volum al întâmplărilor trăite de mine. S-ar putea să iasă tot de ziua mea. Deja hârtiile sunt aranjate - am primul manuscris. Va fi un volum de 400 şi ceva de pagini. Tot ce am trăit eu, pus aici! Ştiţi cum se zice: „Dacă, în timpul vieţii, ai sădit un pom, ai construit o casă, ţi s-a născut un copil, ai scris o carte, n-ai trăit degeaba".

Pe scenă nu puteţi să stingeţi lumina, domnule Uritescu...

Mă, eu acum repet într-o piesă excepţională, pusă în scenă de un tânăr regizor remarcabil la ora actuală, care în curând va fi mare. Îl cunoşti, este cel mai talentat din generaţia lui. Rolul meu este extraordinar, muncesc la el cu o bucurie dezlănţuită, la fel ca Raspluiev din „Nunta lui Crecinski", pusă în scenă de acelaşi Felix Alexa. Piesa de acum se numeşte „Elveţia, Elveţia" şi va avea premiera, cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte de sfintele Paşti. Are actori de primă mână: Răzvan Vasilescu, Paul Chiribuţă, Maria Junghietu, Andrei Huţureac, Raluca Aprodu, Andreea Vasile. Eh, cu acest rol, personaj, care la sfârşit moare în scenă - nu vă fie frică, am murit în rolurile mele atât în scenă, dar mai ales în filme de zeci de ori! - îmi voi încheia şi cariera de actor. Alt rol eu n-am să mai fac!

Nu vă va lipsi publicul?

Tot ce n-am putut cuprinde până acum, întâmplări şi poveşti din viaţa mea, le veţi găsi spuse, cu sinceritate totală, în cele două volume de memorii pe care le pregătesc. Şi destule n-au să fie prea roz, ba altele dure şi grele, pe care puţini oameni le pot aşterne pe hârtie. Cum altfel voi putea ajuta şi pe alţii să lupte aşa cum am făcut eu pentru a le învinge? Toate suferinţele şi bucuriile vieţii mele vor fi acolo, în aceste volume ce sper să apară chiar dacă moşii şi strămoşii mei - ţărani mari! - se vor întoarce acolo, în groapă. M-am pricopsit cu neruşinarea asta de a spune tot. Da, sunt un histrion nenorocit, în urma căruia poţi scuipa sau te poţi mira cum de-l mai poate îndura bunul Dumnezeu.

Aţi fost mereu o fire jovială, care vorbeşte cu deschidere despre orice...

Acum, boala mea s-a agravat. Aşa e sindromul extrapiramidal. Nu e Parkinsonul ăla care te zvântă, pentru că niciodată capul şi mâinile nu mi s-au mişcat necontrolat. Picioarele, în schimb, îngrozitor mă afectează. Fac ce fac şi pic în genunchi. Mă, toată viaţa mea a fost un hazard. Am dat cu banul ca să decid dacă dau sau nu la teatru, am tras la bileţele dacă să mă angajez sau nu la teatrul din Brăila, am aruncat cu cuţitul în uşă să văd dacă se înfige, deci dacă mă căsătoresc cu soţia mea. Dar asta e o laşitate. Hotărârile mari, esenţiale, trebuie să le iei tu, de la tatăl meu am învăţat. Acum pot să iau o astfel de hotărâre şi nu pot fi înduplecat să dau înapoi: mă retrag.

Cum era relaţia cu tatăl dumneavoastră?

Atâtea lucruri am învăţat de la el, până în ultimul moment! Pe la 84 de ani, s-a operat de hernie dublă. „Bă, mai are rost să te operezi la anii ăştia?", i-am zis eu. „Du-te de aci, mă, copile, să mor sluţit? Eu trebuie să-mi rezolv problemele. Ce, pentru că am 84 de ani să stau s-aştept cucoana îmbrăcată în negru? Nici nu mă gândesc!", mi-a răspuns. Avea scaune împrăştiate peste tot în curte, şură, grădină, brutărie. Numai ce-l vedeai că se aşeza, el şi câinele său, mereu. Îmi zicea: „Mă, tu l-ai cunoscut pe Bumbulici? Eu cu ăsta...". A închis ochii la 88 de ani, dând de mâncare la câine şi stând de vorbă cu el. Acolo, în scaun, l-a găsit soră-sa Maria. Nu se răcise încă.

"Am o debara în care ţin grăunţe pentru porumbei. Îmi mănâncă din mână! Într-o zi, am prins o porumbiţă albă, i-am adus-o soţiei mele.''

„A apărut un Panzer pe uliţă"

Aţi moştenit şi dumneavoastră acest ataşament faţă de lumea satului. Cum a fost despărţirea, când v-aţi mutat la oraş?

Eu numai în Vinerea am avut sentimentul siguranţei. Libertatea, holdele, plugul, cerul, Puiu (n.r. - calul său din copilărie) şi vântul. Acolo simţeam dimensiunea, vraja. Când am plecat la liceu, cu trenul, aveam impresia că merii plantaţi de-a lungul liniei ferate fug înapoi şi mă întrebam de ce eu trebuie să merg înainte, când mă trage satul meu.

Cum erau jocurile copilăriei?

Lângă satul meu, la Cugir, era fabrică de armament. La un moment dat, a explodat depozitul. Până la Deva şi până mai departe, la Alba Iulia s-au auzit bubuiturile. Au sărit toate ţiglele de pe case! S-au împrăştiat o sumedenie de schije, frânturi. Erau unele care aveau nişte macaroane galbene pe care noi le scoteam, le dădeam foc şi pocneau, ca artificiile. Le luau şi feciorii la nunţi. După ce a explodat depozitul, s-a făcut acolo o groapă imensă! Noi ne jucam de-a Columb şi Magellan cu ce mai rămăsese. Ne mai jucam şi ascunselea... La noi erau WC-urile în curte, cum sunt în Ardeal. Erau curate, văruite, cu tron. Ne băgam cu capul să ne ascundem în WC. Acolo erau pistoale şi cutii de cartuşe. Nu numai la mine. La toată lumea din comuna aia!

info

Feciorii din satul Vinerea, într-un exerciţiu de comedie. Valentin Uritescu este primul, de jos

Feciorii din satul Vinerea, într-un exerciţiu de comedie. Valentin Uritescu este primul, de jos

Rămăseseră armele din război?

N-au rămas mult, că s-a dat ordin şi a început să vină Niţă, unul din Primul Război Mondial, şchiop. Bătea toba şi spunea: „Prrm, prrm! Se aduce la cunoştinţă, toţi aceia care n-au predat dările să le predea! Bă, predaţi-le că vă ia mama dracu'! De luni începe şi predarea armamentului". Păi au venit oamenii de dimineaţa până seara cu căruţele pline cu puşti, cu roabe pline cu grenade, cu focoase, cu bombe! Traian al lu' Săpunaru avea în curte o bombă mare, spartă, din care beau animalele apă. Spunea Niţă: „Traiene, vezi ce faci cu bomba aia!". Până şi un tun au predat.  Mă, la un moment dat, s-a auzit pe strada satului un zgomot, o duduială, fugeau câinii cu lanţurile după ei de frică! A apărut un Panzer pe uliţă...

Ce s-a întâmplat?

Când s-au retras nemţii pe şoseaua naţională care leagă Ardealul de Curtici, când au ajuns la drumul spre Cugir, au fost bombardaţi de americani şi un tanc a fost lovit în şenilă, care s-a rupt. A „deraiat" de pe şosea direct pe fâneţul lui Bura Ion, de la noi din sat. S-a tot învârtit acolo până s-a gătat motorina. Bura Ion, când a auzit el minunăţia asta, le-a spus celor patru fii ai săi să încarce un car cu fân şi să meargă acolo. Au acoperit tancul cu fân şi a stat acolo aşa, camuflat, până a trebuit să predea armele.

Cum a reuşit să-l repare?

Vâsilică, băiatul mai mare al lui Bura Ion, care era geniul satului şi făcuse prima bicicletă cu motor, se pricepea, deci,  la motoare. E, a reuşit să facă şenila la loc, cu feciorii lui. Ăştia de la judeţ când au văzut că vine un tanc au rămas tâmpiţi! Eu eram în uliţă şi mă uitam. Vâsilică a venit cu tancul, a ridicat turela, a ieşit cătrănit şi i-a întrebat pe oamenii de la judeţ ce să facă. „Bagă-l aci, în Primărie, dar să-l fărtoieşti (n.r. - să-l manevrezi), să nu păleşti zidul!" L-au întrebat ăia apoi: „Bă, dumneata eşti un om nebun? Ce-ai vrut să faci cu tancul ăsta?" „Bă, tovarăşi, eu cu tancul n-am avut nimic, dar motorul..!" Păi, cu motorul acelui tanc, 50 de ani a mers moara de la Balomir.



Erau o mulţime de personaje pitoreşti...

Şi asta nu e tot! La fabrica din Cugir era un tablou mare, de zece metri lungime şi patru lăţime. De câte ori mergeam cu bunicul meu în căruţă, oprea calul şi zice „Mă, Iosife, mă, Sâvule (n.r. - diminutiv al prenumelui dictatorului, Iosif), păi tu mă-nveţi pe mine cum să ar? Păi la noi nu e pământul ca la voi, în stepă!". Dar nu numai el stătea de vorbă cu Stalin, toţi nărozii satului. Era unul care avea vreo 40 de chei pe un lanţ şi se ducea în faţa tabloului şi striga „Na, uite, eu am chei, tu n-ai". Păi voi nici nu mai ştiţi cine-a fost Stalin, mă!

Trebuia, totuşi, să vă îngrijiţi şi de muncile zilnice din gospodărie...

Această povestire e emblematică. Eram în clasa a treia. Unchiul Remus avea două scroafe mari şi una din ele a făcut 18 purcei! Numai că unul nu mai avea loc la ţâţă, n-avea de unde să mănânce. Spuneau c-o să moară, că e păcat, că era cel mai sprinten. E, atunci i-am zis unchiului Remus să-mi dea mie purceluşul şi m-am dus cu el la „nana Nică", femeia care-i făcea lui curat. Avea femeia asta nişte ţâţe cât crătiţele, mă, că avea copil mic. Eugen Americanul, ţăran de-al nostru din sat, îi adusese o pompă de lapte şi biberon din Statele Unite. E, aşa am crescut eu purcelul ăsta. Cu lapte de la „nana Nică" şi cu biberoane din America. Dormeam cu el în pat! A crescut până a făcut 80 de kilograme.

Nu l-aţi sacrificat de Ignat?

Ba da, după insistenţele îndelungi ale tatei. Aşa se făcea, dar mi-a părut aşa de rău, că 20 de ani n-am mai putut să mănânc carne de porc. Eu am iubit foarte mult animalele. Stăteam şi mă opream să văd cum zboară păienjenii prin aer, urmăream şoimii cum vânează porumbei. Şi să nu spun de Reza, Germana şi Puiu - caii mei din copilărie -, pe care îi călăream fără căpăstru sau şa. Pur şi simplu.

Ţiganii, dragostea, Stalin şi doctorul

Satul a fost cea dintâi şi, poate, cea mai utilă educaţie. Ce n-a reuşit să vă înveţe?

Am văzut cum calcă cocoşul găinile, am dus purcica la vier (la Ghiţă, vierul cel mai bun din sat), am fost cu vaca la taur. Ehe, cum era Joiana mea priponită şi eu întrebam „De ce-o leagă, moşule?" „Ca să stea cum trebuie." Bă, ştii cum râde taurul după ce miroase sub coadă? Râde, mă, râde de ce-l aşteaptă. Eu întrebam: „Cum e la oameni?". „La oameni e ca la turturele", îmi răspundeau. Nu-ţi spunea niciodată nimeni cum să o faci cu o femeie! Mă, era o puritate şi o prostie şi o frică de a spune lucrurilor pe nume şi o lipsă de iod! Dar şi noi, atât de guşaţi şi de nărozi!

info

Cum aţi aflat?

Trebuie să-ţi spun atunci de Zenobia! Era şuie, cu ţâţele mari şi părul ca spicul grâului, cu ochii de un verde intens, faţa urzicată de-un zâmbet parşiv, în rochia în care se veseleau mii de floricele. Era o vară încinsă, năucă şi eu abia împlinisem 15 ani. Puiu, armăsarul meu negru, rămăsese pasiunea mea. Pe valea bisericii, în sat la mine, ­curgea un pârâu pe malurile căruia creştea o iarbă ca-n rai. Îl duceam pe Puiu acolo. Chiar în gura văii, era sălaşul unor ţigani corturari. N-am mai văzut ţigani ca ei decât în Danemarca, numai că acolo le zice vikingi. Bă, nu erau ăştia pe care-i ştim noi, erau superbi! Înalţi, cu pielea albă şi părul blond, cârlionţat. Bărbaţii căutau tot timpul proiectile şi bombe. Toată lumea era înnebunită după alamă, aluminiu şi cupru, metale care se găseau în proiectile. Explodau alea, mureau pe capete şi tot nu se opreau. Eu cu fratele meu am făcut bani grei adunând schijele pe care le vindeam la fier vechi.

Cum aţi întâlnit-o pe Zenobia?

În vara aceea arzândă, când am făcut noi cărămida pentru casa nouă, am văzut-o prima oară, cu rochia suflecată, frământând pământul. Gambele fine, pulpele lucioase mă dor şi-acuma-n furca pieptului. Treceam cu Puiu pe lângă cortul lor, în faţa căruia era mereu foc, şi nu mă opream decât la cascadă, în fundul văii. Acolo îi plăcea lui Puiu să pască, în vreme ce eu stăteam într-un bârlog, între crăcile unui gutui, şi citeam. Într-una din zile, Puiu a început să necheze într-un fel anume. Aproape imediat s-a auzit un alt nechezat, mai subţire, scurt, gâfâit. Ştiam ce se întâmplă. Cum am ajuns la marginea lăstăriciului, primul lucru pe care l-am văzut a fost Zenobia ieşind din bulboană (n.r. - adâncitură în apa unui râu), cu rochia lipită de trup. Întoarsă cu spatele la mine, îşi storcea părul galben privind magnificul spectacol de pe pajişte. Între Puiu şi Miţi, iapa ţiganilor, se consuma răscolitorul act al împerecherii. Vai, murmurul iepei, loviturile gâturilor. Ai văzut vreodată cum face dragoste un armăsar? Teribilă treabă! Îl lovea pe Puiu cu copitele în piept, îl muşca, necheza. După ce Puiul, vibrând vlăguit, s-a culcat cu capul pe pulpa iepei, învolburat de tot ce văzusem m-am apropiat tiptil şi am îmbrăţişat-o strâns. Aşa a fost, băi, îmi aduc aminte şi acum şi mă cutremur.

Care a fost reacţia ei?

A ţipat speriată şi eu - parcă-mi pierdusem minţile - cu braţele încleştate peste mijlocul ei, o trăgeam spre tufişuri. A început să râdă. „Ce e, bă, ce vrei? S-a copt sămânţa-n tine? Ia uite-te la el, ce ochi are. Ce mă propteşti aşa? Şezi blând, că vin singură!" „Lasă-mă, te rog, că n-am mai făcut-o niciodată." „Bine, mergem acasă la tine, dar nu o facem degeaba: îmi dai rochia cu floricele a maică-tii, o bucată de săpun, una de slănină şi vreo două kile de făină." Ai mei erau plecaţi la Cugir. În dormitor mirosea a busuioc, era răcoare şi semiîntuneric. Saltelele paturilor erau umflate cu paie noi. Lângă straiţa Zenobiei, umplută cu făină, era o halcă mare de slănină învelită în „Scânteia", plină de pete de sânge de la degetul mare al mâinii stângi.

Ce se întâmplase?

Am ţinut de slănină şi, când am tăiat cu cuţitul, m-am tăiat la deget. Uite, şi acum am cicatrice. „Leagă-te, că uite cât sânge curge." Am rupt o bucată din „Scânteia" şi mi-am învelit degetul. Ea m-a legat strâns, mi-a dat chiloţii jos şi mi-a spus: „Frumosule". După care s-a lăsat uşor pe spate şi şi-a desfăcut picioarele, omorându-mă! M-am aplecat hipnotizat când, deodată, m-a prins de cea mai tare parte a trupului şi-a spus: „Rochia!" „Ce rochie?" „Rochia cu floricele, când mi-o dai?" Am deschis repede uşa dulapului şi ­i-am zis să ia ce vrea. „Frumosule", îmi spunea. Am prins-o în braţe şi am pătruns ­într-un univers răscolitor, în care mişcarea mă ridica pe culmile unei stări divine. În clipa care se apropia de o descătuşare supremă, mama cu tata apar în cadrul uşii cu ochii căscaţi de ce vedeau. Moment paralizant! Zenobia, dezinvoltă, lasă să-i cadă rochia şi îi spune tatei „Nea Niculae, păcat că n-ai întârziat olecuţă, ca băietul să înţeleagă bine cum vine treaba."

Cum au reacţionat părinţii?

Am luat o bătaie de la tata atunci şi nu înţelegeam ce se întâmplă. „Cu ţigana asta?", ţipa mama. „La mine în casă, pe patul meu, mă?" Plângea mama, ştergea cu cârpa până şi clanţa uşii, spătarele patului, podelele - a fost nebună cu microbii. Eu eram şocat! Eram într-o confuzie plină de revoltă, amestecată cu spaimă. Eram tulburat! Toată după-amiaza am stat în nucul meu. Spre seară, am trecut la râu, să iau armăsarul pe care-l lăsasem acolo. Parcă mă boscorodea şi calul meu. Îl prindeam de fudulii pe Puiu şi-i spuneam: „Ce i-ai făcut tu lui Miţi, mă, de ce n-am eu tot ce-ai tu?"

V-aţi întors acasă?

M-am dus la bunica mea, în comuna Cioara. I-am povestit toată treaba asta şi am rămas acolo vreo trei zile. Mă, după vreo trei zile, dimineaţa a început să mă usture. Am plecat imediat la Cugir, la medic. În momentul când am trecut prin faţa tabloului lui Stalin am oprit calul şi am zis „Tovarăşe Stalin, cred că am sculament". M-am dus la doctor, care mi-a spus că „am contactat o superbissimă blenoragie". M-am tratat o săptămână cu penicilină şi apoi am mers la corturi să-i dau Zenobiei rochia cu flori şi să-i duc şi medicamente. În mijlocul drumului, şi-a dat rochia ei jos şi a probat-o pe-a mamei. Rochia a luat-o, dar medicamentele nu le-a vrut. Vezi, într-un interviu nu poţi s-aduni toată nebunia...

"Nea Niculae, păcat că n-ai întârziat olecuţă, ca băietul să înţeleagă bine cum vine treaba.''
Zenobia

„Sunt un revoltat fără cauză, aşa sunt eu, prost"

Veţi publica două volume cu însemnări din jurnalul dumneavoastră. Când aţi început să scrieţi?

În liceu. Ziua elevului se împarte în două: mai întâi clasele şi, după-amiaza, te duci acasă. Pentru elevul de la internat care eram eu nu se schimbă nimic. Rămâi acolo, în colivie, supravegheat, obligat să respecţi strict programul, ca la armată. Cum am început eu să fac scrisurile astea? Într-o seară, repartizez caietele pe materii, frunzăresc manuale şi, pac!, o noutate: „Logică şi Psihologie". Îmi zic: „La această materie voi fi primul din clasă". Şi, când aşez manualul subţire cât mai atent, văd un nod în scândura de la bancă. Mare, lucios, puţin crăpat. Îl privesc intens şi-l simt. Este pe bancă şi, cu toate astea, îl simt înăuntrul meu. E nodul care nu trecuse în urma experienţei mele sexuale. Aşa că am început să aştern totul pe hârtie.

Care au fost cărţile copilăriei?

La noi, la Căminul Cultural, era bibliotecă, unde se împrumutau cărţi. Doamna Herlea îmi dădea Maxim Gorki, Jack London sau Jules Verne. Eram înnebunit. Când am ajuns la liceu, am fost un revoltat. Internatul ăla a fost, pentru mine, puşcărie. Spărgeam geamuri, urlam, din senin, în timpul orei, numai ca să ajung la arest, să fiu consemnat în bibliotecă. Acolo am citit Victor Hugo sau Lev Tolstoi. Când am fost la facultate, lecturile mele au evoluat. Când l-am descoperit pe Faulkner, am rămas tâmpit. Din „Oraşul" am făcut prima declaraţie de dragoste unei femei. Când am citit Faulkner am zis că ăsta-i ardelean, că la noi în sat aşa se vorbeşte! „Milian al lui Felcău". Am avut o aventură la Brăila, cu Cornelia, o profesoară. Păi am zăpăcit-o cu Faulkner!

Şi acum? Ultimele cărţi pe care le-aţi cumpărat?

„Metafizica sexului", „Euforia perpetuă", „Frumuseţea, ca senzaţie fizică", „Sociologia sânilor goi" - nişte nebunii! Mie acum mi-au intrat hormonii la pensie, e tardiv, dar câte aflu eu din cărţile astea, văd ce n-am făcut. Stăteam cu Valeria (n.r. - soţia sa) şi-i spuneam „Mă, păi noi n-am ştiut că se face aşa". Totuşi, ultima carte pe care am cumpărat-o e de Cioran.

Din literatură v-a impresionat Faulkner. Cine v-a plăcut însă cel mai mult pe scena românească?

Gigi Dinică. El a fost un tip plin de ironie, dar ironie urzicătoare, dură. Nu-i plăceau familiarismele. Era dificil ca individ, dar eu cu dânsul mă înţelegeam bine. Măi, eu l-am avut idol pe Gigi Dinică. Mă compara lumea cu el şi nu mai puteam de drag. Asta până m-am certat cu un profesor în facultate.

De ce?

Mă obseda treaba asta cu Securitatea. La lecţiile de Estetică, am început să fluier, m-am ridicat în picioare şi am zis „Lumea e condusă de securişti şi de tâmpiţi şi de proşti". O prostie imensă, dar mă revolta, nu puteam să tac. E, de atunci n-am mai avut note mari la facultate. De la 10 pe linie, luam numai 7-8. Sunt un revoltat fără cauză, un rebel, aşa sunt eu, prost. 

"Din «Oraşul» de Faulkner am făcut prima declaraţie de dragoste unei femei.''

"L-am avut idol pe Gigi Dinică. Mă compara lumea cu el şi nu mai puteam de drag.''

„Aşa cum sunt de-adevăratelea"

„Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept... Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic...", scrie Valentin Uritescu pe coperta primei sale cărţi, „Aşa sunt eu, prost", lansată la editura Humanitas. Cartea este un prolog al celor două volume de memorii, pe care actorul le va lansa în acest an.

CV

- Actorul complet
- Numele: Valentin Uritescu
- Data şi locul naşterii: 4 iunie 1941, satul Vinerea, judeţul Alba
- Starea civilă: căsătorit de 45 de ani cu Valeria şi are un fiu - Bogdan (45 de ani).
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1963.
- Şi-a început cariera la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila. A jucat, apoi, pe scena „Teatrului Tineretului" din Piatra Neamţ, la „Teatrul Bulandra" din Capitală şi la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale" din Bucureşti. În prezent, pregăteşte piesa „Elveţia, Elveţia".
- A jucat în zeci de piese de teatru şi zeci de filme.
- De asemenea, a prezentat, timp de cinci ani, emisiunea „Viaţa Satului".
- Locuieşte în: Bucureşti

valentin uritescu
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite