Revista VOGUE: O istorie a modei, de la Condé Nast la Anna Wintour

Data de 17 decembrie 1892 este una de referinţă pentru publicaţiile de modă şi lifestyle din întreaga lume. Este aceeaşi dată la care Vogue a văzut pentru prima dată lumina tiparului, sub comanda lui Arthur B. Turnure.

Iniţial, Turnure ar fi vrut însă ca Vogue să fie o simplă revistă a elitei sociale din New York, însă proiectul său a căpătat o viaţă proprie şi, la fel ca şi trendurile capricioase care i-au însoţit evoluţia, istoria sa este îngemănată cu aceea a modei pe parcursul unui întreg secol: spectaculosul, neliniştitul şi cameleonicul secol douăzeci.

Când a decis să creeze revista oraşului său favorit, Turnure nu a pornit în această călătorie de unul singur, ci a cooptat şi personalităţi marcante ale vremurilor. Nume precum Cornelius Vanderbilt sau A.M. Dodge i-au stat alături în demersul său publicistic şi i-au sprijinit iniţiativa.

La începuturile sale, Vogue conţinea cronici ale pieselor de teatru sau ale spectacolelor, fotografii cu prietenii editorului ori cu alte personaje din anturajul acestuia, inserate în cadrul rubricii Society Snapshots, o cantitate serioasă de ficţiune şi câteva rubrici de modă precum: "Of Interest To Her" sau "As Seen By Him".

Creşterea numărului de cititori a fost, chiar şi în cazul acestei abordări, una spectaculoasă pentru vremea respectivă. Până în 1904, în State existau peste 26.000 de abonaţi, iar ediţiile speciale erau tipărite câte 50.000 o dată. În 1905, Condé Nast, personajul care a revoluţionat Vogue, pe atunci business manager la Collier's Weekly, îi propune lui Turnure să îi vândă revista. Refuzul celui din urmă nu l-a descurajat însă pe Nast. În 1906, Turnure moare subit, iar trei ani mai târziu, Condé Nast preia conducerea Vogue.

În cele dintâi luni, sub directa îndrumare a lui Nast, Vogue nu a suferit schimbări spectaculoase. Totuşi, după cum s-a spus apoi, revista devenise nu una "la modă" , aşa cum era percepută înainte, ci chiar una de modă.

Una dintre primele schimbări care au propulsat Vogue a fost eliminarea totală a scrierilor ficţionale.

Nast a contribuit la realizarea unui dialog deschis între cititori şi a inserat rubrici menite să fidelizeze publicul, precum: S&X (Sale and Exchange - în cadrul căreia se realiza un comerţ de la cititor la cititor) sau Smart Fashion for Limited Incoms. Pentru numai un dolar, oricine putea publica un anunţ de maxim 25 de cuvinte.

Popularizarea publicaţiei s-a datorat însă şi numelor mari din artă care au semnat realizarea grafică a copertei. Salvador Dali, Giorgio de Chirico, Pavel Tchelitchew au fost printre cei care şi-au scrijelit semnătura pe coperta faimoasei reviste, iar fotografi ca Helmut Newton sau Irving Penn au contribuit la o adevărată revoluţie de imagine.

De asemenea, tradiţionalul The September Issue a luat naştere în aceeaşi perioadă, reprezentând încă de pe atunci numărul cel mai complex realizat de redacţia Vogue.

Spre sfârşitul secolului XIX, lumea încă îndura opulenţa barocă şi excesivă a modei eduardiene. Femeia drăguţă, decorativă, cu vestimentaţie colorată puternic, pălării Gainsbourough, centuri încrustate cu perle şi pieptănături art nouveau, devenită modelul de urmat al femeilor din întreaga lume, a pierdut brusc teren în faţa renumitei Gibson Girl.

Ilustraţia designerului grafic Charles Gibson înfăţişa o siluetă feminină deosebită de ceea ce se promovase până atunci: înaltă, cu linia maxilarului puternic conturată şi buze pline. Peste Ocean, la Paris, Poiret descoperea lumii culoarea: creaţii în nuanţe puternice, precum mov, portocaliu, verde, roşu, dar şi auriu sau argintiu au invadat podiumurile.

Peste scurt timp însă, Primul Război Mondial a făcut ravagii în rândul designerilor parizieni. Poiret, precum şi alţi colegi de breaslă francezi s-au înrolat. Creaţiile pariziene care se regăseau în paginile revistei Vogue aveau să dispară, iar Condé Nast avea să înceapă promovarea şi popularizarea designerilor de origine americană. Dintre aceştia, Henri Bendel a fost printre primii creatori de modă americani care şi-au expus creaţiile în Vogue.

Odată cu venirea războiului, moda a suferit o nouă schimbare.

Hainele au devenit practice, liniile complicate au fost înlocuite de linii simple, verticale, iar lejeritatea şi motivele militare au fost încorporate în noile stiluri: nasturi metalici, buzunare mari şi epoleţi au înlocuit fără drept de apel ornamentele şi broderiile de până atunci. Vogue şi-a păstrat publicul, graţie adaptării sale rapide, însă şi datorită dorinţei publicului de a evada, la răstimpuri, din realitatea crâncenă.

După încheierea războiului, un nou val de parizieni talentaţi a monopolizat revista: Jean Patou, Coco Chanel, despre ale cărei haine Vogue scria că sunt "delicios de purtabile", Madeleine Vionnet.

La fel ca şi în cazul Primului Război Mondial, al doilea conflict internaţional a mutat capitala modei de la Paris la New York, iar popularizarea designerilor americani a devenit tot mai agresivă. Şi probabil că acest nou curent naţionalist s-ar fi păstrat o perioadă îndelungată, dacă o figură nouă şi spectaculoasă nu şi-ar fi făcut apariţia în modă : Christian Dior.

Inventatorul conceptului New Look, Dior introduce în modă silueta Infanta (denumită astfel după un portret al lui Velasquez din secolul XVII) , caracterizată prin proeminenţă : gulere supradimensionate, fuste şi mâneci voluminoase. Despre New Look, Vogue scria că "fiecare femeie este din nou femeie". În ceea ce priveşte dominaţia lui Dior, aceasta a continuat până în 1957, la moartea creatorului.

Acelaşi New Look se regăseşte şi în paginile revistei, din punct de vedere al imaginilor prezentate. Angajarea lui Irving Penn în 1943 reprezintă un moment oportun în istoria revistei, având în vedere faptul că Penn simplifică fotografia de modă şi elimină elementele în exces.

Anii '60 găsesc revista Vogue în plină efervescenţă creatoare şi în plin entuziasm, sub conducerea Dianei Vreeland.

Noutatea este elementul principal, iar coperta abundă în titluri deloc timide precum: New Ideas, New Ways, New Series, New Year etc. Look-ul acestui deceniu este cel de şcolăriţă, iar fashion icon-ul acestor ani este Jackie Kennedy.

După cum nota un editor Vogue din această perioadă: "Fata de azi are are un entuziasm proaspăt, vitalitatea sa este simţită de ambele părţi ale oceanului, iar Londra este înţesată de aceste fete cu un look construit la minut, pasiunea lor pentru diverse lucruri şi talentul lor absolut pentru amuzament".

Vestimentaţia începe să încorporeze motivele Pop Art ale lui Andy Warhol, pe cele Op Art, cu forme geometrice sau Kinetic Art. Dintre designerii acestei perioade, Pierre Cardin reuşeşte să creeze rochii reprezentative pentru look-ul schoolgirl. Hollywood-ul devine, de asemenea, un reper în modă (în ciuda proastei reputaţii de care avusese parte până la acest moment), iar filmul Cleopatra, având-o în rolul principal pe Liz Taylor devine unul reprezentativ al acestor ani.

Machiajul şi vestimentaţia sunt inspirate din moda egipteană, iar coafurile bufante de la începutul deceniului sunt înlocuite, treptat, cu tunsorile à la Sassoon, de inspiraţie geometrică.

De asemenea, moda este personificată. Modelele capătă identitate, nemaifiind simple manechine. Este perioada de glorie a lui Twiggy, a lui Suzy Parker sau a lui Penelope Tree.

Anii '70 sunt unii relaxaţi din punct de vedere vestimentar.

"Haideţi să dăm deoparte orice grijă despre care lungime este cea corectă. Nu există reguli. Să ne relaxăm, să purtăm orice lungime vrem sau oricâte lungimi vrem. Haideţi să ne distrăm, să ne simţim bine...să experimentăm."

Şi într-adevăr, aceste vorbe caracterizează pe alocuri cultura punk din acest deceniu, revelaţia jeanşilor şi a acelor "plastic peculiars" (denumire a adepţilor curentului punk, deoarece purtau materiale bizare, nemaiîntâlnite în modă până atunci, precum cauciucul sau lurexul).

Dacă anii '80 au, de asemenea, ca marcă înregistrată look-ul androgin şi sunt dominaţi de creaţiile lui Jean-Paul Gaultier sau ale lui Vivienne Westwood, anii '90 reprezintă un mix confuz de stiluri, materiale, tendinţe şi personaje iconice.

De la Madonna la stilul cyberpunk, grunge sau futurist, podiumurile sunt înţesate de idei confuze care nu aderă la consecvenţă.

"Niciodată nu a fost un deceniu atât de nehotărât în privinţa modei", scria un editor al revistei Vogue în 1996. "Ce criză de identitate ! Cine am vrut să fim?", se întreba un altul.

Totuşi, unul dintre evenimentele deosebite ale acestui deceniu este transformarea casei de modă Chanel de către Lagerfeld şi reinventarea aceluiaşi brand internaţional.

Din 1988, Anna Wintour preia conducerea Vogue şi continuă seria de ediţii care promovează designerii tineri, talentaţi, dar şi definirea unui stil specific fiecărei perioade.

Wintour reprezintă unul dintre cei mai controversaţi editori din istoria revistei, iar zvonurile care circulă despre ea susţin că, în pelicula "Diavolul se îmbracă de la Prada", personajul editorului revistei Runway, interpretat de Meryl Streep, este inspirat chiar din personalitatea Annei Wintour.

În ceea ce priveşte stilul de redactare al revistei, procesul de realizare a fiecărui număr şi, în mod special, a ediţiei speciale din luna septembrie, documentarul The September Issue, realizat în 2007 de către R.J. Cutler, este unul demn de urmărit.