Podul

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te

Povestea noastră a început într-o seară când el m-a luat de mână şi m-a trecut un pod, ţinându-mă strâns-strâns, aproape dureros. N-avea atingerea catifelată din filme, nici degetele de pianist ale amanţilor de prin cărţi, ci mâini mai degrabă aspre şi pline de pistrui. Nu cred că mai văzusem vreodată atâţia la un loc. Sau poate nu mă uitasem niciodată cu atenţie la mâinile pistruiaţilor.

Văzând că mă uit la dosul palmei lui, m-a privit, a zâmbit şi instant i s-au deschis ridurile din colţurile ochilor, ca o imagine prematură a urmelor timpului ce încă nu trecuse şi ale sufletului ce nu iubise şi nu murise. Era vară, cea mai incendiară dintre luni, o seară pe care memoria mea afectivă a înregistrat-o ca fiiind cu lună plină. Am ştiut atunci că asta era o promisiune. De dragoste, fericire şi încredere.

O VISĂTOARE REFUGIATĂ ÎN RADIOHEAD

Aveam 24 de ani şi credeam că pot schimba lumea. Că e suficient să fiu foarte bună la ceea ce fac şi că asta va produce declicul necesar. Îmi plăcea să fiu foarte ocupată, aveam două joburi şi mi se părea că este de datoria mea să îi îndrum pe cei mai tineri decât mine, să îi ajut să îşi găsească drumul. Eram altruistă pentru că îmi doream să fiu şi mă credeam  lider: mă luam prea des în serios şi încă nu lucrasem la simţul ridicolului.

Eram o visătoare şi o sindicalistă ce seara se refugia în melodiile Radiohead, trupă despre care credeam că deţine cea mai bună grilă de lectură a futilităţii lucrurilor. Eram hotărâtă, contrastantă, pentru că mi se părea că mă face interesantă şi mai ales ambiţioasă.

De-asta nici nu l-am remarcat când ne-am cunoscut. Plus că atunci contextul era total nepotrivit şi un bărbat nu făcea parte din planurile mele. Aveam agenda setată pentru următorii ani. Iar el m-a surprins, ca vântul rece de octombrie după un septembrie canicular.

UNDE TRECUTUL ERA MAI ACTUAL DECÂT PREZENTUL

Fără să ştie - nu i-am spus-o niciodată - m-a câştigat pe loc. Mereu mi-au plăcut podurile: un spaţiu între două lumi, peste ape, construcţii proiectate a fi solide, dar aflate mereu sub spectrul unei prăbuşiri. În mintea mea podurile sunt ca în poezia lui Apollinaire: pe sub ele curg şi iubirile noastre, odată cu apa.

În copilărie, ori de câte ori mergeam la bunici, într-un sat suspendat pe un deal, pe malul Oltului, unde trecutul era mai actual decât prezentul, proba cea mai grea era trecutul podului de la marginea satului. O punte şubredă, din care lipseau bucăţi, peste un cot de apă, o gârlă ce se forma din râu.  De-o parte eram eu, reţinută, temătoare, purtând cu mine amintirile recente ale anilor de şcoală încheiaţi, ale eşecului de a nu fi bună la matematică şi de a nu avea suficientă răbdare să învăţ ceva profund.

De cealaltă, libertatea unei veri lungi, cu soare care-mi va pigmenta pielea, mult praf şi voluptatea sălbăticiei, ca într-o poză, toate încadrate de primii eroi din viaţa mea: bunicul şi bunica. Mă uitam la ei cu drag, cred că la vremea respectivă îi iubeam atât de tare că aş fi renunţat oricând la şcoală, studii de care aveam nevoie - cum îmi spuneau adulţii - să îmi fac un viitor, ca să mă întorc la ţară, să mă trezesc înainte de răsărit, să duc vaca şi apoi gâştele, să urmăresc semnele zilei pe cer, să înşir tutun sau să culeg fasole.

TEAMA CĂDERII

Dar ca să ajung în lumea fructelor pământului trebuia să traversez puntea. Păşeam. Scârţâia ca o uşă de pivniţă neunsă de ani. Se clătina, simţeam cum îmi joacă imaginea din faţa ochilor. Fata morgana multiplicată. Îmi repetam în minte: nu te uita în jos, nu te uita în jos. Dar nu-mi ieşea niciodată şi, aproape fără să vreau, ochii îmi alunecau printre uluci.

Odată ce priveam în jos aveam instant senzaţia căderii în apa verzuie, plină de mătasea broaştei şi de lipitori. Mă lua cu frig imaginându-mi cum o să pic, nefiresc de repede pentru dezastrul ce ar fi urmat. Fleoşc în apa scăzută, caldă din care se vor prinde lipitori de corpul meu - ştiam tot felul de poveşti despre ce poţi păţi dacă se prinde vreo lipitoare de tine.

Traversam puntea cu teama căderii pe care o experimentam ca o desfătare aproape. În exterior râdeam, dar trupul îmi devenea rece în plină vară, îmi transpirau palmele şi respiram greu. Şi totuşi dezastrul nu s-a produs niciodată. Însă teama căderii m-a urmărit ani de-a rândul şi încă o trăiesc uneori în vis.

ŞTIAM CĂ ÎMI VA ADUCE FLORI

Frica asta revine, deşi cu o intensitate mai redusă, de câte ori traversez câte un pod. Oricât de nou şi de solid ar părea, mă trec fiori şi îmi vine să mă agăţ de cineva. Poate de-asta, în vara aceea, când el m-a prins de mână înainte de a păşi pe pod, am ştiut că îl voi iubi, că el este acela. Pe care îl visam în nopţile fără somn din adolescenţă când îmi exploram resursele de melancolie într-atât încât puteam proiecta fericiri viitoare şi contura cărţi nescrise pentru o pos­teritate pe care o vedeam însingurată.

Acela despre care ştiam că îmi va aduce adesea flori, crăiţe şi cârciumărese şi trandafiri galbeni de grădină. Care va face gesturile romantice din cărţi şi din filme de care râdem numindu-le clişee ale iubirii. Care va înţelege că sunt sălbatică şi va avea răbdare şi când va simţi că nu mai are va găsi resurse să aibă.

Care îmi va vindeca nopţile de insomnii şi îmi va rearanja butaforia dimineţilor, alături de care n-aş mai simţi chinuitorul timp, n-aş mai socoti orele şi niciun minut nu mi s-ar mai părea gol. Cel care va trezi toţi demonii mei, dar va şti să îi domine, la fel cum va şti să mă iubească şi când sunt frumoasă, dar mai ales când sunt urâtă. Şi care nu va face niciodată mare caz că azi sunt organizată şi mâine haotică sau că sunt o pesimistă care îşi zice optimistă.

Care nu va crede că, dacă tac şi am ochii goi, nu îl mai iubesc şi va şti să mă oprească din vorbit când înşir prostii. Şi îmi va cunoaşte toate butoanele şi resorturile, dar nu va deveni manipulativ sau posesiv. În schimb, chiar dacă nu va putea înţelege că am şi zile proaste, mă va lăsa în pace şi nu mă va forţa să fiu fericită şi să mă bucur de anotimpuri, revelioane şi alte nimicuri pe care le găsesc mai degrabă deprimante decât revigorante. Şi care niciodată nu îmi va da drumul din mână.

SĂ NU CREZI NICIODATĂ ÎN PROMISIUNILE BĂRBAŢILOR

Toate astea le visam şi le doream ca o nebună. Voiam să fiu specială, făceam orice să nu fiu precum celelalte fete, să nu gândesc şi să nu îmi doresc aceleaşi lucruri, să ies din orice clişeu, crezând că el o să vadă asta, o să înţeleagă că nu e niciuna ca mine şi o să ştie că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să-mi dea drumul la mână. Poate din cauza asta am uitat să mă relaxez.

Sau poate mi-a scăpat din vedere concluzia la care am ajuns la 10 ani - când tata spunea că mă iubeşte, dar nu era niciodată acasă, şi, când apărea, îmi vărsa o plasă de dulciuri şi jucării să compenseze şi îmi promitea că ne jucăm, că facem aia şi ailaltă şi multe altele de care nu s-a ţinut vreodată. Şi anume, să nu crezi niciodată în promisiunile bărbaţilor. Am fost încrâncenată, sălbatică şi posesivă cu el. Din teama de a nu fi părăsită.



NE-AM PROPUS SĂ RĂMÂNEM PRIETENI

Apoi am devenit neglijentă cu un bărbat delicat. A scos toţi demonii din mine, dar n-a putut să le facă faţă. Am fost tristă, urâtă, răutăcioasă. Dar el a continuat să mă ţină de mână. Din ce în ce mai slab însă. Iar despărţirea s-a produs cu toate semnele unui clişeu. N-am vorbit cu săptămânile, după ce s-a mutat. Apoi am început să vorbim. Şi ne-am iertat reciproc. Ba chiar am râs de tensiunile trecute. Ne-am propus să rămânem prieteni, să ne vedem din când în când, să povestim ce frumos a murit sufletul fiecăruia între timp şi să facem tot posibilul să nu cădem în niciun clişeu postiubire.

În tot acest plan, mi-a scăpat ceva: aş vrea să îl întreb ce s-a întâmplat cu băiatul care m-a trecut podul în noaptea aia de vară cu lună plină? 

Oana Dan este jurnalist freelancer şi locuieşte în Bucureşti. Are 28 de ani şi nu mai vrea să aibă şefi. Poartă ochelari, ceea ce o recomandă ca fiind o fată serioasă, dar încearcă pe cât posibil să nu se mai ia în serios.

"Primii eroi din viaţa mea: bunicul şi bunica. Mă uitam la ei cu drag, cred că la vremea respectivă îi iubeam atât de tare că aş fi renunţat oricând la şcoală."

"Tata spunea că mă iubeşte, dar nu era niciodată acasă, şi, când apărea, îmi vărsa o plasă de dulciuri şi jucării să compenseze şi îmi promitea că facem aia şi ailaltă şi multe altele de care nu s-a ţinut vreodată."

NE-AM PROPUS SĂ RĂMÂNEM PRIETENI
Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri