Pentru relaţii mai bune cu cei din jur, învaţă să spui „nu”. Exemple din viaţa de zi cu zi
0
În relaţiile noastre, de oricare tip ar fi acestea, comunicarea este extrem de importantă. Contează foarte mult modul în care formulăm ceea ce spunem, tonul pe care o spunem şi ce îi transmitem celuilalt prin postura noastră, prin limbajul non-verbal, dar contează şi libertatea de a spune ceea ce gândim şi simţim.
Iată de ce este important să înveţi să spui nu, dar şi care este forma cea mai potrivită de a refuza.
De ce ai reţineri să spui nu
Williams James, părintele psihologiei americane, spunea că: „Oricând te afli în conflict cu cineva, eşti la limita de a fisura o relaţie sau de a o consolida. Acea limită rezidă în atitudinea ta.”
În procesul comunicării, cel mai dificil este pentru cei mai mulţi dintre noi să spunem NU atunci când nu dorim să facem un lucru. A spune „nu”, un cuvânt atât de simplu, este pentru unii dintre noi extrem de greu. Dacă nu ştii cum să spui „nu” într-un mod care să nu fie nici agresiv, dar nici pasiv (adică să pară că ne tot scuzăm), înseamnă că nu ne-am însuşit încă un stil de comunicare asertiv.
Când suntem agresivi în comunicare ne impunem punctul de vedere fără să ne pese că îl putem răni pe ceilălalt prin modul în care ne exprimăm, fără să ţinem cont că acesta se simte nerespectat. Cu alte cuvinte, numai tu contezi, părerea celuilalt este neimportantă pentru tine.
Atunci când avem un stil de comunicare pasiv, suntem de acord cu ce spune celălalt, nu îl contrazicem, deşi părerea noastră este opusă şi am vrea să refuzăm ceea ce ni se cere, ne neglijăm propriile nevoi în favoarea celuilalt.
Asta se întâmplă atunci când ne pasă mai mult de părerea celorlalţi, de acceptarea şi de validarea lor, decât de nevoile proprii. Preferăm să acumulăm frustrări neţinând cont de ceea ce ne dorim, decât să ne exprimăm părerea şi să riscăm ca celălalt să nu ne mai placă.
Acest lucru se întâmplă atunci când avem o stimă de sine scăzută. Chiar dacă cerinţele celorlalţi nu sunt în acord cu propriile nevoi şi dorinţe, persoanele care au stimă de sine scăzută, acceptă să-i mulţumească pe aceştia în detrimentul propriilor nevoi, de teamă de a nu fi respinse.
Nevoia de a învăţa comunicarea asertivă
Când comunicăm asertiv ne exprimăm nevoile noastre, dar în acelaşi timp respectăm şi nevoile celuilalt, adică putem să îl refuzăm pe interlocutorul nostru într-un mod care să nu îl facă pe acesta să se simtă devalorizat, dar nici să ne devalorizăm noi în faţa lui. Nimeni nu lezează pe nimeni, fiecare îşi respectă interlocutorul şi, în acelaşi timp, se respectă pe sine în acest proces al comunicării.
Atunci când cineva îşi apără punctele de vedere, îşi susţine alegerile, interesele în faţa celorlalţi, acea persoană se afirmă pe sine. Afirmarea de sine înseamnă să ne exprimăm liber, să ne comunicăm opiniile, nevoile, dorinţele, dar în acelaşi timp să respectăm ce simte şi gândeşte celălalt.
Să luăm un exemplu în acest sens, pentru a înţelege mai bine ce presupune a spune „nu” într-un mod asertiv:
Să ne imaginăm că te roagă o prietenă să o ajuţi să îşi reinstaleze laptopul, însă tu eşti foarte aglomerat în ziua aceea cu un proiect pe care trebuie să îl predai şi abia te-ai apucat de el iar acest lucru te stresează foarte tare.
Ca să o refuzi într-un mod care să nu o lezeze, îi poţi spune: „Nu te pot ajuta azi, sunt destul de copleşit acum.” Dacă îi spui: „Îmi pare cu adevărat rău, dar nu te pot ajuta, trebuie să fac proiectul la X materie şi sunt în urmă, am de studiat o grămadă de materiale şi nu am timp suficient.”, nu eşti asertiv, ci pasiv, adică inhibat, non-asertiv, pentru că îi dai prea multe explicaţii.
În egală măsură, dacă ai spune: „Eu am o grămadă de treabă de făcut şi tu vrei să vin să-ţi instalez laptopul?!” eşti agresiv în exprimare şi nu faci decât să o faci să se simtă devalorizată, respinsă.
Cum să spui nu în cuplu
Este foarte important să ştii să spui „nu” chiar şi în cadrul relaţiei de cuplu. În momentul în care începem să acceptam să facem lucruri în detrimentul nostru, doar pentru a nu-l supăra pe partener, înseamnă că punem relaţia şi partenerul mai presus de propria persoană, iar acest lucru va duce la acumularea de frustrări.
„Educaţia pe care am primit-o şi îndemnurile pe care deseori le auzeam de la mama erau mereu în direcţia «Să nu îţi superi partenerul». Am un tată alcoolic, iar mama a ales constant să nu îl supere, să nu îl deranjeze, să nu îi facă prea multe reproşuri. Nu era agresiv când consuma alcool, dar era neplăcut. La fel si atitudinea mamei. Ceva din ea s-a lipit şi de mine, am constatat că aveam o dificultate reală în a refuza, în a pune limite, întrucât mă simţeam vinovată.
Se încarcă comentariile...
