Oameni care trag de timp cu arcul

De tir cu arcul se poate apuca oricine, oricând. E un sport bun pentru cei care au ca ţintă să-şi treacă vremea mai uşor. Cu două condiţii: să dispună de bani şi să nu le tremure mâna cheltuindu-i.

În România sunt aproape 2.400 de arcaşi.  Ar putea fi şi mai mulţi, dar şi mai puţini de-atât. Când îi numără Adriana Hoppe, inimoasa ex-secretară a Federaţiei Române de Tir cu Arcul, numărul lor suie ca mercurul în termometre: 500, 1.500, 2.000...

2.400 de bărbaţi şi femei din toată ţara practică acest sport olimpic, cu echipament costisitor, pe care, în mai toate cazurile, şi-l cumpără singuri. Dau bani pe arc, pe săgeţi, pe tolbă, pe ţintă, pe ochitoare, pe mănuşi, pe corzi, pe amortizoare, pe trepiede, pe binocluri şi pe toate celelalte chiţibuşuri care se agaţă, precum ciulinii, de portofelele lor.

E un sport pe care, în cel mai bun caz, îl faci stând c-un picior la amatori şi cu celălalt la profesionişti. Alexandru Rosetti (40 de ani), unul dintre arcaşii care fac şpagatul între amatorism şi profesionism, are 12 arcuri acasă. Pe ultimul l-a cumpărat din Statele Unite. Pe toate le-a luat din străinătate. Suferă că nu există şi în România magazine adevărate de arcuri, shop-uri care se prelungesc mult în spatele tejghelei, cu poligoane de tragere lungi de zeci de metri. Cumpărătorul ia arcul din rastel, îl pipăie, îl ţine în lumină, coboară în poligon, pune o săgeată în vârf şi ocheşte. E greu să ştii pe ce dai banii, până nu zbârnâi coarda arcului şi nu lansezi câteva săgeţi.

Când îl întrebi câţi bani a cheltuit pe ultimul arc cumpărat (marca Hoyt, un fel de Mercedes al arcurilor), Rosetti, de profesie psiholog, îşi lipeşte buzele, parcă ai vrea să-i scoţi din suflet un secret ascuns din copilărie. „Nu mai ţin minte... Ca în orice pasiune, nu te apuci să o contorizezi. Oricum ai face, eşti perdant sub aspect economic."

Second-hand, o soluţie

În prima sâmbătă caldă a lunii martie, arcaşii români s-au adunat la ieşirea din Bucureşti, la Băneasa, la cea dintâi competiţie în aer liber organizată de Federaţia Română de Tir cu Arcul în acest an. Abia dăduse iarba pe pajiştile poligonului. Pădurea din jur, desfrunzită, era plină de viorele. Laurenţiu Marinescu (48 de ani), un bărbat rotofei, cu burta ieşită pe dinafară, a venit şi el la competiţie. Se-apăra de soare c-o pălărioară aruncată în vârful capului. A fost repartizat în marginea poligonului, la ultima ţintă şi, de-acolo, de la o distanţă de 50 de metri, şi-a tras toate săgeţile.

Marinescu e un exemplu de economicitate între sportivii acestui sport scump. Şi-a cumpărat arcul la second-hand, cu 1.400 de lei, iar pe celelalte acareturi a dat 600 de lei.

Adriana Hoppe (56 de ani) crede că tirul cu arcul e o disciplină pentru indivizii taciturni şi cu psihicul tare, dar şi pentru cei care vor să-şi cultive interiorizarea şi capacitatea de concentrare. Ca să ajungi să expediezi săgeţi la 50, 70 sau 90 de metri depărtare, în centrul unor cercuri concentrice, trebuie să te transformi într-un monument de stăpânire de sine. O simplă clipă de neatenţie, un calcul greşit, şi ai trimis-o aiurea, n-o mai găseşti niciodată.

30 de euro ratarea

Unduitoare, săgeata planează până se întâlneşte cu pământul şi se împleteşte cu rădăcinile ierbii. Ca o să o recuperezi, ai nevoie de o greblă mare, cu dinţii lungi, şi nici atunci, după o întreagă după-amiază în care piepteni terenul, nu eşti sigur că dai de ea. Te arzi la buzunare, în felul ăsta, cu 30 de euro. Atât poate să coste o săgeată.

Unii sportivi au ajuns să tragă cu arcul după ce-au văzut un film la televizor. Alţii, după ce au tras la bâlciuri, te miri pe unde, la munte sau pe litoral, iar alţii - pentru că aveau prieteni cu hobby-ul ăsta.

Adrianei Hoppe i-au trecut mulţi sportivi prin mână. Pe unii dintre ei i-a învăţat mişcarea tragerii cu arcul chiar în toaleta Sălii Polivalente din Bucureşti: erau acolo oglinzi pe-un perete şi pe-altul, iar începătorii, susţinuţi de observaţiile ei, îşi puteau corecta mai uşor mişcările.

Întâmplare

Preşedintele Federaţiei Române de Tir cu Arcul este Florin Bacinschi (30 de ani). Şi el e un exemplu de hazard în privinţa apropierii de acest sport. În adolescenţă, la Rădăuţi, câţiva profesori de la un club sportiv l-au recrutat de pe băncile şcolii. I-au zis să vină la antrenamente şi s-a dus. Ştia cu ce se mănâncă tirul cu arcul: văzuse, pe geamul casei, încă de mic, cum se-antrenau tineri din oraş.

Chiar sub fereastra lui. A fost o coincidenţă fericită ca tirul să se desfăşoare acolo, dincolo de perdelele apartamentului în care locuia, iar acum, după aproape 20 de ani, iată-l că răspunde de toate săgeţile şi de toate arcurile din România.

Adevăraţii amatori

Puţini dintre cei 2.400 de arcaşi din ţara noastră reuşesc să facă echilibristică între amatorism şi profesionism: vreo 200-300. Au arcurile lor bine întreţinute şi participă, după cum le permite programul, la competiţii. Uneori, vin o zi şi a doua zi nu mai apar. Sunt descalificaţi din oficiu şi trecuţi la coada clasamentului. Asta nu-i descurajază. Se înregistrează, în continuare, la concursuri, urmând calendarul itinerant al competiţiilor pe care federaţia li-l propune.

Restul, de până la 2.400 de arcaşi, sunt amatori pursânge. S-au înscris pe nişte liste, la tot felul de cluburi din ţară, să aibă la dispoziţie un teren unde să tragă, pe bani sau gratis. La club găsesc panouri, arcuri şi săgeţi. Copiii au acces gratuit la cluburile municipale. Adulţii plătesc sume simbolice, mult mai mici decât la cluburile private.

Cei opt aleşi

O insulă infimă din întreaga populaţie a arcaşilor români, opt sportivi, formează lotul olimpic al Federaţiei Române de Tir cu Arcul. Ei sunt singurii care primesc arcuri şi tot ce le mai trebuie pe degeaba. Statul îi înarmează şi-i trimite în lume să vâneze medalii.

"Ca în orice pasiune, nu te apuci să o contorizezi. Oricum ai face, eşti perdant sub aspect economic.''
Alexandru Rosetti psiholog

"Am început să trag cu arcul acum un an şi jumătate. Am aflat de la o colegă că se poate practica acest sport în Bucureşti.''
Laurenţiu Marinescu agent de vânzări

Trei feluri oficiale de arcuri

Un arc adevărat, fabricat de-o firmă de prestigiu, cu toate subansamblele lui, ajunge să coste până la 3.000 de euro. Unul cumpărat la second-hand se găseşte şi cu de zece ori mai puţin. Arcaşii divorţează uşor de arcuri şi, cum apar alte modele, le vând mai departe, celor cu mai puţină dare de mână.

Există trei tipuri principale de arcuri, pentru care se organizează competiţii în lume. În ordinea simplităţii lor, acestea sunt: tradiţional, olimpic şi compound. Arcul tradiţional e cel mai aproape de arma originară, empirică, cu care strămoşii noştri îşi prindeau hrana.

Arcul compound e atât de încărcat cu elemente ajutătoare încât, când sportivii îl ridică şi-l îndreaptă spre ţintă, parcă se pregătesc să treacă un râu cu un
mountain-bike în braţe. Cel olimpic, şi el înzorzonat, e situat undeva la mijloc între celelalte două, tradiţional şi compound.

Practică

La începutul carierei, un arcaş trebuie să tragă nu cu un arc adevărat, ci cu o copie, aproape o jucărie. Şi să ochească, de sute de ori, la o ţintă pusă la trei metri de vârful săgeţii. Să zbârnâie coarda aşa, sub îndrumarea profesorilor de la cluburi, până deprinde mişcarea corectă, până se face una cu săgeata şi-o-nfige, fără să clipească, în inima celor zece cercuri concentrice. Apoi, progresiv, se îndepărtează de ţintă şi poate strânge în mâini arcuri adevărate.

Un neiniţiat s-ar speria dacă ar lua în braţe, de la început, un arc profesionist. Are coarda prea puternică pentru aşteptările omului de pe stradă, până la 27 de kilograme forţă: i-ar slei braţele ca o halteră. 

În opinia Adrianei Hoppe, un începător cu capul pe umeri aşteaptă luni întregi ca să-şi cumpere primul arc. Dacă se pripeşte, aruncă banii pe o iluzie, cumpără un produs fără să-l înţeleagă nici pe jumătate. Şi se trezeşte, mai târziu, că în loc să ţină în mână o adevărată prelungire a propriilor braţe, îşi încovrighează palmele pe un cadru rigid, ori prea mare, ori prea mic, cu care n-o să se împace niciodată.

Fără limite de vârstă

Tirul cu arcul este, la propriu, un sport pentru toate vârstele, pentru ambele sexe. Nu ţine cont de înălţime, de greutate, de lungimea sau de scurtimea braţelor. Totul e să ai mâini şi ochi. În 2007, campionul mondial la arc compound a fost un bărbat de 49 de ani, din Canada, Dietmar Trillus. În ciuda faptului că a încărunţit şi că are o uşoară protuberanţă abdominală, Trillus domină, cu autoritate, această disciplină sportivă. S-a apucat de tir în joacă, în 2000, vrând doar să lanseze săgeţi în curtea din spatele casei. Peste cinci ani, din curiozitate, s-a înscris pentru prima oară la o competiţie: se organiza foarte aproape de oraşul în care trăia şi s-a gândit că nu se face s-o rateze. El, un novice, a bătut, cu acea ocazie, un record naţional. De-atunci s-a tot luat în serios şi a ajuns campion mondial.