Medeea Marinescu, actriţă: „Mirabela a trăit întotdeauna în mine“

0
0

Medeea Marinescu (37 de ani) îşi rememorează copilăria petrecută pe platourile de la Buftea, unde a filmat, pe când avea doar 6 ani, filmul „Maria, Mirabela“. Actriţa care a jucat în ultimul timp în filme franţuzeşti spune că regizorii români au prejudecăţi în ceea ce o priveşte, şi o distribuie doar în roluri de „fată fină“. 

Proveniţi dintr-o familie de cineaşti, cu ce se ocupau mai exact părinţii dumneavoastră?

Tata este operator de imagine, unul dintre operatorii importanţi ai acestei ţări. A filmat la „Ion", „Proba de microfon", „Saltimbancii". Iar mama este macheuză de cinema.

Aşa se face că aţi crescut în mediul acesta.

Alături de tatăl ei, operator de imagine, pe platourile de filmare de la Buftea  Fotografii: colecţia personală

Mă luau la filmare cu ei, am crescut în cabinele de machiaj, pe vremea aia se chemau cinemobile - când se filma în deplasare. Am şi o poză cu mine la filmările tatei de la Ion, sunt aşezată sub trepiedul camerei, şi eram acolo cu o mână la falcă, privind secvenţa ca un regizor. Platourile de filmare atunci erau la Buftea, le ştiam pe dinafară.

Aveţi imagini-amintiri ale acelei lumi?

Amintirile cu detalii se estompează cu timpul, dar rămân senzaţiile. Şi senzaţia mea când intram la Buftea era de imensă bucurie. Erau tot felul de decoruri, era grădina din faţa lacului, unde puteam să alerg în voie, aveam peruci, costume, recuzită de epocă, şi mă jucam cu toate, era acolo tot ce-şi putea dori un copil, un fel de Disneyland.

La filmările „Maria, Mirabela" aveaţi şase ani. Vă mai amintiţi perioada aceea?

Sigur că da. Gopo (n.r. Ion Popescu Gopo, regizorul filmului „Maria, Mirabela")  ne plimba foarte mult prin Buftea, înainte de a începe filmările şi născocea poveşti. Ne plimbam ore în şir printre decoruri şi ne întreba dacă ne plac, conta părerea noastră. Am filmat o vară întreagă la film, iar în toamnă am mers la şcoală în clasa I.

Alături de tatăl ei, operator de imagine, pe platourile de filmare de la Buftea  Fotografii: colecţia personală

Şi cum v-au perceput colegii de şcoală, vă strigau Mirabela?

La 6 ani, în filmul „Maria, Mirabela“, pelicula care i-a schimbat viaţa

Da, din clipa aceea m-au strigat numai Mirabela. Eram un fel de vedetă printre copii. Ştiu că şcoala a organizat o ieşire cu noi, copiii, chiar la vizionarea filmului „Maria, Mirabela", la cinematograful din cartier. Am mers cu colega mea de bancă de mână, eram grupaţi în şiruri de câte doi copii. Când am ieşit din cinematograf, toţi copiii se înghesuiau să vină spre mine, să stea de vorbă cu mine. Apoi, toţi copiii voiau să se joace cu mine.

Vă copleşea atenţia asta. Cum aţi reacţionat la ea?

Nu, mă simţeam foarte bine. Raportarea copiilor la o vedetă e alta decât în lumea adulţilor, aşa că nu m-a periat nimeni, ba mai mult, îmi spuneau „Maria, Mirabela, cu ochii cât umbrela", că aveam ochii mari şi rotunzi. Nimeni nu mă felicita că am făcut un rol fulminant, nu voiau decât să se joace cu mine.

Eraţi totuşi un copil care vedea o lume a fanteziei construită sub ochii lui, înainte de filmări. Mai credeaţi în poveşti?

Absolut. Atât de tare credeam tot ce se întâmpla acolo! Animaţia a fost adăugată ulterior, noi lucram cu nişte marionete făcute din plastilină de Gopo, care avea un talent incredibil. Oachi, Scăpărici, Omidé erau din plastilină şi trebuia să îi vedem la un moment dat zburând, şi Gopo era cel care ne contura povestea. Spunea: „Şi atunci Oachi îşi ia zborul şi aici apar o grămadă, o grămadă de fluturi, care încep să danseze şi au aripile roşii, colorate!" Şi credeam totul, de multe ori se dădea „motor!" fără ca noi să auzim. De cele mai multe ori, replicile erau aproape improvizate, pentru că eu nu ştiam să citesc la vârsta aceea, ca să învăţ textul, aşa că Gopo ne inducea ideea conversaţiei. Zicea, de exemplu: „Şi acum apare Oachi şi tu te miri că are picioarele îngheţate şi că vorbeşte. Îţi dai seama, o broscuţă care vorbeşte!".

De-a lungul vremii aţi dorit să scăpaţi de influenţa acestui rol lipit de imaginea dumneavoastră?

Sigur că există un pericol atunci când imaginea ta devine ataşată de un anumit rol. Dar sunt mai multe motive pentru care nu am vrut să scap de influenţa acestui rol. Primul ar fi că Mirabela mă reprezintă şi acum, copilul din mine, sau ce-a mai rămas din el, e aşa, e năzdrăvan, tumultuos, fără răbdare, are iniţiativă, energie. Mirabela a trăit întotdeauna în mine. Apoi, îi rămân recunoascătoare lui Gopo pentru şansa asta, pentru că a fost un punct de plecare pentru mine, şi nu unul oarecare. Dacă după 30 de ani oamenii îşi amintesc despre tine într-un rol înseamnă că într-adevăr a fost un succes. Şi m-a ajutat Dumnezeu să fac şi alte roluri de succes, că puteam să mă pierd.

" Mirabela mă reprezintă şi acum, copilul din mine, sau ce-a mai rămas din el, e aşa, e năzdrăvan, tumultuos, fără răbdare, are iniţiativă, energie."

„Am jucat rolul unei fete care munceşte în grajd"

Care ar fi un alt rol mare, un succces pe care l-aţi simţit?

La 6 ani, în filmul „Maria, Mirabela“, pelicula care i-a schimbat viaţa

Medeea (stânga), alături de mamă şi cele două surori



Un real succes am simţit cu piesa „Străini în noapte", unde joc alături de Florin Piersic. Este o nebunie, văd asta la aplauze şi apoi la cabine, sunt oameni care vin să ne vadă şi e incredibil ce marcaţi sunt după piesa asta. Apoi este, bineînţeles, succesul de la „Je vous trouve tres beau" (n.r. 2006). La patru ani de la acest film, în 2010, eram la filmările „Donnant, donnant", cu marele actor francez Daniel Auteuil. Şi erau spectatori la filmare, oameni care se opreau să privească, şi a  venit o doamnă la mine şi mi-a dat un pacheţel. A spus că ştia că o să fiu şi eu acolo, mă ştia din „Je vous trouve tres beau", şi mi-a dăruit un costumaş pentru băieţelul meu. A fost incredibil de emoţionat. Aşadar, mă raportez la acest succes prin memoria publicului, asta cred că e şi singura care contează.

Spuneaţi undeva că nu vă găsiţi locul în filmul românesc.

Da, am spus asta. Acum câţiva ani m-am întâlnit cu un prieten de-al meu regizor, care făcea un film. Şi căuta actriţe pentru rolul principal, şi i-am zis „n-ai curaj să dai şi cu mine o probă? ", şi el mi-a zis foarte timid: „Medi, dar eu te ştiu pe tine, ştii, tu eşti o fată fină, pianistă, eu am nevoie de o fată de la ţară, care să lucreze pământul..." El nu mă vedea în rolul ăla. Şi peste un an a venit un ochi proaspăt, care habar nu avea cine sunt, şi m-a distribuit în filmul „Je vous trouve tres beau", unde nu joc o domnişoară de pension, ci sunt o fată care munceşte în grajd, cu animalele, şi pleacă dintr-o Românie în care spală pe jos. Deci cred că e posibil ca regizorii români să aibă  prejudecăţi în ce mă priveşte.

Aţi suferit din cauza asta, aţi fost mâhnită?

Parţial, da. Ca actor îţi doreşti să ai parte de roluri la care nu te aştepţi, să scormoneşti în tine ceva la care lumea nu se aşteaptă. Şi am suferit pentru că nimeni nu a căutat în mine mai departe de rolurile pe care le făcusem până atunci, sau de faptul că eram un om educat, de o anumită factură. Şi asta m-a durut. Pe de altă parte, m-am uitat la toate filmele care au apărut, ale colegilor mei, şi n-am găsit acel rol şi să zic: „Ah, ce rău îmi pare că nu l-am jucat eu!". Nu spun asta din cauza actorilor, sunt doar eu care aşteptam roluri mai groase, mai cărnoase.

Cum v-a schimbat postura de mamă, aveţi un băieţel de 2 ani.

M-a echilibrat foarte mult. Mă gândeam c-o să devin mai casnică, dar nu s-a întâmplat. La două luni de la naştere am mers în Franţa la filmările „Donnant, donnant", apoi am intrat în repetiţiile la piesa cu Florin Piersic, apoi repetiţiile la „Dineu cu proşti", piesa de la Teatrul Naţional... Dar am început să am doi poli, fac mai clar diferenţa între viaţa mea de familie şi profesie. Înainte viaţa mea se confunda cu profesia, acolo era totul, eu sunt un om care munceşte mult şi îi şi place. Acum ştiu exact ce am de făcut şi după aceea ştiu că vin acasă, şi mă ocup de copilul şi de soţul meu. De multe ori eşti în vria repetiţiilor, le trăieşti foarte intens, şi apoi spectacolul îşi începe viaţa, tu trăieşti în acele două ore, apoi ieşi din rol, şi când totul se termină, te întrebi: «Cine eşti tu»? Cu cine vorbeşti, cu cine împarţi? Eu acum am la cine mă întoarce.

"După filmul «Maria, Mirabela», toţi copiii voiau să se joace cu mine."

Medeea (stânga), alături de mamă şi cele două surori
Spuneaţi undeva că nu vă găsiţi locul în filmul românesc.
Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite