Torționarul care a terminat trei clase în cinci ani. Cum a ajuns un inapt pentru armată să facă legea după gratii

Torționarul care a semănat teroarea printre deținuți, Emil Brânzaru, avea doar câteva clase de școală. Într-o caracterizare făcută de superiori, descoperim adevărata față a celui care ajunseseră să decisă cine merită să moară și cine să trăiască după gratii.

Emil Brânzaru Arhivă CNSAS

Deţinuţii politic au devenit victime ale sistemului penitenciar din România comunistă cu ajutorul torţionarilor, cei care au pus în practică politica PCR, într-o ţară controlată de trupele de ocupaţie sovietice. Închisorile nu erau spaţiul unde cei condamnaţi trebuia să îşi ispăşească pedepsele, ci au reprezentat pentru unii Iadul, iar pentru mulţi, mormântul.

Născut la 18 septembrie 1918 în Galați, Brânzaru avea ca studii patru clase primare și patru de liceu. „În toată perioada liceului eu am învățat destul de prost, dovada celor 3 clase de liceu terminate în 5 ani“, se caracteriza torționarul care a semănat teroarea printre deținuți.

Ulterior, și-a completat școlarizarea prin absolvirea unei școli de cadre a PCR și a unui curs seral organizat de MAI/Securitate. În adolescență, Emil Brânzaru își ajuta tatăl în atelierul de cizmărie, iar timpul liber și-l petrecea jucând fotbal.

După perioada liceului, a lucrat ca salahor la uzinele Malaxa, anii 1937-1939, iar între 1940-1941 la Industria Electrică Română. Între 1941 și 1942, a fost vânzător la „Comerțul Românesc”. În cursul anului 1942, a urmat și absolvit școala de șoferi, lucrând până în 1948 ca șofer.

În documentele de arhivă făcute publice de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității se află și caracterizarea făcută de superiori. „În cartier se făcuse cunoscut prin forța lui fizică și violența de care a dat dovadă, fiind în anturajul celor mai rele elemente din cartier“; „Pe timpul acela și chiar până la începutul anului 1953, a fost util muncii de anchetă deoarece, prin însăși prezența și aspectul său fizic, constituia spaima reținuților. În munca desfășurată în perioada când se foloseau metodele de constrângere, s-a dovedit a fi un tovarăș hotărât, curajos și cu ură împotriva dușmanilor“; „În diferite ocazii folosea violența pentru a determina deținuții să recunoască faptele“; „După ce a fost interzisă bătaia, el a continuat totuși să lovească un reținut, lucru pentru care a fost sancționat cu 5 zile de arest“; „Față de muncitoarele din fabrică a avut o atitudine abuzivă. A întrebuințat metode de comandă în munca de partid ajungând până la bătaie“.

Armata nu a făcut, întrucât a fost declarat inapt, însă și-a găsit loc în organizația Tineretului Georgist, „deoarece făcea parte din clubul sportiv Suter care era susținut materialicește de georgiști, deasemeni și alți negustori din Cartierul Colentina. Era în anturajul unor elemente legionare, avea o comportare nesănătoasă față de muncitori și imorală în societate“.

În ciuda proastei caracterizări, superiorii l-au lăsat să facă legea printre deținuți.

O altă figură neagră a spaţiului concentraţionar comunist a fost Nicolae Moromete, care apare în memorialistică sub numele de „Maromet“. Din măturător de străzi, acesta a ajuns să conducă închisori şi lagăre de muncă, fiind propulsat în funcţii importante în sistemul de represiune de către partidul comunist. A umilit, a bătut şi a ucis oameni fără să fie vreodată tras la răspundere.

La peste decenii de la Revoluţie, doar doi torţionari au fost condamnaţi definitiv şi au apucat să ispăşească o parte din pedeapsă. Ceilalţi călăi care au comis crime în numele comunismului au dus o bătrâneţe liniştită după Revoluţie, bucurându-se de pensii mari şi de un nivel de viaţă peste cel al victimelor lor.

Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior sunt cei doi călăi ai închisorilor comuniste care au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii.