Povestea adevăratului Robinson Crusoe. Ce s-a ales de naufragiatul salvat, la scurt timp după publicarea romanului lui Defoe

Piratul și naufragiatul englez Alexander Selkirk, salvat după mai bine de patru ani petrecuți pe o insulă pustie, este omul care a inspirat una dintre cele mai citite povești din lieratură: romanul „Robinson Crusoe“ al lui Daniel Defoe.

În urmă cu trei secole, un marinar scoțian cunoscut sub numele de Alexander Selkirk - deși nici acesta nu era numele său real  - se afla în largul coastelor chiliene pe o navă britanică șubredă, numită Cinque Ports, când a început să-i reproșeze căpitanului că vasul cu scurgeri și plin de boli era o capcană mortală, potrivit Smithsonian Magazine, care a publicat povestea relatată de unul dintre dintre urmașii naufragiatului.

Navigator iscusit, Selkirk era, ca și echipajul bolnav al navei, corsar.

Mai exact, cu toții erau pirați legalizați pentru Coroana Britanică. Petrecuseră un an pe mare în largul Americii de Sud, jefuind nave spaniole și sate de coastă. Alexander Selkirk fusese deja într-o călătorie similară și cunoștea toate riscurile, motiv pentru care, în octombrie 1704, în timp ce nava Cinque Ports a ancorat în largul unui arhipelag pustiu, la 418 mile vest de Valparaiso, Chile, a luat o decizie care i-a schimbat viața.

Selkirk (în vârstă de 28 de an) i-a cerut căpitanului său, în vârstă de 21 de ani, locotenentul Thomas Stradling, pe care îl considera arogant, să îl lase pe cea mai mare insulă, dorință pe care Stradling i-a indeplinit-o. 

Lăsat la țărm, Selkirk, un capricios (acasă, în Scoția, își bătuse tatăl și pe cei doi frați din cauza unei farse inofensive și, mai târziu, avea să le părăsească pe ambele femei care pretindeau că îi sunt soții), s-a întors frenetic să-i ceară iertare lui Stradling când și-a dat seama că niciunul dintre membrii echipajului nu i se alătură în răzvrătire. Dar căpitanul a spus nu.

Din fericire pentru literatura mondială (și chiar pentru Selkirk, după cum avea să constate în cele din urmă), piratul și-a acceptat soarta.

Robinson Crusoe - Prima ediție. FOTO Wikipedia

Cum a ajuns Alexander Selkirk subiectul de roman

Pentru început trebuie spus că navele de pirați funcționau după anumite reguli, iar printre pedepsele care se aplicau celor care nu le respectau se număra și părăsirea pe o coastă sau o insulă pustie.

Foarte puţini erau cei care supravieţuiau unei asemenea încercări, iar în celebrul roman Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe, există cea mai exactă relatare a unui pirat părăsit pe o insulă pustie, potrivit Historia.

Cartea a fost inspirată chiar din aventurile lui Alexander Selkirk, membru în echipajul bucanierului englez William Damper.

Selkirk a fost abandonat insula pustie în 1704, având la dispoziţie doar „hainele şi aşternutul de pat, o puşcă, ceva praf de puşcă, gloanţe, tutun, o toporişcă, un cuţit, un ceainic, o Biblie, câteva scule, instrumentele şi cărţile sale de matematică”.

A fost recuperat în februarie 1709 de o expediţie piraterească conduse de căpitanul Woodes Rogers. Povestea lui Selkirk a fost publicată în 1712, într-o carte publicată la Londra, și abia în 1719 a apărut romanul Robinson Crusoe.

Viața reală a lui Alexander Selkirk a depășit-o pe cea a lui Crusoe

Realitatea a bătut ficțiunea în cazul lui Alexander Selkirk (născut cu un nume scoțian și mai puțin comun: Selcraig), căci viața sa reală a depășit-o pe cea a lui Crusoe în aproape toate aspectele, potrivit Smithsonian Magazine.

Rămas singur pe insulă, s-a resemnat să aștepte ceea ce credea că vor fi câteva zile până când o altă navă prietenoasă va trece pe acolo.

S-a înșelat cu patru ani și patru luni.

Ceea ce știm despre perioada petrecută pe insulă provine în principal din două surse:  salvatorul său, căpitanul Woodes Rogers, un corsar englez care a scris A Cruising Voyage Round the World (O călătorie de croazieră în jurul lumii), despre expediția sa din 1708-1711, și eseistul și dramaturgul englez Richard Steele, care l-a intervievat pe Selkirk în 1711 pentru revista The Englishman.

Potrivit acestora, Selkirk a fost atât de descurajat în primele câteva luni petrecute pe insulă, încât a avut în vedere sinuciderea - probabil cu unul dintre puținele sale gloanțe.

Găsirea unui adăpost și a hranei pe insula plină de verdeață a fost o problemă mai mică decât păstrarea sănătății mintale. 

În cele din urmă, a devenit atât de agil alergând desculț pe dealurile abrupte de deasupra golfului, încât putea să urmărească orice capră. 

A reușit să aprindă un foc cu cremenele muschetei sale și a încercat să îl mențină aprins zi și noapte, dar a avut grijă să ascundă flăcările de navele spaniole; spaniolii erau cunoscuți pentru că își torturau prizonierii sau îi transformau în sclavi în minele de aur din America de Sud. Odată, a scăpat cu greu de o echipă de căutare spaniolă urcându-se într-un copac.

Pentru a-și menține moralul, navigatorul scoțian a cântat imnuri și s-a rugat, dar, în principal, Selkirk petrecea ore în șir scrutând marea în căutarea unei salvări.

Salvarea sa a venit în februarie 1709

Pe 2 februarie 1709, maiestuosul vas al lui Woodes Rogers a apărut în cele din urmă la oprizont. Selkirk le-a oferit oamenilor lui Rogers supă de capră, le-a spus povestea sa de supraviețuire cât de bine a putut și a descoperit că navigatorul lui Rogers era nimeni altul decât William Dampier, care l-a recunoscut pe Selkirk ca fiind un camarad din voiajul St. George-Cinque Ports.

Rogers l-a ajutat pe Selkirk să se bărbierească, i-a dat haine și l-a făcut din nou navigator. În sfârșit visul său de a se întoarce acasă se adeverea, dar nu imediat. 

Rogers avea să aibă atât de mult succes în largul coastelor din Peru și Ecuador, jefuind galioane spaniole, încât a mai rămas pe mare încă doi ani, revenind pe râul ThamesRiver din Londra abia în octombrie 1711, la opt ani după ce Selkirk plecase să navigheze. 

Selkirk a devenit o celebritate excentrică

În anii care au urmat, Selkirk a devenit o celebritate ușor excentrică și este posibil să se fi căsătorit cu două femei în același timp

Daniel Defoe, la vremea aceea un cunoscut activist politic și autor britanic, a devenit intrigat de povestea lui Selkirk. Istoricii au dezbătut dacă el și Selkirk s-au întâlnit cu adevărat - Defoe ar fi avut numai de câștigat dacă ar fi spus că s-au întâlnit, lucru pe care nu l-a făcut niciodată -, dar Defoe s-a întâlnit cu Woodes Rogers și puțini sunt cei care contestă faptul că marinarul Selkirk a inspirat ceea ce avea să devină senzația literară a lui Defoe: Viața și straniile și surprinzătoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe.

Romanul publicat în aprilie 1719, când Defoe avea 59 de ani, iar Selkirk 43, a captivat cititorii și este considerată de mulți drept primul roman englezesc adevărat.

„La ora 8 pm. Alexander Selkirk ... a murit".  

În ceea ce-l privește pe Selkirk, în noiembrie 1720, la vârsta de 44 de ani, s-a întors la singura viață care a însemnat ceva pentru el, angajându-se ca secund pe o navă de război, HMS Weymouth, care se îndrepta spre Guineea și Coasta de Aur a Africii în căutarea piraților.

S-a dovedit a fi o altă călătorie blestemată, afectată de febra galbenă și poate de tifos. Jurnalul laconic al navei a înregistrat zeci de decese în decurs de un an, adesea trei sau patru pe zi.

În data de 13 decembrie 1721, acesta a consemnat un altul. „De la nord la nord-vest. Briză mică și bună", scria în jurnal. „Am luat 3 englezi de pe o navă olandeză și la ora 8 pm. Alexander Selkirk ... a murit".

Ca și în cazul celorlalți, i-au aruncat corpul peste bord, potrivit  Smithsonian Magazine.