INTERVIU Ioan Gyuri Pascu, cântăreţ: „Nu vreau să rămân doar un maimuţoi“

Ioan Gyuri Pascu (52 de ani) recompune momentele cele mai tumultuoase din cariera sa.  Marea, dar singura dezamăgire: nu-l mai ia nimeni în serios.

Două doamne, ferchezuite şi cu mişcări atent studiate, privesc distant două pahare cu un lichid cafeniu, poate lichior, dar să nu speculăm aiurea. Alţi trei clienţi par să joace table sau, orişicât, un joc zgomotos, cu zaruri.

Un domn, care e doar în trecere, vrea să arunce şi el zarurile, că simte norocul. E prânzul cel mare la Casa Presei Libere, roieşte lumea de colo-colo. Ioan Gyuri Pascu ne-a invitat aici, la o cafea şi o ciorbă de văcuţă, să înşirăm poveşti frumoase, poate amuzante, despre această viaţă plină de hazard.

El să-şi aducă aminte şi noi să consemnăm. Despre primele amintiri din Agnita, oraşul său natal, despre forfota din acest local şi despre toate lucrurile importante  care s-au întâmplat în intervalul de timp dintre aceste două puncte. Doamnelor şi domnilor, scriitorul, antreprenorul, actorul, cântăreţul,
profesorul, strungarul, handbalistul, matematicianul Ioan Gyuri Pascu!

„Weekend Adevărul": Ce voiaţi să deveniţi în copilărie? La ce visaţi?

Ioan Gyuri Pascu: Eu de mic copil i-am spus bunicii mele că o să mă vadă la televizor. Eu ştiam că o să fiu actor. Bunica zicea „Laudosu, laudosu!". Ea nu vorbea bine româneşte, era jumătate slovacă, jumătate poloneză. Probabil că ştia în sinea ei, dar îi plăcea să mă tachineze. Eu am fost foarte ataşat de bunica, ea ne-a crescut pe noi, pentru că părinţii erau mereu la serviciu. Chiar am avut probleme în şcoală, când trebuia să scriu o compunere cu titlul „Mama, fiinţa cea mai dragă". Eu i-am spus învăţătoarei că fiinţa cea mai dragă e bunica. Au chemat-o pe mama la şcoală, a plâns săraca pe-acolo, dar eu atât ştiam. Eram sincer. Mama lucra în fiecare zi până la 16.30 şi, când nu termina, îşi mai aducea şi acasă.

Cum era Agnita anilor '60?

Chiar dacă atunci eram mic, foarte mic, îmi aduc aminte cum se cumpăra pâinea pe cartelă. Nu cred că aveam 4 ani şi mă trimitea mama la pâine, la brutărie, cu o cartelă din care vânzătoarea tăia ziua respectivă cu o forfecuţă. Totuşi, am copilărit în perioada unui soi de destindere ideologică. Din '65 erau super programe la TV, era foarte bine! Abia din '78 am început să simt grijile materiale, cum ar veni. Eu, fiind foarte mic, nu-mi dădeam seama ce înseamnă să nu merg în străinătate. Universul meu se reducea la Agnita. După aceea, m-au dus prima dată la mare, am fost şi la Sibiu.

Aţi simţit constrângerile vremii?

Din liceu, am început să corespondez cu o fată din Italia. Scriam în franceză, pentru că voiam amândoi să deprindem limba. Ea mi-a scris la un moment dat că, pentru a-şi îmbunătăţi franceza, urmează să plece în vacanţă în Franţa şi apoi în Anglia. Bunica mea, care era foarte hâtră, cu glume multe, spunea aşa: „Mă, tu spui că-ţi plac foarte mult limbile străine, dar te-ai dus vreodată până în Franţa să-nveţi? Uite, fata asta se duce". Apoi am rămas singur şi mi-am dat seama. „Stai puţin, eu, dacă aş vrea să merg, aş putea?" Atunci mi-am dat seama ce înseamnă libertatea pe care n-o aveam. Până atunci, eram un pionier bun, un UTC-ist bun, pentru mine socialismul era OK. Apoi am început să observ mici detalii. Tatăl meu, care era atunci şef la Exploatarea Lemnului, era mai bisericos, dar îi era frică să meargă duminica, să nu îi facă ceva de la Partid, să nu păţim noi ceva. Pe de altă parte, asculta slujba la Europa Liberă, cu volumul destul de tare. Într-o zi, i-am spus: „Se-aude din faţa blocului! Mai bine te duci direct la biserică". Mă gândeam că, dacă aş fi liber, aş putea să mă duc la pescuit în Finlanda. Asta înseamnă libertate, să beau Coca-Cola şi să mă duc, dacă vreau, să pescuiesc în Finlanda. Mâine să mă duc.

Eraţi elev bun?

Eram destul de bun, mă duceam mereu la concursuri, la Olimpiadă. La Mate am fost din clasa a V-a până într-a X-a. Tot la Mate.

Şi aţi avut rezultate?

Pe ţară niciodată, numai la judeţ. Totdeauna eram cu câteva sutimi sub linie. Apoi, dintr-a XI-a, am fost la Fizică, unde, la fel, mi-au lipsit câteva sutimi să mă calific la Olimpiada pe ţară. Într-a XII-a, am fost la Română!

Gyuri Pascu, la începuturile grupului umoristic Divertis

Totuşi, din liceu aţi ieşit strungar.

Pentru că se tot schimbau profilele şcolilor şi liceelor. Eu am fost admis la un liceu real-umanist, deci teoretic. La sfârşitul clasei a IX-a, a venit o directivă şi l-au făcut liceu agroindustrial. Pe noi ne-au transformat într-o clasă de Matematică-Mecanică. După aia, dintr-a XI-a, ne-au făcut liceu industrial, care aparţinea de nu-ştiu-ce fabrică din industria uşoară. Pe diploma mea de Bacalaureat scrie„Sculer-matriţer". Am lucrarea de diplomă „Ştanţe de debitat profile L50x50", iar matriţa pe care am făcut-o a fost folosită în fabrică. Atunci când am terminat liceul am picat la Teatru şi trebuia să mă angajez şi m-am dus ca strungar, „muncitor cu stagiu de practicant". 1.700 de lei salariu. Era ca un fel de ucenicie şi trebuia să facem filete pentru robinet, interior şi exterior. Pe noi ar fi trebuit numai să ne înveţe cum se face, dar ne puneau la muncă, trebuia să le facem lor norma. Mi-era o frică atunci când strângeam piesa în universalul strungului, pentru cine ştie, că n-o strâng bine şi că o să-mi sară între ochi. O lună jumate am stat acolo, că m-au luat în armată.

Greu în armată?

Eu, ştiind să cânt, am făcut o trupă cu nişte băieţi de acolo. După ce a trecut festivalul pentru care repetam şi ne-am întors, au început să ne frece foarte tare caporalii. Mă puneau să fac planton în schimbul II de noapte, mă duceau la arest, trebuia să stau în gardă. Fiind tânăr, simţi umilinţele mai tare. De exemplu, era un băiat acolo pe care, atunci când îi venea scrisoare de-acasă, îl puneau să foreze.

Cum adică?

Adică puneai degetul arătător de la mâna dreaptă în pământ şi te învârteai în jurul lui. Până să iasă petrol, aşa se zicea. Cădea ăla jos din picioare şi abia atunci îi dădeau scrisoarea. Îl mai puneau pe săracul băiat să meargă cu valiza pe sub pat - „Trenul Liberării". Niciodată nu mi-a plăcut milităria, mai ales că nu sunt nici măcar un om ordonat.

Aţi fost profesor de Limba şi Literatura Română. De ce-aţi renunţat?

Când eram la facultate şi au vrut să mă facă membru de Partid, am scris autobiografia şi, în rândul al doilea, am scris că fratele meu e emigrat în Germania. „Te chemăm noi", mi-au zis. E, salut! După terminarea facultăţii de Filologie, la repartiţie, m-ar fi ajutat să fiu membru de Partid, pentru că m-au trimis profesor în judeţul Călăraşi, în satul Ulmu, unde era urât de tot! După un an şi jumătate, am renunţat, n-am mai putut. Eram izolat, aşa mi se părea.

"Am avut probleme în şcoală, când trebuia să scriu o compunere cu titlul „Mama, fiinţa cea mai dragă". Eu i-am spus învăţătoarei că fiinţa cea mai dragă e bunica."

"Mă gândeam că, dacă aş fi liber, aş putea să mă duc la pescuit în Finlanda. Asta înseamnă libertate, să beau Coca-Cola şi să mă duc, dacă vreau, să pescuiesc în Finlanda."

„N-amavut noroc la gagici"

Aţi fost handbalist mare, aşa-i?

Eu voiam să ajung Cristian Gaţu. Şapte ani am stat la handbal, până în clasa a X-a. Numai că sportul era atunci de amatori, nu era o profesie. Eu ţineam de profesia mea de artist. Am rămas, totuşi, cu această atracţie faţă de handbal. Am comentat Campionatul European în direct, de la faţa locului, cu Radu Naum, am fost ziarist sportiv.

Dar succes la fete aveaţi?

N-am avut noroc la gagici niciodată, nu prea mi-a reuşit. Ştiţi cum ecâteodată: tu îi cânţi şi altul o ia. Acum, culmea!, simt că fetelor parcă le-ar plăcea mai mult de mine. Da, aşa, mai bătrân şi mai fără timp de ele. Atunci mă tot îndrăgosteam prin liceu, ca toţi adolescenţii, însă nu prea aveam feedback mare. N-aveam rating bun. Mă supăra treaba asta, dar măcar am făcut nişte cântece frumoase. Melodia „Melancolie", prima piesă înregistrată la radio, a venit în urma unei astfel drame de adolescent.

Aţi devenit cunoscut imitând artişti...

Când eram mic-mic, pentru că aveam o voce foarte subţire. Mi-aduc amite de poetul Lucian Avramescu, eram la serbările „Scânteii Tineretului" şi mi-a zis: „Bă, da' tu ca tine ştii să cânţi?". „Eu am cântece, dar nu m-aţi pus să le cânt pe ale mele. Dar eu am, cum să nu am?". Am fost mare maimuţoi, ce să mai, îi imitam pe toţi. Acum nu-mi mai face plăcere, pentru că nu vreau să rămân doar un maimuţoi. Un actor trebuie să facă de toate. Când lumea mi-a pus eticheta de „comic" pe frunte şi n-am putut să mai joc dramă, m-a deranjat foarte mult. „Gyuri, bagă şi tu o glumă!". Îmi place să fac glume, dar ştiţi cum e? Mănânci fasole, dar mai mănâncă şi cartofi. E, mi-a trecut şi asta.

La Cenaclul Flacăra cum aţi ajuns?

A venit Cenaclul Flacăra la noi în oraş, chiar în apropierea zilei mele de naştere, în '82. Era pe terenul de handbal acolo. Colegii de clasă au scris pe bilet „Să cânte şi Gyuri Pascu!" Ei trimiteau pe cineva să te asculte şi, dacă te plăceau, te lăsau să cânţi. Pe mine m-a ascultat Ducu Bertzi. Mi-a zis: „Măi, prietene, ceva la chitară văd că ştii, ceva voce ai, dar nu m-ai convins". Şi eu m-am cărat înapoi. Amicii mei au insistat. Atunci a zis Păunescu: „Da' cine e Gyuri ăsta? Ce tot Gyuri, Gyuri! Ia să vină la mine!" M-am dus acolo, el era întins pe o canapea, cu tensiometrul prins pe braţ. „Tinere, cântă!". Am cântat un cântec. „Cine-a scris versurile?" „Eu." „Interesant. Altceva mai ai?" I-am mai cântat câteva melodii şi apoi o parodie în româneşte după „Johnny, be good", cu care mă mai distram eu cu prietenii. A explodat! A sărit de pe canapea! „Cu asta spargem sălile de sport! Vino cu mine pe scenă!" (imită vocea poetului) M-a dus direct pe scenă! Pe scenă, mi-am făcut prezentarea la cântece imitându-l pe el - v-am spus că eram maimuţoi. Am cântat, dar am rezistat doar patru zile, pentru că organizatorii tot strâmbau din nas că nu eram bărbierit. Am trăit puţin cu teamă după ce am plecat pentru că se spunea că, dacă pleci de la Păunescu, face el în aşa fel încât să te bage la concentrare, te duce la muncă. De fapt, nu mi-a făcut niciun rău.

În decembrie '89, aţi fost la Iaşi cu Divertis. V-au anulat spectacolul.

A fost foarte rău! Era plin de TAB-uri la Iaşi. Ne-au oprit spectacolul, eu nici măcar n-am mai apucat să intru pe scenă. M-am răstit la o doamnă de acolo, am înjurat-o, urât i-am vorbit. „Cum? Cu partidul vostru... Cum să ne opriţi?" La ora 21.00, a venit doamna asta şi a zis: „Să înceapă, măi, băieţi, dar să nu înceapă de la voi!" Noi nici nu ştiam ce era la Timişoara.

"Acum, simt că fetelor parcă le-ar plăcea mai mult de mine. Da, aşa, mai bătrân şi mai fără timp de ele."

„Colegii spuneau că o să fac copii cu barbă"

Ioan Gyuri Pascu: Dacă mai aveţi întrebări, acuma, că mai e puţină cafea...

„Weekend Adevărul": Păi mai luăm o apă dacă vreţi. Aveţi şi dumneavoastră o cafenea, „Gyuri's Pub". Cum s-a născut ideea asta?

Trebuie să lămuresc acest aspect. Eu aveam 15% din acţiuni acolo. Am intrat aşa, doar să-i dau numele acestui local. Apoi mi-a părut rău, că numele ăla, „Gyuri's Pub", făcea, poate, mai mult. Am început această afacere cu un prieten din oraşul meu şi speram să facem ceva frumos. Au fost o mulţime de concerte acolo. Din păcate s-a închis acum. Vrem să redeschidem, dar încă nu ştim nimic sigur. Multă lume tot credea că eu sunt bogat, că mi-am deschis cafenea. M-aş fi bucurat să fie aşa, să câştig nişte bani de biscuiţi de acolo. Dar eu aveam doar 15% ca să mă ocup de partea artistică.

N-aveţi fler de antreprenor?

Nu prea mi-au reuşit niciodată afacerile. Am avut o casă de discuri, cu care n-am reuşit să fac mare lucru, am încercat cu editura asta, la care o ajut pe fosta mea soţie, dar nici aici nu iese mare lucru.

Gyuri Pascu mai are o ultimă dorinţă: vrea un rol principal în film

Sunteţi, în continuare, aproape de fosta soţie...

Da, avem o relaţie apropiată, suntem foarte buni prieteni. Vedeţi, presa adesea tinde să fie compătimitoare gratuit, speculează. Ce prostii au scris colegii voştri când am divorţat. „Abătut şi nebărbierit" scria acolo. Ca şi când eu aş fi fost vreodată bărbierit! Din '83 port barbă, măcar la asta puteau să se gândească. Colegii mei la facultate spuneau despre mine că o să fac copii direct cu barbă, aşa mă vedeau ei, cu copilaşi mici şi cu barbă. „Abătut şi nebărbierit", auzi! Altă dată au scris un articol pozitiv, despre fiica mea, care câştigase nu-ştiu-ce concurs. Au publicat o poză, au spus că sunt eu cu fata mea acolo, dar era altă fată, o confundaseră! Pe bune! E greu tare. M-au urmărit atunci mult. Mă tem că asta a şi dus la accidentul vascular. Singura dată când m-am enervat foarte tare pe presă e atunci când am constatat că eram urmărit de vreo săptămână sau două. Eu întotdeauna am fost foarte deschis. Orice mă întrebi, spun. „Mă, v-am spus întotdeauna ce fac, pe unde mă duc."

C-aţi avea o amantă s-a mai spus...

Da, şi cu amanta. Şi-acum o mai ajut pe femeia asta, că are un restaurant mai mic şi facem adesea cântări acolo. Ţin minte că era puţin necăjită şi eu o consolam. Au scris că era iubita mea cea nouă! Foarte obraznic a fost acel domn tânăr. I-am spus şi atunci „Nu am iubită, că dac-aş avea, v-aş spune. Dar nu am, ce să fac? " Acum m-am liniştit, nu-mi mai pasă, să scrie ce-or vrea!

Cum a fost cu accidentul vascular?

În decembrie 2010, mi-au amorţit muşchi din jurul gurii şi simţeam că pierd darul vorbirii. Voiam să vorbesc şi nu puteam. Am stat aşa, nu m-am dus încă din prima la spital, însă se agrava. La un moment dat, mi-a căzut falca. M-am dus pe picioarele mele la spital, iar acolo, după prima noapte, toată partea stângă a paralizat. Nu puteam să prind nimic cu degetele. Când mi-am dat seama că se întâmplă ceva, am încercat să cânt singur în casă. Se auzea de parcă rage un măgar, nu credeam că am să mai cânt vreodată. Încă nici cum nu pot să cânt la chitară ca înainte. Totuşi, în ianuarie, am jucat deja teatru, în „Take, Ianke şi Cadîr". Cam nesăbuit. Din aprilie, am început să cânt din nou.

Vă apare acum şi a treia carte.

Pe 2 iunie, la Bookfest, o să fie lansarea. Se numeşte „Viaţă, Adevăr, Lumină". Am scris-o de vreun an, însă acum i-a venit momentul să apară. Am scris-o la jumătate de an după ce am ieşit din spital. E în acelaşi stil cu volumul precedent, „În căutarea armoniei".

Ştim că părintele Arsenie Boca e un reper pentru dumneavoastră. Cum aţi descoperit această spiritualitate?

În momentul în care poţi să dai la o parte raţionalul, atunci poţi să simţi şi spiritualitatea. Pe cale raţională se întârzie pentru că, folosind raţiunea, ai mereu această tendinţă analitică. Sunt momente de oboseală, de linişte, de suferinţă, de bucurie, de creaţie, atunci devii mai conştient şi începi să te preocupi mai mult. Trebuie să vezi dincolo de cele cinci simţuri şi trebuie doar să fii atent.

Sunteţi mulţumit cu ce-aţi ales? Ce mai aveţi de făcut?

Bineînţeles. Dar, cel mai important, îmi asum ce am ales. Mai vreau un rol principal în film. În rest, am făcut cam tot ce mi-am propus. Obişnuiesc să spun că am jucat roluri mici în filme mari.

"Am jucat cu Ştefan Radof în «Azilul de noapte», primul eu rol dramatic. Mă iubea foarte mult, ne înţelegeam extraordinar de bine pe scenă. A avut încredere mare în mine."

"Foloseam calculatorul, însă doar pentru muzică. Nu aveam internet. Acum am e-mail, folosesc, ştiu. Păcat că au furat cablurile de cupru de sub bloc şi nu mai am conexiune."

De ce nu-i place să lucreze în televiziune

În 1999, aţi renunţat la muzică. De ce?

Dar n-am renunţat la muzică! Am renunţat la a concerta, pentru că înfloriseră atât de tare manelele şi play-backul încât oamenii care cântau nu mai cântau! Am zis să fac o pauză să se termine cu prostiile alea. N-am cântat un an de zile.

Vă simţiţi nedreptăţit faţă de generaţia tânără, foarte tânără, care apare la televizor?

Aşa a fost mereu. Însă mulţi artişti tineri sunt ca fluturii de varză: sunt frumoşi două-trei luni şi apoi nu mai auzi de ei. Apare altul. Când se face sudură, trebuie bătută zgura de pe lângă.
 
Care mai e relaţia dumneavoastră cu televiziunea?

Televiziunea e foarte cronofagă. Ca şi ziarul. Vedeţi cât timp vă mănâncă şi dumneavoastră. Şi atunci, de multe ori, dacă vrei să te mai ocupi de ceva, nu mai ai timp. În plus, ideea de a face rating nu-i un lucru prea grozav şi încurajator. Prin anumite formate, televiziunile râd de mulţi oameni care nu-şi dau seama de acest fir foarte subţire: a înţelege ce talent ai şi ce nu ai. Sunt oameni care ştiu exact şi respectă talentul lor. Eu nu prea sunt un om al concursurilor, totdeauna am spus că viaţa nu e un concurs, viaţa e un dar. De ce să le tai aripile tuturor numai pentru a promova pe unul? În plus, câteodată e vorba de un caz social, nu de talent. Şi mai e ceva: dacă cineva descoperă că au succes astfel de emisiuni, intervine mimetismul, tot din cauza concurenţei, pentru rating. Face unul, fac cinci! Te uiţi la o emisiune despre motoare, una se numeşte „Motor", alta „Pe motoare", alta „Lângă motoare" şi tot aşa. Şi ajungi să te uiţi, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, peste tot, la acelaşi lucru.

Totuşi, dumneavoastră aveţi ani buni de televiziune.

Mie îmi place cel mai puţin televiziunea, e pe ultimul loc în viaţa mea artistică. Aşa s-a nimerit, aşa a vrut Dumnezeu să fac mai multă televiziune. Aduce imagine şi aduce beneficii materiale, dar banii sunt exact ca frunzele copacilor. Astăzi sunt, mâine sunt gata! Dar bucuria, iubirea faţă de un act artistic veritabil, înnobilarea talentului şi transmiterea lui, menirea artistului, asta e altceva! Nu e important pentru mine dacă sunt la televizor. Când eram mai tânăr îmi doream să ajung, să demonstrez, dar aşa e când eşti tânăr. Apoi, rea­lizezi că, atunci când ai har, nu trebuie să demonstrezi, ci să împărtăşeşti. Atunci te mai linişteşti. Cei care se luptă pentru rating, pentru aplauze, pentru apreciere n-au încredere în ei. Şi asta pentru că n-au adevărul. Când s-a scris primul ziar sau prima prima televiziune, oamenii ăia n-au făcut pentru asta. Au făcut pentru că au vrut să dea mai departe ceva oamenilor. Au făcut primul ziar şi erau atât de încântaţi că lumea citeşte! Acum? Acum facem traininguri: cum să vindem, cum să mărim tirajul, cum să facem puncte. Repet, viaţa nu e o luptă, e un dar. Vedeţi, sunt doar două puncte în acestă viaţă pe care nu le putem mânui: naşterea şi moartea. După care, avem n-şpe mii de posibilităţi în fiecare clipă. În funcţie de cum alegem, aşa ne este destinul. Aşa suferim, aşa nu suferim.

"Mulţi artişti tineri sunt ca fluturii de varză: sunt frumoşi două-trei luni şi apoi nu mai auzi de ei. Apare altul."

"Atunci când ai har, nu trebuie să demonstrezi, ci să împărtăşeşti. Atunci te mai linişteşti. Cei care se luptă pentru rating, pentru aplauze, pentru apreciere n-au încredere în ei."

CV

- Profesor de Limba Română

- Numele: Ioan Gyuri Pascu

- Data şi locul naşterii: 31 august 1961, Agnita, judeţul Sibiu

- Starea civilă: divorţat

- Studiile şi cariera:

- A absolvit Facultatea de Filologie, secţia Română-Spaniolă, în Cluj şi a fost profesor de Limba şi Literatura Română timp de un an şi jumătate.

- Şi-a început cariera muzicală în anul 1977. Primul album, „Ar putea fi", a fost lansat în 1992. Este autorul a 10 discuri, printre care „Mixed Grill", cel mai bine vândut album al anului 1993, „Lasă (muzică de casă)" sau „La jumătatea vieţii".

- Din 1987, s-a alăturat grupului de umor Divertis.

- A jucat în piese ca „Azilul de noapte", „O noapte furtunoasă" sau „Vicontele" şi în filme precum „Vine poliţia!", „Occident" sau „Corul pompierilor".

- În 2005, a lansat prima sa carte, „În căutarea armoniei"

- Locuieşte în: Bucureşti