Idilă în Piaţa Universităţii: Dragostea în vremea protestelor

În Piaţa Universităţii, în spaţiul unei crescânde furii anti-sistem, acolo unde oamenii îşi strigă nemulţumirea, în locul unde bătaia poate erupe oricând, urmată de aburii usturători ai gazelor lacrimogene, e posibilă dragostea. Aceasta este povestea întâlnirii a două priviri, în cea de-a şaptea seară a protestelor din centrul Bucureştiului. Nu te aştepţi, dar locul denunţat unilateral în presă ca fiind un cuib al rev

„Cum te simţi?" l-am întrebat, ţinându-l strâns de braţul stâng. „Gol", mi-a răspuns el, zâmbind. Avea un zâmbet de copil cuminte. Mersul încet, târâit un pic; păşea adus de umeri. Probabil îl luase durerea de picioare - s-a plâns dimineaţa că a făcut febră musculară în noaptea respectivă. Privirea însă îi era zglobie. „De fapt", a început el, abia şoptit, deşi era aproape 3 dimineaţa şi eram singuri pe stradă într-o noapte blândă de iarnă, fără stele pe cer, „mă simt foarte relaxat. Mă simt foarte bine. Ca un bătrânel de 70 de ani care a ieşit la plimbare cu bătrânica lui". „Eu vreau să ajung o bătrânică de 70 de ani care iese la plimbare cu bătrânelul ei", i-am spus şi l-am simţit cum zâmbeşte. „Şi eu bătrânelul ei", a şoptit din nou.

NU ŞTIAM DACĂ NE VOM MAI ÎNTÂLNI

Şi-a fost o noapte, şi-a fost o zi şi va veni şi a doua zi. Ştiam. Nu ştiam dacă ne vom mai întâlni. Eu bănuiam că nu. Ceva îmi arătase asta încă de la bun început. Din clipa în care am schimbat prima privire în mulţimea de la fântână, din Piaţa Universităţii. În acea mulţime care ascunde şi relevă priviri. În cea de-a şaptea zi a protestelor contra sistemului şi actorilor lui. Eram într-un grup eterogen de ziarişti independenţi şi oameni de prin organizaţii non-guvernamentale.

Scanam mulţimea prin lentilele ochelarilor, când el mi-a prins privirea şi mi-a zâmbit. În jurul nostru câteva sute de oameni, să fi fost vreo 500-600, strigau „Jos Băsescu! Jos Băsescu!" sau cântau „Avem gabori civili printre noi, civili printre noi", în ritm de stadion şi cu accent greşit pe cuvântul „civili". Unii agitau pancarte cu mesaje amuzante, dovada clară că românul găseşte resurse de umor în orice. „Pentru cei din faţa televizorului, we love to entertain you"(n.r. - ne place să vă distrăm, sloganul Prima TV) Alţii urlau, săreau, fluierau, cuprinşi total de spiritul liber al acestei mişcări spontane. Noi doi ne priveam şi zâmbeam.

NOAPTEA PRINSĂ ÎNTR-O PIETRICICĂ

Ne plimbam de vreo trei ore prin Bucureşti. Nu ne cunoşteam, ştiam doar ce nume purtăm. Am tăiat în lung şi-n lat toate străzile centrale ale oraşului, pe sub cabluri de care atârnau becuri ce păreau prietenoase, pe lângă case murdare cu garduri în paragină, pe lângă uşi greceşti, porticuri, coloane. L-am rugat să nu mă întrebe nimic despre trecutul meu. „Tot ce te-aş întreba acum este de ce copacul ăsta arată aşa", mi-a răspuns arătându-mi un dud de vreo o sută de ani cu trei tulpini încolăcite într-una. „E aşa de imperfect. Îmi place", i-am spus desprinzându-mă de la braţul lui să ating trunchiul copacului.

„Ce facem cu seara asta?", m-a întrebat abrupt. „Mi-e frică să n-o consum. O să mă gândesc mult la tine şi o să consum noaptea asta. Vreau să-mi rămână pură." L-am învăluit într-un zâmbet. „We'll always have Paris" (n.r. -  „ne va rămîne mereu Parisul", replică din filmul „Casablanca").  L-am auzit chicotind. „O punem într-o pietricică", i-am zis. „Ce frumos sună! Hai s-o punem într-o pietricică", a continuat el, uitându-se pe jos. „Să lăsăm pietricica să ne iasă în cale", a mai spus. Pe urmă am tăcut amândoi înfioraţi.

Dar asta deja se petrecea la finalul serii. Până să găsim pietricica în care să punem noaptea noastră albă -  o noapte albă cu un străin e fantezia mea, i-am spus. „Da?!". „Da." „Deci ţi-am îndeplinit o fantezie fără să ştiu?" „Da", i-am răspuns. „Şi, ce-ai învăţat din noaptea asta?" m-a întrebat. „Să am încredere în hazardul fericit. Şi când apare să mă las dusă de val", i-am răspuns. Zâmbea. De fapt toată seara a zâmbit. Şi eu la fel. Chiar şi când am vorbit despre demonii noştri, despre trecut - deşi l-am rugat să n-o facem. Chiar şi atunci când am vorbit despre lucruri foarte serioase. Cred că zâmbetul devenise o stare de spirit. Ne-a ţinut companie preţ de o noapte. Aşa cum a făcut-o şi cerul fără stele.

Dacă ţi-a plăcut ştirea, dă-ne LIKE pe Facebook AICI

„FATĂ, EŞTI PUSĂ PE AGĂŢAT"

Nici nu mai ţin minte exact ce mi-a spus prima dată când s-a apropiat de mine. Cred că era ceva despre miopia mea, dar nu sunt foarte sigură. Unele elemente ale serii îmi apar diluate în amintire, aşa cum le par protestele celor din guvern. Aşa că apariţia unui domn din mulţime, coborât din proiecţiile mele şi care părea să aibă ochi doar pentru mine, mai întâi m-a amuzat. Dar privirea lui era insistentă. La fel ca prezenţa celor din jurul meu.

Seară de seară, de pe la ora 19.00, se adunau în piaţă, în frig, în ploaie sau ninsoare. Recâştigaseră un spaţiu. Sau cel puţin aşa simţeau. Pe el nu-l mai văzusem până în cea de-a şaptea seară. Apăruse exact după ce lansasem o serie de glume despre nivelul ridicat de testosteron din jur şi cineva mă admonestase cu replică: „fata, tu eşti pusă pe agăţat!". Nu l-am luat în serios, chiar dacă privirea lui mă ardea şi când nu mă uitam la el. La finalul serii, când protestul s-a spart, simţeam nevoia să  hoinăresc pe străzi. El era încă în piaţă, m-a urmărit. Şi m-a urmat.

MAREA DIN BUCUREŞTI

„Hai să îţi arăt marea!" „Mare, în Bucureşti?", s-a mirat. L-am purtat pe străduţe pe care nu mai călcasem de doi ani. Am lăsat în urma blocurile de zece etaje, am făcut dreapta şi iată-le. Clădirile joase de două etaje, ce par case de vacanţă - cum le-a descris el. Cu obloane de lemn vopsite în verde, porticuri, şi împrejmuite de un gard viu vălurit, de cel mult doi metri. Trei străduţe paralele, trei perpendiculare. Înguste cât un trotuar pe care înghesui şi pietoni şi piste de biciclişti.

FOTOLIUL DE AFARĂ

Am mers în tăcere, să nu tulburăm liniştea nopţii şi a celor care dorm. Nicio lumină aprinsă. „Cine stă aici?" m-a întrebat el. „Chiar stă cineva aici?". „Da", i-am spus cu siguranţa celui care avea dovezi sigure despre asta. Îi văzusem vara, acum doi ani, pe cei care locuiesc acolo. Plus că peste tot erau semne ale existenţei lor: câteva maşini parcate pe marginea micului labirint, un cărucior stricat, scaune de vară, jucării, pisici, câte-un câine ce ne avertiza mârâind printre tufele ce formau gardul. Am intrat într-un gang, am urcat pe o terasă luminată. Am stat câteva secunde în faţa uşii cu numărul 14. Afară, cineva lăsase un fotoliu. Îmi şi imaginam cum arată locatarul de la numărul 14: iese în dimineţile însorite cu cafeaua pe terasă, se aşază în fotoliul cu arcuri şi citeşte ziarul. Oare fumează pipa?

„Parcă ar fi case de pe vârfurile stâncoase din Grecia", mi-a şoptit el din nou, gâdilându-mă cu barba în ureche. L-am aprobat din cap. Am coborât să cercetăm şi celelalte străduţe. De sus ne însoţeau pescăruşii. Da, exact, pescăruşi!, în noaptea umedă şi caldă de ianuarie a Bucureştiului. „Păsările astea", a exclamat. L-am cuprins de braţul stâng, m-a privit cu drag şi înţelegere, de parcă prezenţa mea îi era familiară şi totuşi îl bucura ca prima dată.

Păream să ne ştim de-o viaţă, deşi de-abia ştiam cum ne cheamă. Nu voiam să se termine noaptea şi să îi dau drumul. A simţit asta pentru că l-am auzit spunând ceva despre cum n-ar vrea să mai treacă timpul o vreme. Să ne lase un pic, să aibă puţină răbdare cu noi. Nu mai suntem foarte tineri şi încă nu ştim să iubim. Să ne lase să dezlegăm taina asta în noaptea asta ca dintr-un roman de Andrei Makine înainte să vină viscolul.

Şi liniştea nopţii s-a auzit ruptă bucăţi-bucăţele. Ştiam că n-o să ne dea voie să fim romantici şi să trăim un loverush (n.r. - idilă spontană, când te îndrăgosteşti peste cap fără să-ţi pese de consecinţe) de-o noapte. Să devenim două inimi imense care absorb şi cuprind tot ce e în jur. Sau doi ochi. Care văd şi reţin tot. Să ne scriem numele în aerul subţire de dinainte de răsărit, aşa cum adolescenţii şi-l scriu pe trunchiuri prin păduri. Să ne dedăm nouă şi universului. Trăirea noastră să fie istorie. Să fim unici. Să fim speciali. Să fim tot ce n-am ştiut sau n-am putut până acum. Dar e al naibii de greu. Deşi ne cunoscuserăm de cu seara, la protestul din Piaţa Universităţii şi schimbaserăm priviri complice, nu ne lega nimic în lumea reală, spre care ne îndreptăm încet.

DAR VIAŢA MERGE ÎNAINTE, ŞTIM!

Am păşit înapoi în strada cu blocuri turn. Şi pe urmă în realitate. Era aproape 5 dimineaţa. Atunci m-a întrebat ce facem cu noaptea asta şi eu am venit cu soluţia să o punem într-o pietricică. În zilele următoare, revenind în Piaţa Universităţii, l-am căutat printre cei din jur, dar nici măcar năluca lui nu era de găsit. Scurta fericire a unei nopţi era urmată de tristeţea unei absenţe. Dar viaţa merge înainte, şi nu, nu e un pasaj din cărţile motivaţionale. O face mai ales aici, unde efervescenţa protestatară a  împins problemele inimii pe ultimul loc. M-am gândit pentru o clipă, „Chemaţi SMURD-ul", apoi am auzit strigându-se din toţi rărunchii: „Cine este trist, este securist! Cine este tristă, este securistă!".

Prietenă a redacţiei noastre, Oana Dan a pornit, alături de jurnalistul independent Vlad Stoicescu, proiectul „România de la zero" (www.dela0.ro), în noiembrie 2011. Oricine accesează această adresă poate găsi o platformă de reportaje, investigaţii, interviuri şi analize care şi-a propus să readucă jurnalismul pe orbita calităţii, scriind pentru public şi pentru interesul public.

"La finalul serii, când protestul s-a spart, simţeam nevoia să  hoinăresc pe străzi. El era încă în piaţă, m-a urmărit. Şi m-a urmat. "

"Eram într-un grup eterogen de ziarişti independenţi şi oameni de prin organizaţii non-guvernamentale."

Iubire şi violenţă pe meridiane

Într-o vreme a protestelor în care poţi crede, citind ziarele şi urmărind televiziunile de ştiri, că violenţa e singura formă de exprimare a străzii, poezia te poate surprinde. Unii ar spune că o vezi, în primul rând, chiar în violenţă. Câtă poezie este însă în aruncatul cu pietre sau sticle incendiare, chiar acceptând că ele aprind şi sufletele protestatarilor? Românii, în esenţă oameni paşnici, protestează mai ales non-violent, chiar dacă se mai întâmplă ca furia să escaladeze şi să provoace explozii.

În zilele petrecute la Universitate, acolo unde oamenii s-au strâns pentru a reconfirma toate clişeele despre ce se întâmplă atunci când furia ia locul resemnării, s-a mai înfiripat, iată!, şi câte o idilă. Nimic ieşit din comun: la jumătatea distanţei dintre dragoste şi violenţă se află, mereu, pasiunea. Poveştile de amor din vremea războiului nu sunt invenţia contemporanilor, tot ce avem noi în plus sunt dovezile fotografice. Un cadru flamboaiant surprins la Atena, cu doi tineri care se sărută în aburii gazelor lacrimogene, printre forţele de ordine, a făcut recent înconjurul lumii - şi nu e niciun clişeu în această formulare. Bucureştiul nu e Atena, românii nu sunt greci. Dar explozia de dragoste şi ură e similară.