DRAGOSTE MODERNĂ Verdict final: trei luni de iubire cu executare

Foto: Corbis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

„Ochii se redeschid în metrou, în faţa poveştii: o doamnă de 50 de ani merge cu trotineta, un bătrân elegant poartă o geacă roz, doi îndrăgostiţi se susţin printr-o îmbrăţişare, iar o altă doamnă, de vreo 40 de ani, aduce cu Audrey Hepburn. Bună dimineaţa!“ – ora 13.12, data: 23 octombrie. Deschideam ochii şi căutam telefonul. Citeam mesajul şi începeam ziua zâmbind. Da, ziua mea începea la prânz şi se termina în jurul orei 5 dimineaţa, cu puţin noroc, în braţele lui. 

A fost cea mai profitabilă investiţie de timp şi sentimente din viaţa mea. „Cea mai bună viaţă de noapte“ şi cele mai plăcute dimineţi de toamnă le-am petrecut alături de El. Mi-a îmblânzit iarna în decembrie şi cine ştie când ar fi plecat dacă nu dezertam eu prima, la sfârşitul lui ianuarie. A început frumos, a continuat intens şi a rămas cel mai important.

Uite silfida, nu e silfida!

Timp de doi ani, cea mai complexă interacţiune a noastră a decurs cam aşa: „Bună! Ai o brichetă?“. „Sigur, poftim!“ „Mersi!“ „Cu mare plăcere!“ Până ce s-au aliniat planetele, ajunsesem să-mi pun pofta în cui şi mă resemnasem cu gândul că îl plac degeaba, că probabil lui îi sunt dragi fetele alea mărunţele, pe care le pierzi printre degete în aşternuturi.

Mă aşteptam să-l văd în orice moment cu vreo blondă silfidă de mână şi îmi doream să vină dracului momentul ăla mai repede doar ca să-mi iasă gărgăunii din cap şi să trec mai departe. Dar n-a fost să fie aşa...

Nu l-am văzut nici cu blonde, nici cu brunete, nici cu roşcate. Umbla mai tot timpul cu un prieten şi părea că-şi păzeşte intimitatea mai bine decât îşi păzeşte NASA serverele. Tot ce vedeam era un tip scos parcă din filmele anilor ’50, retras, care purta palton şi pălărie şi care căuta întotdeauna cel mai îndepărtat colţişor unde îşi putea fuma ţigara observându-i pe ceilalţi. Habar n-aveam ce se ascundea sub masca aia socială, dar eram convinsă că e capabil de interacţiune umană.

A trecut mult timp până am ajuns la aceeaşi masă – noi doi şi vreo alte cinci persoane –, dar a meritat. Am început cu câteva glume nevinovate şi cu discuţii prin care dovedeam cât suntem de informaţi în anumite domenii. Din vorbă-n vorbă am ajuns la capitolul „gusturi şi preferinţe“ şi mi-a aruncat în discuţie faptul că nu-i plac silfidele.

Probabil s-a amuzat teribil când a observat cum mi se înalţă sprâncenele în semn de uimire şi încântare şi când am mieunat un „I-auzi!“ destul de tremurat drept replică. În mare, întâlnirea asta a fost una reuşită.

Al meu eşti, puişor!

După prima ieşire nu eram convinsă că am cine ştie ce şanse. În schimb, aflasem că nu există vreo Cosânzeană care să-l aştepte acasă. Era un punct în plus pentru mine, o bilă albă pentru el. Am început încet, încet să caut tot felul de motive sau pretexte să stau în preajma lui. Şi am ţinut-o aşa până când toţi cei din jur s-au prins că eu sunt mai mult decât amorezată. Doar Făt-Frumos nu părea să observe lucrul ăsta! Pentru el totul curgea natural, situaţia era firească.

În tot timpul ăsta, în capul meu se bălăngănea un singur gând: „Al meu eşti, puişor! Habar n-am cum fac, dar de data asta nu-mi scapi“. În toată nebunia mea, nu băgam de seamă că ajunsesem să fac lucruri pe care nu le-aş fi făcut sub nicio formă în mod normal. Mă ţineam după el ca un câine fără stăpân cu care te-ai jucat cinci minute la colţ şi de care nu reuşeşti să mai scapi, ceream tot timpul ajutor ştiind că soluţia e la îndemâna lui, mai aveam puţin şi dădeam semnale cu fum, doar, doar s-o prinde şi omul meu care e treaba cu mine. Nimic!

M-a fiert în suc propriu până m-a lăsat seacă şi abia apoi, cu chiu, cu vai, am primit o invitaţie la un film. Am transformat seara aia de film într-una a poveştilor despre noi şi am descoperit că nu era deloc aşa cum îl vedeam eu din exterior. Şocul a fost dublu pentru mine când mi-am dat seama că începuse să-mi placă mai mult decât înainte. Eram fascinată de omul pe care-l descoperisem şi nu înţelegeam cum de am dat peste cineva mai dezechilibrat ca mine, dar care are puterea de a păstra atât de bine aparenţele.

Scânteia care a durat trei zile

În seara aia s-a aprins scânteia. Şi dacă el ar fi avut suficient curaj să mă sărute porneam şi focul, dar n-a avut. Trei zile şi trei nopţi a stat scânteia aprinsă, biata de ea! Nu mai înţelegeam nimic. „Băiatul ăsta mă place sau nu? Ce mama dracului se întâmplă aici?“ Seara cu numărul trei a fost cea decisivă. Am stabilit destul de clar, în capul meu: „Ce-o fi, o fi! Eu trebuie să mă lămuresc cum stă treaba. Răbdare nu mai am, măcar minţile să-mi rămână întregi“. Şi l-am sărutat.

Nici n-a durut, nici nu l-am speriat. I-a plăcut şi aşa s-a născut nebunia noastră, într-o noapte de octombrie. Eram ca doi copii care descopereau lumea, bucată cu bucată, sprijinindu-se unul de altul. Eram ca doamna de 50 de ani care îşi împărţea trotineta cu bătrânul elegant cu geaca roz, eram îndrăgostiţi până peste urechi şi începeam ceva-ul nostru în doi prin zugrăvirea propriului univers în culori vii. Era frumos şi eram frumoşi.

Eram frumoşi dimineaţa când eu aşteptam mofturoasă să-mi servească la pat cafeaua, pentru ca mai apoi să ne îndreptăm teleghidaţi şi ciufuliţi spre bucătărie să ne pregătim micul dejun. Eram frumoşi seara, când toropiţi de oboseală ne întorceam acasă împreună doar ca să adormim unul în braţele celuilalt. Eram frumoşi în miez de noapte, când puneam pe noi ce ne pica prima dată în mână doar ca să fugim până la cea mai apropiată şaormerie şi să ne potolim foamea împărţind o şaorma mare, cu de toate. Eram frumoşi când încercam să gătim împreună şi eu mă enervam pentru că el nu ştia cum să taie măslinele rondele. Eram frumoşi împreună pentru că ne condamnam unul pe celălalt la iubire.

Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului

Ne scriam împreună povestea şi totul se petrecea pe „repede înainte“. Mii de pagini s-au scurs într-un timp mult prea scurt. Ne-am consumat cerneala prea devreme. Nu ne-am certat niciodată serios, nu am avut niciodată motive de gelozie şi totuşi eu am fost cea care s-a poticnit prima. M-am speriat la primul „te iubesc“, m-am speriat când relaţia noastră a început să prindă contur, m-a îngrozit gândul că într-o zi putea fi el cel care pleacă fără prea multe explicaţii. Conştientizam că nu eram eu femeia vieţii lui, aşa că am spus „stop!“ fără să am motive întemeiate sau explicaţii clare, aveam doar scuza perfectă: ispita.

N-am rupt niciodată legătura. N-am înţeles de ce nu mi-a întors spatele atunci, dar am apreciat şi am fost mulţumită că nu a făcut-o. Nu m-a oprit când eu am vrut să plec să scriu altă poveste. A mers alături de mine, m-a susţinut şi mi-a fost cel mai bun editor. Încă am zile în care mă întreb „ce-ar fi fost dacă...?“, dar ştiu că orice altă alegere ar fi avut un alt deznodământ, iar eu sunt mulţumită cu ceea ce am acum. Nu m-am întors din drumul ales de teamă că la a doua greşeală îl voi pierde de tot şi nu mi-aş permite luxul ăsta. He is my special someone.

N-am să uit vreodată cum a plecat în a doua zi după Crăciun, la 7 seara, să-mi caute savarine şi s-a întors triumfător, nici cum se îmbrăca milităreşte la 4 dimineaţa doar ca să iasă la non-stop să-mi cumpere ceva de crănţănit, nici cum se învăţase să-mi spună că fac cea mai bună mâncare din lume chiar şi atunci când o lipeam de cratiţă şi nici faptul că prima lui grijă dimineaţa era cafeaua mea.

Am renunţat la el şi totuşi n-am renunţat deloc. Am riscat şi mi-am jucat ultima carte. I-am dat lui posibilitatea de a alege între prietenie sau nimic şi îi sunt recunoscătoare că a ales să mă păstreze în cutiuţa cu prieteni. Suntem ca un fenomen ciudat şi ne-am obişnuit cu întrebarea „cum aţi reuşit?“.

Am fost sinceri, poate prea sinceri unul cu celălalt. Am ales să avem încredere şi să vorbim atunci când suntem deranjaţi de ceva, de orice, fie că mă plângeam eu că iar a uitat să pună capacul la pasta de dinţi, fie că îl irita pe el lipsa mea de chef sau vreo situaţie „delicată“ în care îmi prindeam nasul de bunăvoie şi nesilită de nimeni. Ne-am folosit de minunata unealtă numită comunicare şi a mers.

Am învăţat de la bătrânii care spuneau că pe vremea lor lucrurile stricate treceau prin proba reparatului şi nimeni nu se grăbea să le înlocuiască cu altele noi. Am învăţat să ne acceptăm reciproc defectele şi toanele şi ne-am construit propriile noastre reguli pentru prie-tenie. Iar după ce timp de vreo doi ani am trăit în aceeaşi casă, acum învăţăm să ne păstrăm prietenia la peste 3.000 de kilometri distanţă. Trăiască internetul!  ;

Georgiana Panca are 24 de ani, locuieşte şi se simte ca acasă în Madrid, oraşul despre care Jean Moscopol ar fi spus că-i „raiul fetelor divine“. Îi plac lucrurile dulci care nu îngraşă, adică, fără excepţie, toate animăluţele cu blană de pe planeta asta. Chiar dacă despre ea ai spune, mai degrabă, că-i fata cu dragon tatuat.

Această poveste a apărut în ziarul „Weekend Adevărul“ - ediţia din 2-4 august 2013.