DRAGOSTE MODERNĂ Omagiu pentru prima dragoste

Foto: Corbis Photoland

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică!

O să vă spun o poveste adevărată de dragoste curată, sinceră şi pasională. E şi povestea mea, pe jumătate (eu fiind jumătatea feminină – în mod evident, dacă te iei după nume). Sper să vă inspire, să vă ajute în experienţele voastre de iubire şi să vă facă plăcere să o asimilaţi.

Toate fetiţele visează de mici să cunoască un prinţ pe cal alb, să se îmbrace în rochie de mireasă, să aibă un bebeluş (cel puţin unul) şi să trăiască toţi fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Eu nu am fost aşa. Am avut motivele mele să spun de la vârsta de şapte anişori că eu nu mă voi mărita niciodată, nu intru în detalii. A fost nevoie să treacă mulţi ani până să revin la sentimente mai blânde în această privinţă.

Nu voiam eu măritiş, dar om normal fiind aveam şi eu nevoie de dragoste, de un partener de viaţă şi eram dispusă să încerc să îl găsesc. Numai că omul potrivit pentru mine a apărut să zicem destul de târziu în viaţa mea, deşi am locuit în acelaşi bloc, chiar unul deasupra celuialt, vreme de 12 ani, până să ne îndrăgostim nebuneşte. Dintr-odată.

Totul a pornit de la o ţigară. Acum nu mai fumez

Terminasem liceul şi mă pregăteam intens să dau admitere la facultate. Era vară, era plictiseală pentru că eu tot învăţam de zor pentru examen. Pe vremea aia fumam. Şi, într-o seară, când, în timp ce eu mă certam de zor cu Nietzsche pe nişte teme filosofice grave, gaşca mea lipsea din zonă, explorând o terasă nouă prin nu ştiu ce parc, am ieşit singură la aer, să fumez o ţigară (da, ştiu, aer curat-ţigară nu prea merge, dar asta a fost)... şi nu oriunde, ci pe terasa blocului. Îmi plăcea enorm să îmi bată vântul în plete la etajul 10. Dar n-am stat mult, trebuia să mă întorc la cărţile mele, să descifrez misterele filosofice ale marilor gânditori ai lumii.
În drumul meu spre casă – destul de scurt, fiind vorba despre o plimbare în bloc – m-am intersectat cu vecinul chipeş cu care nu schimbasem până atunci mai mult de câteva saluturi cordiale. A, şi îmi mai aduceam aminte că îl văzusem pe când aveam vreo 13 ani la o emisiune pe TV, vorbind despre IT, ceea ce mi se păruse foarte tare la acel moment, când nici măcar calculator acasă nu aveam. Deci aveam opinia de plecare: chipeş, deştept, plin de viaţă şi precoce – la TV la 15 ani vorbind despre chestii tehnice era ceva destul de „uau!“ pe vremea aceea.

Şi, în seara aceea de august, vecinul cel chipeş m-a invitat să stau şi cu el la o ţigară, dacă tot ne întâlnisem. Părea să aibă nevoie de cineva cu care să vorbească, era foarte abătut şi nu am rezistat tentaţiei de a afla ce se întâmplase în viaţa lui. Ei bine, vreau să spun că în mod neaşteptat ne-am întins la poveşti până la două noaptea, ne-am ţinut de mână şi ne-am îndrăgostit... am uitat şi de Nietzsche, şi de Kant, şi de examen.

Am avut ce iubi la el

Nu am vorbit dacă suntem împreună sau nu, nu am schimbat numere de telefon, nu ne-am sărutat... am plecat fiecare la „căsuţa“ lui din acelaşi bloc, să dormim unul sub altul. Acum, dacă stăm să ne gândim bine, era şi greu să ne regăsim apoi, nu? Nici nu ştiam fiecare unde locuieşte celălalt (haha). Ştiu doar că am simţit amândoi o apropiere senzaţională în seara aceea, am fost ca doi oameni care s-au regăsit după secole întregi, după numeroase vieţi în lumi paralele, în universuri abstracte. Şi, regăsindu-ne,
pur şi simplu am reluat o poveste demult începută.

Apoi, în zilele ce au urmat, ne-am căutat unul pe altul ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume să se întâmple aşa. De aici urmează doi ani de poveste de dragoste cum vezi doar în filme, cum citeşti doar în cărţi, cum simţi doar când ţi se întâmplă ţie. Dragoste nebună, certuri pasionale, împăcări incredibile din punctul de vedere al simţirilor. Ani în care ne-am descoperit şi bucurat unul de altul. Iubea oamenii, viaţa, se bucura de soare şi de nori în aceeaşi măsură, iubea muzica şi comunicarea şi avea un suflet plin şi multe de oferit. Am avut ce iubi la el.

A mai urmat încă un an şi jumătate în care dragostea dintre noi rămăsese la fel, însă, fiind tineri şi nedefiniţi încă, evoluam fiecare în direcţii diferite. Aşa că a devenit din ce în ce mai greu să ne acordăm, să fim pe aceeaşi lungime de undă. Cu toate astea vorbeam despre logodnă, ni se părea firesc. Trecusem prin multe împreună, multe situaţii grele care ne-au unit. Am fost alături de el când a avut mare nevoie şi o făceam necondiţionat, fără să cer nimic în schimb. Şi nu voi regreta niciodată. Pentru mine fusese primul, aşa că eram cu atât mai legată de relaţie. Şi, fiind prima relaţie de durată, eram cu atât mai nepricepută în a găsi soluţii de remediere a divergenţelor, de rezolvare a nepotrivirilor absolut normale în orice cuplu – fiecare trebuie să-şi păstreze un grad de independenţă, să-şi urmeze visurile şi să aibă drumul său în viaţă, nu să depindă total de partener (nici financiar, nici afectiv, nici social etc.). E o vorbă: să nu-ţi pui toate ouăle în coşul celuilalt. Dar, găsind soluţiile potrivite, atitudinea corectă etc., oamenii diferiţi pot avea relaţii bune.

Nimic nu e etern

Şi s-a terminat într-un final, după câteva luni cu numeroase decizii nestatornice (pentru că ne tot împăcam după câte trei zile), decizii de genul „s-a terminat, gata“, „hai să n-o mai lungim“, „de ce să ne chinuim când suntem tineri, avem viaţa înainte să ne găsim parteneri cu care ne potrivim mai bine“, „ne iubim noi, dar dragostea nu e totul“ etc.

Am suferit enorm câteva luni, dar nu i-am spus că mă doare aşa de tare, poate că până la urmă simţeam că trebuie să se termine, că era mai bine pentru toţi. Nu am cuvinte să descriu senzaţiile pe care le aveam târziu în noapte dormind deasupra lui, dar la distanţă. Simţeam că nu pot respira, că îmi smulge cineva inima din piept (era o senzaţie fizică foarte bine definită). Apăruse o nouă fată pe care o ţinea de mână, îi mai vedeam, era cu atât mai rău. Am slăbit în perioada aceea aproape 10 kilograme, puteam să fiu model internaţional dacă rămâneam aşa, aveam mai puţin de 90 în şolduri (haha). Dar nu era ok. Eram ca un zombilică.

A urmat o idee tardivă de împăcare – după câteva luni bune, dar nu a ţinut. Nu aveam energie nici unul dintre noi să ne străduim, deşi ne iubeam în continuare. O vreme am rămas prieteni, dar nu apropiaţi. Apoi eu
m-am mutat, au trecut ani, am pierdut legătura. Mai exact, nu am mai vrut eu să o cultiv din motive de autoprotecţie, pentru că mă răscolea încă.

Credeam că îl iertasem

Pentru ce să-l iert, vă întrebaţi? Pentru că fusesem lângă el în situaţii grele şi în loc să lupte mai mult să fie cu mine, să facem relaţia să meargă, alesese calea simplă: să o ia de la capăt cu fata cea nouă, cu care se ţinea de mână când eu sufeream teribil.

Anul trecut, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, ne-am îmbrăţişat ca doi oameni care au fost apropiaţi cândva. A rămas că mai vorbim să povestim, fără nicio altă aluzie sau intenţie, fiecare având relaţii stabile şi frumoase, cu oameni cu care ne potriveam de minune. Am ştiut atunci că nu eram făcuţi să rămânem împreună, că drumurile noastre se despărţiseră pentru că aveam de cunoscut noi trăiri şi experienţe.

Apoi m-a căutat să vorbim, cum stabilisem, dar eu am refuzat. Nu aveam timp în viaţa mea plină să scot cărbuni aprinşi din cenuşă. Poate că mi-a fost teamă să nu răscolim trecutul. Numai că un trecut în care nu e totul rezolvat (aici vorbim de resentimentele mele) te ajunge din urmă când te aştepţi mai puţin, mai devreme sau mai târziu. Dar te ajunge.

La scurtă vreme, am aflat că s-a dus... de tot, de această dată, şi mult prea devreme. Dacă regret că nu am avut o ultimă discuţie cu el? Da, cred că da. Dar mai cred şi că aşa a fost să fie.

Abia după această veste îngrozitoare mi-am dat seama că nu îl iertasem, că doar îngropasem adânc în suflet tot ce a fost între noi, ca să nu mai sufăr. Şi m-au năpădit o sumedenie de sentimente pe care a trebuit să le transform cu sârg în iubire necondiţionată, în iertare, acceptare şi înţelegere. I-am spus „la revedere!“, la căpătâi, i-am cerut iertare şi l-am iertat, i-am dat lumină abia după ce s-a dus. I-am simţit prezenţa, cred că a înţeles. „L-am iubit“... asta mi-a trecut mie prin gânduri obsesiv, de sute de ori, timp de câteva luni după plecarea sa într-o lume nouă, minunată, trebuie să credem asta. „A fost prea bun pentru noi, nu l-am meritat...“, a spus mama sa, doborâtă de durere. Şi aşa cred şi eu.

Mergi în lumină, spirit frumos, şi, oriunde ai fi acum, îţi mulţumesc că ai fost parte din existenţa mea în povestea noastră de dragoste! ;

Arabela este un om simplu în aparenţă, dar cu multe de spus, deşi nu are întotdeauna curajul să iasă în faţă. Tagurile care o definesc în prezent sunt: iubire, prieteni, viaţă, copii, PR şi comunicare, presa, internet, blog, pisici, bere, călătorii, mare şi, nu în ultimul rând, uşi de
garaj.

Acest articol a apărut în ziarul „Weekend Adevărul“.