Dragoste modernă: „Moderna“ şi „Sălbaticul“

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Era vară acum ceva ani. El părea mult prea matur pentru planurile mele, dar Nico îi făcuse reclamă bună. Nu mi-a spus mare lucru. Eu păream mult prea mică. Nu îmi amintesc cine pe cine a căutat, cu toate că asta apare în toate discuţiile în cuplu. Nu-mi amintesc să fi stabilit cumva vreodată cine a făcut primul pas şi nici cine s-a retras de fiecare dată.

Nu am avut niciodată o relaţie normală, cu toate că am avut vreo trei-patru tentative. Nu-mi amintesc nicio seară memorabilă a noastră, niciun moment care se ne definească, niciun moment de neuitat, niciun weekend în doi care să fie altfel, nicio surpriză, nicio poveste incredibilă, nicio trăire paranormală. Nu mi s-a oprit respiraţia când l-am văzut şi cred că nici lui, dar parcă ne tot leagă ceva. Nu am trăit la extreme şi cu toate acestea prefer să spun că iubim modern. Eu încerc să fiu o fiinţă modernă. Atât de modernă încât să am o scuză suficient de bună să nu mă uit zi de zi la cele câteva ore care s-au scurs din ziua trecută şi care au însemnat doar Eu.

Imprevizibilul plictisitor

Eu nu sunt o fiinţă modernă, dar încerc permanent să simt modern. El m-a convins să accept lucrurile astea noi care mi se par încă nişte străini care vin din când în când să facă cele 24 de ore ale unei zile altfel decât mi-aş fi închipui eu cu câteva ore înainte. El crede că e imprevizibil, dar eu mă plictisesc atât de repede de imprevizibilul lui. Ieri râdea pentru că, susţine El, mă pricep de minune să aduc în discuţie câte un oximoron. Rârâit, când îl reia el ironic.

„Imprevizibilul tău este mereu la fel", i-am spus pe un ton apăsat, gata să-i declar parcă pentru prima dată că nu mai e imprevizibil. M-am oprit brusc şi mi-am dat seama că ar fi ca şi cum i-aş spune că nu mai e El. Că l-a piedut pe „Sălbaticul" pe care îl aduce de fiecare dată serios în discuţie şi care pe mine mă face de fiecare dată să râd. „Sălbaticul" acesta care tot apare fără să bată la uşă se strâmbă la mine de la cealaltă parte a mesei şi nu mă lasă să-l cred pe El pe cuvânt că celălalt, Sălbaticul, e o persoană importantă.

Eu nu ştiu să iubesc modern, dar impun uneori limite moderne. Pentru că Sălbaticul ăsta oricât de clovn ar părea mă face uneori să plâng. Şi de fiecare dată apare din nou la vreo două zile şi se strâmbă la mine şi mă face să cred că totul a fost doar un fleac. Dar să vă spun concret cine suntem Eu şi El, niciodată Noi, pentru că El e Sălbaticul, iar Eu, Moderna. Eu sunt jumătatea lui, ca greutate. Pe el l-am cunoscut cândva. Eu am multe defecte 99% din timp, iar el are unul singur, după ce mă supăr: că e Sălbatic. Îmi vine din nou să râd gândindu-mă cum vă închipuiţi voi, femeile moderne, sălbăticia din El. Ei bine, nu e deloc aşa. E o sălbăticie atât de simplă: să trăieşti de 29 de ani în Bucureşti şi să te porţi de parcă ai fi rupt de lume. Mâine o să-i cer să fie Sălbatic până la capăt şi o să râd suspect.

Jumătăţile de măsură

De vreo doi ani, de când joc în filmul „Sălbaticul şi Moderna", acţiunea a fost de multe ori imprevizibilă. Este însă ca un film al marilor trilogii: din când în când, apare câte o parte pe care toată lumea o aşteaptă cu sufletul la gură, care ţine 90 de minute şi despre care se vorbeşte luni fără să se mai întâmple nimic.

În cele câteva părţi alte filmului nostru (sper să nu observe că am scris „nostru") am plecat brusc şi l-am lăsat singur la restaurant, am refuzat să comunic cu el luni întregi, ne-am certat şi am alergat după El pe stradă, am plâns, am ţipat, am râs în hohote, am oprit maşina în mijlocul autostrăzii şi l-am convins să se urce, am aşteptat nervoasă zile întregi să mă sune, iar când am răspuns am părut că totul este mai mult ca perfect.

Nu am fost în vacanţe împreună, nu mergem la cumpărături împreună, povestim rar despre lucruri care se întâmplă în afara celor câteva ore pe care le petrecem împreună. Pe scurt, iubim modern. Fiecare cu jumătate de măsură.

„Ţie îţi lipseşte pasiunea", mi-a reproşat El ultima dată când ne-am văzut. Şi da, are dreptate, pentru că Eu nu ştiu natural să iubesc cu jumătate de măsură. Ultima dată când a văzut asta, că sunt cu totul acolo, i-am spus pe ton de ceartă că sunt mândră de mine că pot să fac lucrurile cu măsură întreagă. De atunci am revenit însă la jumătatea mea impusă de măsură, fără pasiune.

El crede că e pasional până la capăt, însă doar atunci când e cu mine. În rest, uită uneori că exist şi i se pare mai bună jumătatea lui de măsură: fac parte din viaţa lui doar uneori, dar orele alea sunt pentru el pline, e cu totul acolo. El face parte din viaţa mea în fiecare zi, dar niciodată complet. „Hai că nu ştiu cum se face că ne-am găsit aşa diferiţi", spunea el de curând. „Da, e clar că normalitatea pentru noi este alta şi că ne chinuim degeaba. N-o să meargă niciodată", am concluzionat eu. El nu m-a contrazis, a zâmbit. Apoi a urmat din nou o noapte în care El a fost cu totul acolo, iar Eu, doar pe jumătate.

Noi nu ne facem planuri şi nu discutăm despre viitor. El promite uneori să facă lucrurile în mod normal, dar de fiecare dată este imprevizibil în acelaşi fel: uită să le facă. Eu sunt Moderna, deşi e clar că nu sunt. El e Sălbaticul, deşi e clar că nu e.

Momentul nepotrivit

„Ştii, nu am mari lucruri să-ţi reproşez, dar e un moment nepotrivit", cam aşa au sunat de câteva ori refuzurile lui. Nu că aş fi insistentă, dar el ţinea mereu să spună asta. El e ocupat, Eu sunt ocupată. Dacă ar fi să punem în balanţă cred că am fi chit. Eu găsesc momentele potrivite, dar apar întotdeauna în momente nepotrivite pentru El. De câteva luni am reuşit uneori să trec peste momentele nepotrivite în care el are impresia că dau buzna peste planurile lui de viitor, care nu mă includ şi pe mine. Iar după ceva timp găseşte momentele acelea în care suntem amândoi acolo.

Sălbaticul din El nu mi-a spus niciodată concret ce vrea de la mine. Nu-mi spune „vino la mine", dar mă aşteaptă. Nu-mi spune că îi e dor de mine, dar când mă vede mă sărută într-un fel anume. Nu-mi spune că aş putea să fac parte din viitorul lui, dar spune rece că ar vrea un copil care să-mi semene. Nu este gata să îşi aducă lucrurile la mine, dar mă ameninţă că o să se întâmple asta. Nu îi place cum mă îmbrac, cum mă port, cum mă machiez, dar zâmbeşte mereu când mă vede. Când discutăm spune lucruri generale. Ultima dată l-am făcut imatur şi a încercat cu disperare să mă convingă că nu e aşa. A spus parcă ceva, rârâit, dar eu nu m-am lăsat convinsă. Apoi am aşteptat cuminte să ajungă mingea în terenul lui şi să-mi spună direct ce vrea de la mine. El nu îşi asumă, iar mie mi se pare uneori mai comod aşa. Am impresia că iubesc modern cu toate că nu am nici cea mai mică idee cum să fac asta. Iar în intimitatea noastră, El devine cel care nu ştie să iubească modern, iar lucrul acesta mă înnebuneşte. În sensul bun.

Şi totuşi de neuitat

Am încercat să nu fiu ca El, să scriu lucruri generale. Dar cum spuneam la început, e mai greu. Nu sunt genul romantic şi nu a existat niciun moment care să mă marcheze iremediabil şi în care să existe şi El pe undeva. Mi-aş fi dorit ca dragostea asta modernă să fie cu scântei, pentru că aşa visăm cu toate, chiar dacă nu mai suntem adolescente. Nu sunt nici comodă şi nici nu ţin neapărat să fiu prinsă într-o relaţie, doar aşa, fără motive.  În viaţa mea sunt unele lucruri fără scântei, dar pe care nu mi le-a oferit nimeni până acum, nici măcar atunci când eram o parte din Noi.

El ştie să fie acolo când e cu mine, iar când face asta simt totul mult prea profund. De parcă ar fi un lucru aşa pentru mult timp, un lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Eu încerc să rămân rece pentru că toate astea mă sperie, dar sunt foarte foarte fericită atunci. El îmi reproşează că nu sunt şi eu acolo, dar ştie cât de fericită sunt.

Uneori mă gândesc la viitor, dar El nu ştie asta. Aştept prima noastră vacanţă la Paris (gândită pe ascuns de mine) şi primul lucru care să fie al nostru. Şi ar fi bine să fie ceva profesional, ca să mă bucur pe deplin. Aştept ca Sălbaticul din El să dispară uneori, dar parcă nu aş vrea de tot. Aştept ca Moderna din mine să renunţe pe jumătate la modernitate şi să se regăsească aşa cum e ea. Aştept ca imprevizibilul mereu acelaşi să dispară uneori şi să apară într-o formă care să mă facă să zâmbesc. Aştept ca El să-mi spună concret şi să nu mă mai lase să iau decizii de pe trambulină, mai ales că nu ştiu să înot. Dar până atunci, aştept ca peste câteva ore să fiu fericită.

Mihaela Dincă a fost ziaristă. Îi place să spună că a depăşit momentul cu toate că ştie că virusul nu dispare niciodată. Acum este consultant de comunicare, pentru că asta ştie să facă cel mai bine. Să comunice dintr-o privire, chiar dacă vorbeşte de cele mai multe ori încet. Nu ştie să spună „Nu" şi are o încredere oarbă în oameni. Şi din această cauză este cea mai dificilă persoană din viaţa ei. Ar pleca singură în lume, dar ar ajunge doar până la cea mai apropiată intersecţie, pentru că până acolo s-ar mai gândi de trei ori.

"Îmi vine din nou să râd gândindu-mă cum vă închipuiţi voi, femeile moderne, sălbăticia din El."

"Nu am fost în vacanţe împreună, nu mergem la cumpărături împreună, povestim rar despre lucruri care se întâmplă în afara celor câteva ore pe care le petrecem împreună."

"El crede că e pasional până la capăt, însă doar atunci când e cu mine. În rest, uită uneori că exist şi i se pare mai bună jumătatea lui de măsură."

"Nu-mi spune că aş putea să fac parte din viitorul lui, dar spune rece că ar vrea un copil care să-mi semene. Nu îi place cum mă îmbrac, dar zâmbeşte mereu când mă vede."

"El promite uneori să facă lucrurile în mod normal, dar de fiecare dată este imprevizibil: uită să le facă. Eu sunt Moderna, deşi e clar că nu sunt."

Dacă ţi-a plăcut ştirea, dă-ne LIKE pe Facebook AICI

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri