„Dependenţi de Adrenalină“: ce faci când lucrurile merg rău într-un traseu montan. Sfaturile alpinistului Costin Miu

Alpinistul Costin Miu a fost invitatul celei mai recente ediţii „Dependenţi de Adrenalină“, la Adevărul LIVE, pentru o discuţie dedicată pericolelor muntelui şi depăşirii lor, despre care ne va vorbi prin prisma experienţelor care l-au adus aproape de moarte, în expediţiile sale pentru cucerirea unor vârfuri precum Aconcagua, Matterhorn, Kilimanjaro, Mont Blanc, Everest ori Margherita Peak.

„Spre deosebire de îndeletnicirile unde adrenalina este momentul de plăcere maximă, apariţia ei pe munte este semn de pericol“, spune Costin Miu, care şi-a început periplul de escaladare a munţilor înalţi în urmă cu cinci ani, deşi dragostea pentru munte a simţit-o la 12 ani, când a pornit în prima expediţie montană.

Declaraţii din cadrul emisiunii:

"Muntele nu este locul unde să cauţi adrenalina. Ai toate şansele să o găseşti, dar nu ştiu dacă mai ai puterea să te bucuri de ea, după." Costin Miu

De cinci ani am descoperit plăcerea munţilor înalţi. Prima ascensiune a fost pe Matterhorn şi a fost primul moment de răscruce. Matterhornul este ceea ce se cheamă un coşmar pentru alpinist, pentru că e extrem de expus tot timpul, locurile care iţi permit o greşeală sunt foarte puţine, este foarte friabil, totul se rupe, cade, nu poţi să îţi pui asigurări. A fost prima dată când am simţit acea adrenalină despre care vorbeşte emisiunea ta.

De-a lungul anilor am observat că în momentul în care intervine adrenalina eşti intr-o situaţie în care nu ar trebui să fii şi este bine să ieşi de acolo, esţi ca musca pe parbriz, rămâi acolo, nu poţi nici să urci, nici să cobori, trebuie să îţi calculezi întotdeauna mişcările. Trebuie să iei decizii rapide şi de preferinţă corecte.

Eu am plecat pe Matterhorn fără experienta munţilor înalţi şi e cel mai ucigaţ vârf din Alpi, anul acesta se fac 150 ani de la cucerirea lui. Are 4475, eu am ajuns până la 4000, acolo am învăţat extrem de multe lucruri pe care le-am ţinut minte.

Costin Miu, în platoul Adevărul LIVE. Foto: David Muntean

Este important să îţi alegi foarte bine partenerii - e bine să împarţi cu ei cam aceeaşi filozofie despre munte -, importantă este şi logistica, dar şi faptul că nu descoperi cine eşti cu adevărat decât în situaţii limită – asta nu înseamnă că trebuie să le căutăm.

Am descoperit că sunt capabil să îmi păstrez sângele rece în situaţii critice.

Coboram de pe munte, a fost de coţmar, pentru că se face pe vreme perfectă, noi am coborât, din cauza unei sincronizări nefericite, pe ceaţă, ploaie, grindină, ninsoare, vânt. O coborâre în mod normal se face în două ore, la noi a durat şapte şi jumătate, simţeam că dacă mă opresc - eram practic în transă – nu mai plec mai departe, dacă nu mă concentrez la ce trebuie să fac acolo. Faptul că nu am ajuns pe vârf poate fi considerat un eşec, dar ce am învăţat pe muntele ăla a fost fabulos, nu aş fi putut să aflu altfel. La acea coborâre eram pe un perete vertical şi deasupra erau nişte spanioli, care coborau şi fără să vrea au desprins o stâncă foarte mare, care s-a spart deasupra nostră în zeci, sute de bolovani. Am descoperit că nu bag capul în nisip ca struţul si nici carapace ca testoasa nu aveam, aşa că am avut puterea să mă uit în sus, să vad ce vine, pentru a mă putea feri 5-7 cm stânga, dreapta. Mi-am luat nişte pietre în dinti şi sub ochi, dar m-am putut feri de cele mari. Altfel, în cei 35 de ani de viaţă, până atunci, nu descoperisem asta despre mine.

Un an mai târziu mi s-a oferit ocazia să conduc un grup pe Kilimanjaro, nu erau mari montaniarzi, îi atrăgea mai mult aventura în sine şi mi s-a părut foarte tentant să văd dacă sunt în stare să îi ajut şi pe alţii să îşi controleze propriile frici. Si aici găseşti prilej de adrenalină. Chiar vara trecută, pe Mont Blanc, conduceam un grup pe care nu îl pregătisem eu, iar pe la 4000 de m, una dintre fete, care se aclimatiza vizibil foarte greu faţă de restul grupului, m-a întrebat nonşalant dacă faptul că are doar un plămân funcţional îi afectează aclimatizarea - a fost un alt moment de adrenalină pură. În momentul în care întâlneşti o astfel de persoană foarte motivată să îşi atingă obiectivul ai o mare problemă să o convingi să renunţe, deşi tu vrei să îi salvezi viaţa, dar motivaţia unora e mai orientată către obiectiv. E mult mai uşor să iei decizii pentru tine, trăieşti cu ele, dar să obligi pe altcineva să facă lucrul ăla e greu.

Şi pe Aconcagua mi s-a întâmplat ceva asemănător cu un grup, o prietenă de-a mea era vizibil extenuată pe la 6500 m, urma o porţiune abruptă, urcarea o putea face până pe vârf, dar la coborâre nu vedeam cum, pentru că eşti mai obosit şi nu mai eşti motivat, pentru că ti-ai atins obiectivul, şi vrei să ajungi la cort. Multe accidente se întâmplă la coborâre.  Am luat decizia ca ea să coboare cu alţi doi din grup.

Momentele de adrenalină pe munte apar în situaţiile grele, nu ai vrea să fii, nu le cauţi, dar se întâmplă. La fel şi dacă nu îţi ţii ego-ul în frâu, care te poate băga în situaţii din care ieşi cel putin julit, pentru că ai impresia că le ştii pe toate, dar muntele are grijă să te aducă cu picioarele pe pământ, dar este important să te aducă la timp şi să înţelegi ce ţi s-a întâmplat.

Există trei genuri de pregătire în funcţie de muntele pe care mergi: cea fizică, valabilă pentru orice munte pe care mergi, dar cu atât mai mult la cei înalţi, pentru că intervine lipsa de oxigen, cea tehnică, dacă e un munte tehnic, gen Mont Blanc, şi cea mentală, care e de fapt cea mai importantă, pentru că în momentul în care te hotărăşti să urci un astfel de munte ieşi din zona de confort câteva luni bune pentru că trebuie să te antrenezi.

Alpiniştii români care au plecat în perioada asta să cucerască munti fără oxigen suplimentar fac ce trebuie. Consider că ascensiunea adevarată este cea fără oxigen. Aceştia sunt Zsolt Torok, Alex Găvan, Iustin Ionescu şi Horia Colibăşanu, pentru care am un respect deosebit, e singurul român care a urcat cele mai grele vârfuri de 8000 m din Himalaya. Toţi sunt alpinişti extraordinari, cu mulţi opt miari la activ, cei mai buni alpişiti români.

Anul ăsta, în august, vreau să merg din nou pe Mont Blanc, pentru că în primul rând îmi place tare, iar în al doilea rând, pentru că sunt oameni care vor sa îl urce, în tomnă în Annapurna, în ianuarie anul viitor probabil din nou Aconcagua - sunt foarte curios ce mă mai învaţă de data asta - şi mi-ar plăcea vara viitoare în Pamir, pentru că sunt nişte munţi foarte frumoşi, de peste 7000 m şi apoi, în toamnă, Cho Oyu.