VIDEO Jean-Pierre Jeunet, regizor şi scenarist: „Am refuzat un «Harry Potter»“

Sarkozy şi „Amélie“. „Alien“ şi Coco Chanel. Religie şi anarhie. Despre toate acestea, regizorul Jean-Pierre Jeunet a vorbit pentru „Adevărul“. Ultimul său film, integral francez, „Micmacs à tire-larigot”, rulează în premieră în România, dar Jeunet nu uită să pomenească Hollywoodul, cu bunele şi relele lui.

„Adevărul": Vi s-a propus să faceţi o continuare la „Amélie"?

Jean-Pierre Jeunet: Oho, şi încă cum! Am refuzat, n-aş fi fost în stare să creez o continuare. Erau atât de multe idei în acel film, pusesem tot şi nu mai rămăsese nimic! Sunt sigur că nici Audrey Tatou n-ar fi acceptat să joace într-o continuare, a fost atât de violentă experienţa ei de a deveni un star de pe o zi pe alta! Bine, bine, acum dacă insişti, o s-o întreb! (Râde). De altfel, eu o găsesc pe Audrey genială în fiecare film pe care-l face, sunt un fan necondiţionat al ei.

Citiţi şi: Harry Potter, o poveste de milioane de dolari scrisă după o fiţuică

Aveţi şi alte propuneri interesante de la Hollywood după ce n-aţi reuşit să ecranizaţi „Viaţa lui Pi"?

Păi, am refuzat un „Harry Potter". Nu mai ştiu care, parcă era al cincilea? Directorul meu de imagine a lucrat la ultimul. Mi-a fost greu să spun nu, dar uneori trebuie să găseşti curajul de a te împotrivi Hollywodului. Nu e o experienţă interesantă pentru mine, castingul era gata, la fel şi decorurile, şi costumele... Nu mă pasiona deloc. Acum, agentul meu american îmi propune 15 scenarii pe săptămână. Eu, în schimb, citesc carte după carte, pentru că acum am chef să fac o adaptare. Eram mai mult decât doritor să ecranizez „Minunatele oase" de Alice Sebold, am adorat cartea, dar mi-a luat-o înainte Peter Jackson.

Vedeţi astăzi tineri regizori pe care i-aţi influenţat?

Oh, la fiecare pas, e de-a dreptul agasant. Agentul meu mi-a spus într-o zi: „Nu mai poţi face lucrurile în stilul Jeunet pentru că acum toată lumea le face aşa!". Acum, serios, mă simt foarte flatat când cei de la Pixar îmi fură vreo idee. Mă consolez cu un citat din Coco Chanel: „Ce nu e copiat nu e interesant".

Vreţi să schimbaţi lumea prin felul în care faceţi film?

Nu, nu-mi propun aşa ceva! Eu nu fac filme militante, nici n-aş şti cum. Filmele mele te îndeamnă la reflecţie asupra unui subiect contemporan. Nu vreau să schimb lumea, ci doar perspectiva asupra ei. Realismul şi militantismul nu sunt „pe felia" mea, iau mai degrabă partea fanteziei şi a imaginaţiei. E ca şi cu restaurantele; trebuie să fie şi unele cu specialităţi de peşte, vegetariene etc. Eu trag linia la specialitatea mea, n-aş face ce nu ştiu să fac.

Există un element constant anarhic în filmele dvs. Vă asumaţi anarhia şi ca opţiune politică?

Da, cât de cât. Nu votez, nu am simpatii faţă de niciun partid politic şi mă calcă pe nervi faptul că partidele nu pot comunica unele cu altele. La un moment dat, intenţionez să le coc ceva religiilor, pentru că sunt profund anti-religios, e un subiect care mă scoate din minţi şi cred că religia e cancerul omenirii. Iată, am subiecte care poate mă vor motiva cândva să fac un film politic!

E umorul o armă?

„Dictatorul" lui Chaplin era o comedie, nu vi se pare extravagant? Nu ştiu dacă umorul e o armă, dar sigur poate să ne salveze viaţa, să ne asigure supravieţuirea. Nu-mi pot imagina o lume fără umor. Chiar şi atunci când am făcut „Alien: Renaşterea", care trebuia să fie orice numai comic nu, nu m-am putut abţine să nu includ „nişte" umor.

3D-ul vă tentează?

Am fost să văd „Avatar"; am perceput nişte stângăcii la început, m-a jenat puţin, era prea dens, dar la sfârşit, am închis un ochi şi mi-am zis: „Gata, am intrat într-altă dimensiune, toate filmele care nu sunt 3D reprezintă o întoarcere înspre trecut". Sigur, dacă vrei să faci povestea disoluţiei unui cuplu într-o bucătărie, n-o să foloseşti 3D-ul! E interesant însă că, aflându-te în interiorul filmului, chiar dacă acesta e stupid - nu spun că „Avatar" e prost! -, îi măreşte gradul de credibilitate. Eşti înăuntru, n-ai cum să nu-l crezi!

Aţi afirmat că vedeţi filmul ca pe un joc. Vă menţineţi afirmaţia?

Desigur. Ca pe un joc Mecano, ca să fiu precis. Şi vreau să fac cea mai frumoasă jucărie cu cât mai multe piese - costumele, decorurile, dialogurile etc. Nu vreau să las niciuna deoparte. Sunt prezent la fiecare etapă din facerea unui film; în SUA, regizorii nu se ocupă de montaj sau de sunet, trec deja la următorul film. Nu e cazul meu, vreau să fiu acolo la fiecare imagine, la fiecare tăietură de montaj, la mixajul de sunet.

După 20 de ani în industria cinematografică, credeţi că sunteţi la înălţimea aşteptărilor de la începutul carierei?

La începutul carierei mele am lucrat timp de patru ani la o companie de telefonie. Visam să pot face un film. Acum sunt copleşit, mi-am depăşit toate aşteptările, propria viaţă mi se pare un vis, mai ales după ce am făcut „Amélie", cel mai mare succes din istoria cinematografiei franceze. Trăiesc mereu cu vaga impresie că sunt un impostor, după fiecare film îmi spun: „Hai să vedem dacă mai poţi unul!", rămân prudent.

Aţi spune că faceţi filme pentru adulţii infantili?

Da! Sunt foarte mândru că am păstrat în creierul meu o parte de copilărie. Se spune că toţi copiii sunt poeţi înnăscuţi, dar puţini rămân. E şi cazul meu, doar că eu m-am ţinut cu dinţii de această capacitate. Pe de altă parte, într-un alt colţ din creierul meu, sunt adult, e necesar, dacă vrei să faci filme care costă milioane de euro şi au distribuţii de 800 de persoane.

Primul francez la Hollywood

Regizor frecvent „Césarizat", Jean-Pierre Jeunet are în CV o nominalizare la Oscar, o candidatură la Palme d'Or şi un premiu pentru cel mai bun regizor decernat de Academia Europeană de Film pe lângă multe alte trofee. A făcut cel mai profitabil film francez („Amélie") şi a fost primul cineast francez invitat la Hollywood pentru a face un blockbuster. „Micmacs à tire-larigot", ultimul film de Jean-Pierre Jeunet, rulează în premieră în Bucureşti.

Sarkozy şi armele

Cum l-aţi ales pe Danny Boon pentru rolul principal din "Micmacs à tire-larigot"?

El şi-a început cariera cu un număr de tipul „one-man show", l-am urmărit timp de 20 de ani. Când l-am ales pentru acest rol, făcuse câteva filme, avea cât de cât succes. Trei săptămâni mai târziu, iese pe ecrane un film cu el,„Bienvenue chez les Ch'tis", care a avut o priză enormă la publicul francez şi încasări aproape la fel de mari ca „Titanicul". Peste hotare, „Amélie" rămâne lungmetrajul francez cu cele mai mari încasări, dar, în Franţa, „Bienvenue chez les Ch'tis" a fost un adevărat fenomen la box-office. Aşa că în loc să am un actor, m-am ales cu un star.

Majoritatea filmelor dvs. sunt antirăzboi. De ce?

Faptul că războiul e groaznic nu reprezintă vreo mare descoperire. Eu mi-am făcut stagiul militar timp de un an şi nu a fost una din cele mai fericite perioade din viaţa mea. „Micmacs à tire-larigot" nu e un film politic sau unul cu mesaj, pentru că e un clişeu să spui că vânzarea armelor e imorală. Nu cred că în film poţi face ceva mai rău decât să predici. Dacă vrei neapărat să transmiţi un mesaj, n-o poţi face decât printr-o poveste.

Credeţi că Sarkozy e apropiat de comercianţii de arme ca aceia din filmul dvs.?

Desigur, fiecare preşedinte e, funcţia îi obligă. Sarkozy nu face un secret din astfel de prieteni, se afişează în public cu ei.