Interviu „Toate personajele sunt în noi înşine“

Adrian Titieni a ales teatrul pentru că şi-a dorit să schimbe ceva şi crede că important în actorie nu este să vrei să fii vedetă, ci să fii atent la lumea din jur.

Este unul dintre cei mai iubiţi actori din teatrul şi, mai ales, din filmul românesc. Este profesor la Facultatea de Teatru, iar în această primăvară a fost ales rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (UNATC) şi, dacă ar trebui să aleagă, ar alege să fie profesor. Vorbeşte cu pasiune despre studenţi şi despre tot ceea ce înseamnă a descoperi talentul unui tânăr, despre energia care se naşte din această relaţie, şi mai puţin despre el însuşi. O discuţie cu Adrian Titieni este o poveste despre ceea ce poţi descoperi în tine şi în lume, prin teatru.

„Weekend Adevărul": Tocmai s-a încheiat Gala Absolvenţilor, sunteţi rectorul celei mai importante universităţi de profil din ţară. Care este reţeta magică pentru ca un absolvent să reuşescă, după ce pleacă din facultate?

Adrian Titieni: Nu ştiu dacă există o reţetă magică. Avem un exemplu care, aparent, e departe în timp, dar este un reper. Societatea românescă, centralizată şi organizată, producea artişti, în funcţie de nevoile din social.

Acum, vorbim despre libertatea individului de a se profesionaliza acolo unde el se consideră apt. Aşa că, la porţile acestei instituţii, în momentul ăsta poate bate oricine şi, într-un fel sau altul, de comun acord, noi suntem degrevaţi de responsabilitatea vieţii lor de după... Sigur că nu poţi să fii desprins de ideea că studenţi talentaţi, dedicaţi, nu-şi vor găsi într-un fel sau altul loc în piaţa muncii. La 18-19 ani, gesturile par a fi mature şi responsabile. În acelaşi timp, toţi cei care au avut de-a face cu pasiunea adevărată ştiu că în momentul în care e să-ţi urmezi chemarea nu te interesează nici ecuaţia financiară, nici viitorul, absolut nimic. Apropo de ecuaţia magică, uşor, uşor glisăm către o componentă extrem de importantă: deontologia profesională. N-aş vrea să punctez cu o butadă: „ţară plină de talente, caractere mai puţine...", dar despre asta e vorba... Oamenii serioşi vor reuşi mai degrabă decât cei talentaţi. Ecuaţia ideală e a talentului şi a seriozităţii deopotrivă. Dincolo de acest lucru intervine termenul viu al ecuaţiei, destinul fiecărui om, steaua fiecăruia dintre noi şi ştim foarte bine că, indiferent cât de complicată ar fi ecuaţia, cât de potrivnică ar fi circumstanţa, aleşii sunt aleşi.

Ce înseamnă, de fapt, reuşită pentru un tânăr absolvent? Să fie vedetă de televiziune? Să joace teatru? Să ia premiul de interpretare la Cannes?

Cămaşa fericitului e o profesie care ţi se potriveşte. Dacă simţi efort practicând-o, dacă ai senzaţia că te sacrifici, atunci nu e bine. Dacă-ţi face plăcere ce faci, nu simţi că trece timpul şi, în al doilea rând, aşteptările tale nu sunt legate de ţintă, sunt legate de drum. Dacă eşti pe drum şi-ţi place drumul, e perfect... Nu ştiu ce înseamnă reuşită. Cred însă că reuşita ar fi aşa: indiferent de rezultat, că e vorba de televiziune, cinematografie sau de teatru, e să ai conştiinţa faptului că, prin profesia pe care o faci, ai un cuvânt de spus. Nu să vrei să ajungi vedetă, ci să vrei să schimbi ceva, inclusiv pe tine însuţi.

Aşa gândeaţi când aţi dat examen la teatru?

Americanii au făcut un studiu şi şi-au dat seama că, în proporţie de 90 la sută, cei care vor să devină actori fac asta pentru că vor să fie în centrul atenţiei. Toţi oamenii vor să fie în centrul atenţiei... dar calitatea cea mai importantă a celui care profesează în această meserie nu e să-şi dorească să fie lumea atentă la el, ci el atent la lume. Pentru că abia atunci poţi să pui profesionist în faţă o oglindă nedeformată, pentru ceilalţi.

Foarte matur, dar gândeaţi aşa la 18 ani?

Cred că era o combinaţie. Voiam să fiu în centrul atenţiei şi credeam că pot să fac meseria asta foarte bine. Nu cred că a fost doar o convingere personală, cu atât mai mult cu cât în anul patru de liceu eu voiam să urmez ştiinţe economice. Eram la un liceu real şi mă pregăteam pentru asta, mama a fost contabilă o viaţă întreagă şi credeam că e cazul să-i urmez cariera. Nevoia de a fi pe scenă exista însă. Toată lumea din jur îmi zicea: „trebuie să te faci actor". Şi într-o zi am hotărât că o să mă fac actor! Îmi vine să râd, dar sublima naivitate a adolescentului care porneşte în această aventură să schimbe ceva este îmbucurătoare şi în acelaşi timp datată. Voiam şi eu să schimb ceva...

Pe dumneavoastră sau lumea?

Au fost două repere ale existenţei mele şi amândouă mi-au fost de folos. Întâi, lipsa de comunicare cu profesorii. Întotdeauna o voce interioară mi-a spus că o să devin profesor, în ideea unei mai bune comunicări. Pentru că eu m-am lovit de acest zid, de faptul că eram înţeleşi greşit, că nu era nimeni receptiv la nevoile noastre. Totul se desfăşura într-o indiferenţă nefirească. Şi al doilea, dedublarea în care existam. Am prins o bună perioadă de timp în epoca socialistă, unde toată lumea spunea ceva şi făcea altceva. Asta voiam să schimb. Lipsa de comunicare şi ipocrizia acţiunilor noastre m-au determinat să vin la teatru pentru că voiam să spun lucrurilor pe nume. Dar intenţia e una, realizarea e alta. Să spui lucrurilor pe nume... Cui? Unde? Cum? Când? Am încercat să fac asta şi toţi încercam, până când intram în pluton. Eu nu vreau să cred că am intrat... La vârsta aia, toate cred că erau mai simple şi mai de impact.

Aţi trăda actoria pentru a rămâne profesor?

Da, pentru că a fi profesor înseamnă a fi şi actor. Îmi place să lucrez cu oamenii tineri şi exerciţiul de a mă pune în situaţia lor îmi face foarte bine.

Cum ştiţi că un tânăr e potrivit pentru teatru?

Lumea vine şi îmi cere: „Spuneţi-mi dacă am talent!". Sunt mulţi oameni potriviţi pentru teatru, dar nu e relevant. Important e dacă el se simte pentru teatru. În arta actorului sunt ecuaţii necunoscute, pe care din afară nu le intuieşti. Din afară vezi gloria, aplauzele, roluri remarcabile, notorietate... Dinăuntru îţi dai seama că e o profesie colectivă, pentru care îţi trebuie mult efort, o doză de mecanicitate, acceptarea necondiţionată a celuilalt. Memorezi toată viaţa... Dacă, verificându-te, poţi să faci toate astea cu plăcerea de care vorbeam la început, înseamnă că eşti pentru teatru. Dacă nu poţi să nu simţi umilinţa faptului că cineva îţi programează creaţia, atunci nu eşti pentru teatru! Iar declaraţiile unor oameni, de genul: „m-am sacrificat pentru marele public, în slujba publicului etc. etc. etc." sunt cea mai bună dovadă că n-ai înţeles nimic din povestea asta. Sigur că e pentru public ceea ce facem noi, dar e şi pentru noi înşine. Sunt pentru teatru în măsura în care îmi pasă de ceea ce se întâmplă în jurul meu, sunt pentru teatru în măsura în care pot să mă pun în situaţia celuilalt.

"Nu cred că e un lucru bun să nu ţii cont de public, pentru că ceea ce facem este plătit de public."

V-aţi îndoit vreodată că sunteţi pentru teatru?

În anul al II-lea de facultate am vrut să renunţ şi să mă mut la psihologie.

Şi acum credeţi se poate înţelege mai mult despre celălalt prin actorie sau prin psihologie?

Înţeleg mai mult despre lume şi viaţă prin actorie şi printr-un tip de viziune pe care mi-a creat-o lectura, dar şi un om pe nume Ion Cojar. El avea o abordare foarte interesantă legată de arta actorului. Spunea că între arta actorului şi teatru nu există absolut nicio legătură. Teatrul e o artă a spectacolului, iar actoria îşi ocupă locul ei distinct. Dincolo de asta, e o profesie a cunoaşterii practice de sine. Toate personajele sunt în noi înşine, la modul potenţial. De-asta spuneam că important este ca tu să fii atent la lume, şi nu să faci cu disperare ca lumea să fie atentă la tine. Şi, dacă eşti atent la lume, uşor, uşor te descoperi pe tine în ceilalţi.

Se pierde inocenţa prin actorie?

Nu. Cred că se câştigă inocenţă. Inocenţă e relaţia individului cu necunoscutul, care nu poate traduce şi care se raportează cu bucurie la el. Nu ştiu, accept, mă uimesc şi mă bucur. Or, dacă joci bine jocul ăsta trebuie să fii inocent de la un capăt la altul. Reîncepi să vezi, să auzi, să vorbeşti, să procesezi ce spune celălalt... De fiecare dată trebuie s-o iei de la zero. Pentru că, din păcate, actoria se poate practica şi altfel. Învăţând lucrurile pe dinafară... Şi, atunci, vorbim în discursuri paralele. Atunci nu mai există niciun fel de inocenţă.

De ce vă e frică?

De multe. Şi de moarte uneori, şi de Judecată, şi de ziua de mâine, şi de inconsistenţa gesturilor mele. Dar, din fericire, sunt momente în care în mod raţional îmi spun că nu mi-e frică de moarte şi că dacă Dumnezeu a hotărât să venim pe lume, să trăim această minunată experienţă... moartea e un fenomen natural şi nu are cum să fie o nefericită întâmplare.

Pe scenă vă e frică?

Nu, pe scenă mă bucur. Teatrul nu-l contrazice pe Dumnezeu. Dumnezeu cred că se bucură în raport cu nişte actori care nu au discursuri orgolioase. Eu sunt obsedat şi de asta mi-e frică, de orgoliul de genul: uitaţi-vă la mine, ce joc eu şi ce ştiu eu!

Spuneţi-mi un moment în care aţi vrut să opriţi timpul în loc.

Timpul se opreşte în loc. Pentru fracţiuni de secundă, se opreşte în fiecare zi... N-am vrut să opresc timpul în loc când am intrat la facultate, când m-am căsătorit sau când mi s-au născut copiii,   pentru că relativitatea lui e certă. Dar poţi să opreşti zilnic timpul în loc şi să spui: „M-am născut dintr-o fericită întâmplare, trăiesc un lucru pe care nu mi-l pot explica şi, dacă aş reuşi să pătrund mai mult în esenţa acestei extraordinare ecuaţii, poate că aş deveni puţin mai conştient".

Actorul pedagog

Numele: Adrian Titieni
Data naşterii: 6 iunie 1963
Studiile şi cariera:
- A absolvit cursurile UNATC în 1988
- A debutat în rolul lui Harap-Alb pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB)
- A jucat în numeroase filme precum „Moartea domnului Lăzărescu", „Pescuit Sportiv", „Tinereţe frântă", „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii".
- În teatru, a jucat în spectacole celebre, precum „Richard II", „Cetatea soarelui", iar în prezent poate fi văzut în „Purificare" la TNB
- Este profesor la Facultatea de teatru şi rector al UNATC Bucureşti