Supravieţuitorul Auschwitz-ului, premiat

Imre Kertész a primit Nobelul literar pentru o operă dedicată celui mai tragic episod al secolului XX. Distincţia i-a fost acordată pentru „romanele care arată rezistenţa fragilei experienţe umane la despotismul barbar al istoriei”.

Imre Kertész s-a născut într-o familie de evrei din Budapesta la 9 noiembrie 1929. La doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz şi apoi la Buchenwald, de unde a fost eliberat în 1945. „Deşi sunt un evreu ateu, tot m-au dus la Auschwitz", afirma scriitorul mai târziu. Suferinţa din lagăr a fost subiectul principal al tuturor scrierilor sale ulterioare, majoritatea semiautobiografice. Prozatorul a susţinut că, în lagăr, a murit o dată pentru a putea trăi din nou.

Întorcându-se în Ungaria la sfârşitul războiului, Kertész a lucrat pentru cotidianul „Világosság" din Budapesta, dar a fost înlăturat în 1951, când ziarul s-a raliat Partidului Comunist. După doi ani de stagiu militar, a început să-şi câştige existenţa ca scriitor. Pentru a se pune la adăpost de cenzura comunistă, s-a refugiat în traduceri din scrierile lui Nietzsche, Dürrenmatt, Schnitzler, Wittgenstein sau Freud, care i-au influenţat într-o oarecare măsură stilul.

Trilogia tragediei

Kertész a debutat abia în 1975, la 10 ani după elaborarea romanului. „În afara destinului" este povestea vieţii unui copil de 15 ani în lagărele de concentrare. Deşi corespunde cu realitatea trăită de scriitor, acesta a spus că volumul nu e autobiografic. Romanul a fost ignorat de critica literară şi de public, probabil din cauza temei încă extrem de sensibile în epocă.

Însă Kertész nu a abandonat-o, ba chiar a reluat-o în al doilea roman, „Fiasco" (1988), al doilea volum al trilogiei care a continuat cu „Kadiş pentru copilul nenăscut" (1990), în care apare protagonistul primelor două romane, György Köves.

De data aceasta, el este un supravieţuitor al Holocaustului ajuns la maturitate şi recită un Kadiş pentru un copil pe care refuză să-l aducă într-o lume în care au fost cu putinţă lagărele de concentrare naziste.

Parţial marginalizat în regimul comunist, Kertész a avut şansa mai multor apariţii în public după evenimentele din 1989. Conferinţele şi eseurile sale au fost reunite în volumele „Cultura Holocaustului" (1993), „Clipe de linişte în timp ce detaşamentul de execuţie îşi reîncarcă armele" (1998) şi „Limba exilată" (2001).

Opera de ficţiune din această perioadă include, printre altele, volumul „Jurnal de galeră" , falsă memorialistică ce acoperă intervalul 1961-1991. „Altcineva. Cronica schimbării" (1997) continuă monologul interior în forma unor note concepute între 1991 şi 1995. După câştigarea Premiului Nobel, Kertész a terminat romanul „Lichidarea" (2003), care povesteşte încercările unui editor de a recupera scrierile pierdute ale unui supravieţuitor al Holocaustului care s-a sinucis.

Trecutul în slujba viitorului

Cum în prima etapă a carierei a fost multă vreme ignorat ca scriitor, în discursul de acceptare a Nobelului Kertész mărturisea că brusc toată lumea e foarte interesată de cărţile sale şi că nu înţelege „imensa prăpastie" dintre înalta onoare ce i-a fost acordată şi trecutul personal. Asemenea întregii opere, discursul său s-a centrat pe episodul crucial al existenţei sale. Despre Auschwitz, a susţinut scriitorul, literatura nu poate scrie la timpul trecut, căci nimic n-ar putea dezminţi tragedia.

„Când încep un roman nou, mă gândesc întotdeauna la Auschwitz", spunea el, considerându-şi opera o mărturie în slujba viitorului. „Ori de câte ori mă gândesc la impactul traumatic al Auschwitz-ului, mă gândesc la vitalitatea şi la creativitatea celor de azi. Paradoxal, nu cuget la trecut, ci la viitor."

Scenaristul Kertész

În 2005 a fost ecranizat romanul de debut al autorului, „În afara destinului". Kertész a scris scenariul filmului produs în Ungaria, pelicula fiind regizată de Lajos Koltai şi câştigând câteva premii la festivaluri europene de prestigiu.

Contrainstincte în loc de instincte

„Nu! - am spus de îndată şi imediat, fără şovăire şi aproape instinctiv, căci a ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre să funcţioneze în contra propriilor noastre instincte, ca, aşa zicând, contrainstinctele să funcţioneze în locul instinctelor, ba chiar ca atare - o fac pe spiritualul, asta dacă tot acest tot poate trece drept spiritual, adică dacă adevărul gol-goluţ, deplorabil, poate fi luat drept spiritual, ceva ca o vorbă de duh -, îi povestesc aşadar filozofului ivit în calea mea, dupa ce şi el, şi eu ne-am oprit ca într-o tresărire în padurea de stejari, împuţinată şi pe care o auzeai gâfâind ca de boală, poate de vreo ftizie, sau cum să-i spun: mărturisesc că sunt de-o păcătoasă inocenţă în privinţa copacilor, doar brazii îi recunosc de îndată, după ace, ei da, şi platanii, dat fiind că ei mi-s dragi (...)" (fragment din „Kadiş pentru copilul nenăscut", traducere de Paul Drumaru).