„Specii“, cel mai recent roman al Editurii Polirom, apărut în colecția „EGO.PROZĂ“ | Fragment

Romanul „Specii“, scris de Cristian Fulaș, este cea mai recentă apariție în colecția EGO.PROZĂ a Editurii Polirom. Cartea poate fi găsită în librăriile din toată țara, dar și pe site-ul polirom.ro.

„Specii“, cea mai recentă apariție în colecția EGO.PROZĂ. FOTO POLIROM

Cristian Fulaș este autorul bestsellerului Ioșca, roman publicat în două ediții de Polirom, apărut de curând în limba franceză, la editura canadiană La Peuplade, traducere de Florica și Jean-Louis Courriol. Ediția franceză a romanului a prilejuit în luna noiembrie a anului trecut mai multe întâlniri cu cititorii din Franța (Bordeaux, Nantes, Paris, Lyon) și Belgia (Bruxelles).

„Noul roman al lui Cristian Fulaș, Specii, nu seamănă cu nici una dintre cărțile publicate anterior de acest autor versatil și imprevizibil, care reconstituie minuțios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă și haotică. «Lăsați orice speranță, voi ce intrați…» în universul ficțional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare șef de partid un biet pușcăriaș părăsit de toți, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu știe cum să-și umple timpul (al ei și al copilului) fără ecrane și internet, sau Gelu, cel care, deși apare sporadic în paginile cărții, sintetizează perfect tupeul nețărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaș ne oferă o radiografie bine calibrată a deșertăciunii, într-o narațiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condițiile absenței totale a sensului”, spune Carmen Mușat.

Romanele lui Cristian Fulaș au fost publicate și peste hotare. FOTO Andrei Păcuraru

„Cu accente simfonice şi uriaşe excese, acest roman asemănător unui stejar bătrân se evidenţiază ca un imens poem în proză pe tema condiţiei umane. Operă seducătoare prin turul ei de forţă narativ, Ioşca ne restituie atmosfera azi dispărută a unei Românii îndepărtate, închisă într-o vale, dar care prin tragedia ei urcă pe culmile existenţei.” (Charles Ficat, Revue des Deux Mondes)

FRAGMENT

„Banii erau transferaţi pe loc. Avea acolo tot istoricul transferurilor, în cazul unora sumele erau frumuşele, semănau a salarii. Câteva sute de euro lunar pentru o viaţă mai bună. S a gândit câteva clipe, apoi a decis să dubleze suma obişnuită şi în cazul unora chiar să o tripleze. Mai întâi şi a transferat bani din contul bancar secundar, o sumă frumuşică, în realitate nimica toată. A deschis în paralel lista. Cu o dexteritate incredibilă, a început să trimită bani. Metodic, câteva sute de euro pentru fiecare om din listă, pentru unii chiar cinci sute, în câteva cazuri o mie. Neplătiţi nu mişcau un deget şi era mai bine aşa. Lucrurile gratuite nu înseamnă nimic, îşi spunea pentru a nu ştiu câta oară. Încep să însemne ceva abia când au un preţ, când cuvintele se cumpără şi se vând şi devin obligaţie. Atunci morala sau ce a mai rămas din ea moare. E OK, îşi spunea Robert, e perfect, eu iau dublu înapoi şi toată lumea e mulţumită, felicitările, masa şi dansul la mine n cont, la sfârşit.

Stânga şi dreapta. Extrema stângă şi extrema dreaptă. Centru. Simple nume, definiţii politice pentru o întreagă bufonerie în care fiecare încerca să parvină şi să şi asigure o viaţă liniştită şi o bătrâneţe la adăpost de sărăcie. Totul în numele culturii, cu cât mai înalte, cu atât mai bine. În timp, Robert ajunsese să i cunoască pe toţi şi chiar să i înţeleagă. În fond, era lumea din care se ridicase şi el. Lumea scriitorilor, a gazetarilor, a micilor şi nu atât de micilor funcţionari din instituţiile de cultură. O lume mică şi disproporţionat de fioroasă, cu mize mici pentru care jucătorii s ar fi omorât între ei. Îşi amintea întotdeauna cu un zâmbet amar candid anii petrecuţi printre ei, speranţele sfărâmate, visurile acum uitate. Munca infernală pe nimic, nopţile pierdute în controverse sterile, eşecurile pe linie ale tuturor celor care nu aveau legături politice şi susţinere de gaşcă. Fusese atât de prost cândva, încât încercase chiar să spună în presă adevărul despre ce se întâmpla dincolo de strălucirea lumii culturale. Încercase să explice schema Ponzi pe care funcţionau lucrurile, se străduise să afle lucruri, le publicase, în mintea lui necoaptă aşteptase ca dezvăluirile lui să i aducă o statuie. Fusese atât de prost la momentul respectiv, încât îşi imaginase că adevărul spus în gura mare avea să schimbe lucruri şi avea să transforme domeniul în care lucra – în mare, cultura – în cine ştie ce meritocraţie. Idiot sinistru, îşi spunea acum, dacă nu s a putut în niciun domeniu, dacă niciodată nu s a putut face un lucru cinstit în căcatul ăsta de ţară, de ce s ar fi putut printre ăia, care n fond sunt oameni la fel ca ceilalţi?

Doar că după înţelegerea cu Victor statutul lui se schimbase. Înţelesese repede ce putere aveau banii printre cei ca el şi începuse să inventeze lucruri care le puteau aduce bani colegilor de breaslă. Pe măsură ce sumele pe care le putea oferi creşteau, creştea şi importanţa lui. Chiar dacă de atâta timp promisa carte epocală întârzia să apară, faima lui de prozator se consolidase şi era tratat ca un mare scriitor, deşi nu avea nicio operă în spate. Era însă mare, pentru că de fiecare dată când era nevoie de ajutor îşi făcea apariţia şi avea reputaţia că putea rezolva orice, că putea face rost de orice sumă, putea aranja deplasări în străinătate şi chiar cunoştea câţiva editori străini care, sprijiniţi de atât de generosul stat, puteau publica magnificele cărţi ale scriitorilor români. Era un om atât de util, că nu se putea imagina vreun eveniment cultural de anvergură la care să nu fie invitat şi eventual pus pe prima scenă. Era un nume, era cineva. Iar acum acel cineva îşi făcea treaba obişnuită, deschisese e mailul şi compunea o scrisoare pe care urma să o trimită tuturor celor care cu câteva minute înainte fuseseră vizaţi de transferurile financiare.”