Apariție de Nobel în colecția „Biblioteca Polirom“: „Cărţile lui Iacob“ de Olga Tokarczuk | Fragment în avanpremieră

Numită de revista „Time“ una dintre cele mai ambițioase cărți ale laureatei Nobel Olga Tokarczuk, „Cărţile lui Iacob“, urmează să fie publicată la Editura Polirom. Traducerea din limba polonă şi notele aparțin Cristinei Godun.

Olga Tokarczuk a câștigat Nobelul în 2018. FOTO: Polirom

Republica poloneză în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Un stat multicultural şi multietnic unde creştinismul, iudaismul şi islamul coexistă. Cărţile lui Iacob (2014) este în acelaşi timp o istorie universală a emancipării sociale şi religioase în mijlocul unei lumi feudale, pline de diviziuni, inegalităţi şi prejudecăţi şi o poveste despre incredibila rebeliune stârnită de Iacob Frank, un tânăr evreu chipeş şi carismatic ale cărui idei scindează curând comunitatea evreiască. Pentru unii eretic, pentru alţii Mesia mult aşteptat, Iacob Frank adună în jurul său, datorită învăţăturilor lui, un cerc de discipoli devotaţi şi schimbă cursul istoriei. Olga Tokarczuk surprinde cu mare atenţie la detalii realităţile epocii, arhitectura, hainele şi obiceiurile, vizitând conace nobiliare, parohii catolice şi case evreieşti cufundate în rugăciune şi în studiul unor scrieri ezoterice. Romanul a devenit un bestseller chiar din momentul apariţiei, fiind nominalizat la Prix Femina étranger şi International Booker Prize şi distins cu Premiul Nike şi Premiul Jan Michalski.

FRAGMENT

„Episcopul Sołtyk are într‑adevăr o mare problemă. Nici rugăciunile, sincere și profunde, nu reușesc să‑i alunge gândurile. Îi transpiră mâinile, dimineața se trezește prea devreme, când încep păsările să cânte, și se culcă târziu din pricini evidente. De aceea nervii lui nu se odihnesc niciodată.

Douăzeci și patru de cărți. Se împart câte șase fiecărui jucător, o carte din pachet este aleasă și întoarsă cu fața în sus pe masă, culoarea ei devenind atuul care le bate pe toate celelalte. Episcopul se liniștește abia când se așază la masa de joc, mai precis, când atuul e deja pe masă. În acel moment se simte binecuvântat. Mintea găsește adevăratul echilibrul, un aequilibrium minunat, ochii se concentrează asupra mesei și aspectului cărților, văd totul dintr‑o singură privire. Respirația îi devine regulată, sudoarea nu‑i mai broboneşte fruntea, palmele i se usucă, nu mai tremură, degetele amestecă rapid și sigur cărțile și le întorc pe față una după alta. E un moment de plăcere maximă – da, episcopul ar prefera să nu mănânce, să se lipsească de alte plăceri trupești decât de un asemenea moment.

Episcopul joacă mariaj cu parteneri egali. Cu puțin timp în urmă, când prin oraș s‑a întâmplat să treacă un canonic din Przemyśl, au jucat până dimineață. Joacă și cu Jabłonowski, Łabęcki sau Kossakowski, dar nu‑i ajunge. De aceea în ultima vreme recurge la altceva. Nu‑i e deloc ușor să se gândească la asta.

Își scoate pe cap roba episcopală, se îmbracă cu haine normale, își pune o căciulă. Știe asta numai valetul lui, Antoni, care îi e ca o rudă, fața lui nu trădează deloc mirarea. Nu are de ce să se mire, episcopul e episcop, știe ce face când cere să fie dus la cârciumile din oraș unde e sigur că se joacă partide de faraon pe bani. La masă iau loc negustori străini, nobili care călătoresc, oaspeți de peste hotare, funcționari care duc scrisori și tot soiul de aventurieri. În cârciumi, nu tocmai curate și afumate, se pare că toată lumea joacă și cărțile îi unesc pe oameni mai strâns decât credința sau limba. Iei loc la masă, răsfiri cărțile sub formă de evantai și în teancul acela există o rânduială pe care o înțelege toată lumea. Oricum, trebuie să știi să joci ca să scoți profit, ca să aduni mizele. Episcopului i se pare că jocul este o nouă limbă care îi înfrățește pe toți oamenii pentru o seară. Când nu mai are bani, cere să fie chemat evreul, dar împrumută numai sume mici. Pentru sume mai mari are polițe de la evreii din Jîtomîr, care sunt bancherii lui și cărora le semnează pentru fiecare împrumut.

Oricine ia loc la masă pentru o vreme intră în joc. E limpede că episcopul și‑ar dori să joace într‑o companie mai aleasă, cu niște parteneri pe care îi consideră egali, dar adversarii lui rareori stau bine cu banii. Cei mai mulți bani au negustorii străini, turcii, ofițerii sau alți oameni cine știe de unde. Când bancherul răstoarnă banii pe masă și bate cărțile, cei care vor să joace contra lui, pontatorii, iau loc în fața sa cu propriul pachet de cărți. Jucătorul scoate din teanc o singură carte, sau mai multe, o așază înaintea sa și pune miza pe ea. După ce termină de amestecat cărțile, bancherul le întoarce rând pe rând pe toate ale sale, punând‑o pe prima în dreapta, pe a doua în stânga, pe a treia tot în dreapta, pe a patra în stânga și tot așa, până sfârşeşte setul de cărți. Cărțile din dreapta reprezintă câștigul băncii, cele din stânga – câștigul pontatorilor. Prin urmare, dacă unul dintre pontatori a pus dinaintea lui un șapte de pică, iar pe el un ducat şi în pachetul de cărți al bancherului șaptele de pică nimerește în teancul din dreapta – pontatorul își pierde ducatul; dacă totuși nimerește printre cărțile din stânga, atunci bancherul îi plătește pontatorului un ducat. Regula aceasta are și excepții – ultima carte, chiar dacă e pusă în stânga, îi aduce câștig bancherului. Cine a câștigat la prima tragere a cărților poate să încheie jocul, să mizeze iar pe o altă carte sau poate să spună „pas parol“. Și exact asta face și episcopul Sołtyk. Lasă banii câștigați pe cartea de joc și îndoaie unul din colțurile cărții. Dacă se întâmplă să piardă, e doar suma de început.

Faraonul e un joc mai cinstit – totul e în mâinile lui Dumnezeu. Nu ai cum să trișezi.

Când face datorii mari la jocurile de cărți, episcopul îl roagă pe Dumnezeu să‑l apere de scandal dacă adevărul o să iasă la iveală. Îi cere sprijinul, pentru că Dumnezeu și cu el luptă în aceeași echipă. Dar Dumnezeu e cam nepăsător, iar uneori parcă vrea să facă din episcopul Sołtyk un Iov. Se întâmplă ca episcopul să‑l ocărască pe Dumnezeu; pe urmă, evident, se căiește și‑i cere iertare – toată lumea știe că e iute din fire. Hotărăște să țină post și doarme în cămașă din păr de cal.”