„Hasdeu. Duhuri“, cea mai recentă apariție în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom | Fragment

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul „Hasdeu. Duhuri“ de George Cornilă, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii romanțate”. Cartea poate fi găsită în librăriile din toată țara, dar și site-ul polirom.ro.

Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov. Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.

FRAGMENT

„De veacuri, anumite materiale erau preferate altora pentru proprietățile lor, nu din superstiții băbești. Marmura este mai puțin poroasă decât calcarul, oțelul este mai dur decât bronzul, cuprul este un conductor mai bun decât fierul, lignitul dă mai multă căldură decât turba, leșia curăță, alcoolul dizolvă, sarea conservă mâncarea, busuiocul împiedică alterarea apei, coada şoricelului domolește febra, în fine, sunt nenumărate substanțe cu întrebuințări ritualice, dar care aveau un rost precis, pentru că dintotdeauna preoțimea a avut învățați în rândurile sale, doar că nu mereu a împărtășit aceste cunoștințe, întocmai cum un magician nu și dezvăluie trucurile.

La fel, anumite cristale sau metale facilitează propagarea mesagiilor între lumi. Totodată, mintea trebuie la rândul ei pregătită, o anumită stare indusă, o conexiune stabilită. Aici intervin simbolurile. Nici măcar nu e necesar să le știi semnificația, căci creierul tău le recunoaște, strămoșii tăi, aflați mai aproape de zei, le au înțeles și le au folosit cum se cuvine. Lilica m a învățat toate acestea. Urmându i sfaturile, în locul umilului sepulcru de la Șerban Vodă i am construit un templu.

Coloanele cu iedera nepieritoare, ceasornicul stat, globul pământesc și sorii, hârca în gura căreia rândunicile își fac cuibul, îngerii și sfincșii, scarabeii și fluturii, cărțile ei preferate și tronul pe care visa să urce, condeiul și compasul, oglinzile fixe și psihele, dominourile și tripodurile, treptele și lanțurile, aristonul și recviemul, crucile și tablele legii, șinele de tren, oul orfic, florile, versurile, numele sacre, monogramele, trigramele, numerele, unghiurile, proporțiile, culorile, toate aveau rostul lor. Lilica mea avea acum un templum serenum, în care oricine putea să intre și să contemple viața și moartea, materialul și idealul, iubirea și infinitul.

Cercul meu spiritist s a extins încet încet, ajun gând pe la treizeci de persoane, mai toți savanți, artiști și literați. Printre ei se număra chiar și un psiholog, un tânăr pe nume Vaschide, de care mi și amintești, cum stai așa, cu bărbia sprijinită în pumn. Revenind, am reușit să iau legătura și cu tata, și cu fratele meu Nicolae, le am ascultat dorințele și sfaturile. Faptul că puteam comunica, fie și doar prin scris cu fiica mea, publicarea operei ei, construirea micului templu mi au adus alinare, însă aceasta devenea tot mai slabă.

În mine era o rană care dăduse semne de vindecare înșelătoare. Periodic, durerea mă cotropea, iar ședințele deveniseră morfina mea. Abia înduram timpul dintre întâlniri. Am cerut ca acestea să fie mai dese, dar Cosmovici mi a spus că după fiecare chemare rămânea vlăguit, zguduit și înfrigurat și îi lua tot mai mult să și adune mintea și trebuiau să treacă zile până să i intre din nou căldura în oase.”