Sibiu, cetatea teatrului

0
0

Cei mai în vogă regizori ai lumii, acrobaţi, reprezentaţii de stradă, focuri de artificii şi montări care au schimbat istoria teatrului se află la Sibiu, timp de zece zile, până duminică, 21 iunie.

Sunt 22 de ani de când la Sibiu se desfăşoară cel mai important Festival Internaţional de Teatru din România (FITS) şi unul dintre cele mai importante ale lumii. Timp de zece zile, între 12 şi 21 iunie, la Sibiu teatrul e pretutindeni. Iar cifrele anului 2015 sunt fără precedent: 427 de evenimente, 21.000 de bilete puse în vânzare, 2.500 de artişti şi invitaţi din 70 de ţări, 67 de spaţii de joc şi un public estimat la 65.000 de spectatori în fiecare zi.

Fie soare torid, ca în aceste zile, fie ploaie, fie crize, festivalul a existat şi a mers mai departe, creând – mai important decât orice – o atmosferă cu care România e mai puţin consubstanţială. În România există, mai degrabă, o voluptate a lucrurilor care se ratează, pentru că nu se poate, pentru că astrele se opun, pentru că ceva sau cineva la un moment dat pune o piedică şi uite, dom’le, ce-ar fi fost dacă… La Sibiu asta nu se întâmplă. Aici, micile înfrângeri sunt transformate, cu multă subtilitate, în victorii. Iar lucrurile funcţionează şi au funcţionat în toţi aceşti ani, crescând de la un festival micuţ de câteva spectacole invitate la unul care, dincolo de cifrele amintite, creează o poftă evidentă de teatru, de muzică, de cărţi, în general de acele lucruri pe care televiziunea, politica, şi mersul la supermarket le suprimă. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este o breşă în zidul de securitate cotidian.

Se joacă în Piaţa Mare, se joacă la Cetatea Cisnădioara, se joacă pe Pietonala „Nicolae Bălcescu“, în toate bisericile din oraş şi în toate spaţiile teatrale existente sau special create pentru acest eveniment. Sunt concerte de muzică gospel, flamenco, spectacole de dans, spectacole de teatru celebre în toată lumea, lansări de carte şi conferinţe, se dau stele pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu.

Programul este supraîncărcat, în acelaşi timp au loc mai multe evenimente în spaţii diferite şi întotdeauna îţi pare rău că ai pierdut ceva, dar, pe de altă parte, asta te forţează să alegi.

image

REALITATE ŞI FICŢIUNE

N-a mai rămas mult din ediţia 2015, care a avut pe afiş nume în vogă în lumea internaţională a teatrului. Festivalul s-a deschis cu un spectacol al Theatre de la Ville din Paris, „Şase personaje în căutarea unui autor“, o montare ce poate fi încadrată în zona teatrului de artă, pusă în scenă de Emmanuel Demarcy-Mota, un artist a cărui prezenţă este de mult dorită la Sibiu. „Rolul unui festival internaţional de teatru este acela de a aduce laolaltă valorile din zilele noastre, valori care sunt nu departe de cele ale societăţii de consum“, crede regizorul. El se declară într-un profund dezacord cu ideea că teatrul este o artă a efemerului: „Cred că arta teatrală poate lăsa amprentele cele mai profunde. Pe de altă parte, Demarcy-Mota îşi exprimă neîncrederea în faptul că teatrul ar putea schimba lumea: „Poate sunt eu un pesimist...“. Spectacolul lui, unul dintre punctele de forţă pe afişul ediţiei FITS din acest an, este o redimensionare a celebrului text al lui Pirandello, „Şase personaje în căutarea unui autor“, text ce reprezintă unul dintre manifestele teatrului secolului XX. Spectacolul de la Paris propune o trecere surprinzătoare de la zona abstractă a piesei la concretul suferinţei, al dramei, cu un efect cu totul special pe scenă. O metamorfoză la vedere dinspre realitate spre ficţiune şi înapoi la realitate care anulează subtil graniţele dintre ceea ce este şi ceea ce pare...

CENUŞĂREASA RĂTĂCITĂ  ÎN SECOLUL XXI

O altă montare unde sala a fost luată cu asalt este „Cenuşăreasa“ lui Joël Pommerat, de la Teatrul Naţional din Belgia. Nimic din ce ştiaţi că ar fi povestea „Cenuşăresei“ nu se păstrează în versiunea pe care Joël Pommerat a pus-o în scenă la Teatrul Naţional din Bruxelles. 

Ceea ce face Pommerat, căruia nu-i place să se numească nici „regizor“, nici „dramaturg“, ci „autor de spectacole“, este să creeze un fel de basm nou, contemporan, bazat pe o mitologie contemporană, în care vechiul schelet al poveştii Fraţilor Grimm devine un pretext pentru a vorbi despre felul cum s-au modificat structurile interioare ale umanităţii. 

Jucat aproape în întuneric, într-un decor construit din lumini fine şi care creează un efect de magică irealitate – o magie electrică şi atât de evident tributară tehnicii – spectacolul se deschide cu o scenă teribil de violentă, care în „Cenuşăreasa“ copilăriei noastre era trecută cu vederea şi expediată în câteva cuvinte: moartea mamei. 

În obscuritate, într-un pat simplu, mama muribundă  îi lasă un mesaj-testament fetiţei care o îngrijeşte: să nu uite să se gândească la ea din cinci în cinci minute, în fiecare zi, pentru că numai în felul ăsta o va ţine în viaţă. Amintirea, ca putere magică asupra morţii. Momentul are un efect cutremurător şi e lipsit total de patetism. Fetiţa va lua cu ea acest testament al mamei sau ceea ce crede că a înţeles din cuvintele ei şi-şi va transforma viaţa într-un fel de ceas deşteptător care să-i amintească în permanenţă să nu uite să-şi amintească... ;

“Rolul unui festival internaţional de teatru este acela de a aduce laolaltă valorile din zilele noastre, valori care sunt nu departe de cele ale societăţii de consum" - Emmanuel Demarcy-Mota - regizor.
image

Oraşe de poveste au coborât peste Piaţa Mare

Să alergi de la o sală la alta, de la un spaţiu de joc la altul face parte din farmecul locului, mai ales când între două spectacole nu sunt mai mult de cinci minute. Dar aproape întotdeauna merită. Aşa cum merită să ajungi în Piaţa Mare în fiecare seară, pentru că aici sunt programate cele mai impresionante spectacole de stradă. Toată ziua, pe Pietonala „Nicolae Bălcescu“ se joacă teatru, tot timpul te întâlneşti cu un clovn, cu un mim pe picioroange, cu o fanfară, cu o trupă care dansează samba şi oamenii fac roată în jur, dar seara, Piaţa Mare devine magică. Iar în acest an, două au fost spectacolele care au strâns mii de oameni, ambele ale trupei Plasticiens Volants, care au făcut să plutească deasupra Pieţei Mari printre lumini şi sunete, fiinţe miraculoase. „Big Bang“ (foto sus) şi „Micul Nemo în ţara viselor“ (foto jos) au adus personaje uriaşe, fascinante, care au invadat spaţiul: dinozauri şi animale preistorice. În fiecare noapte, Micul Nemo visează că zboară în căutarea unei prinţese minunate. În timp ce doarme, în vise, el se aventurează în ţări necunoscute şi oraşe locuite de animale fabuloase. Şi toate aceste animale şi oraşe fabuloase au coborât într-o seară peste Piaţa Mare.

image

"Am venit cu copiii să vedem spectacolul“, ne spune o doamnă, în timp ce priveşte fascinată un dinozaur mare şi verde care vine spre noi. Şi copiii, un băieţel şi o fetiţă, se sperie şi o strâng tare de mână. „Dar cred că mai mult îmi place mie. Spectacolele de stradă mi se par cel mai reuşit punct al festivalului şi e bine că sunt pentru toată lumea. Când vii în Piaţa Mare simţi că se întâmplă ceva deosebit în Sibiu, simţi că e festival“. 

CISNĂDIOARA, CEA MAI FRUMOASĂ SCENĂ

Şi dacă eşti la Festival la Sibiu nu poţi rata spectacolele care se joacă sus la cetate la Cisnădioara. Drumul slab luminat prin pădure, treptele până sus la cetate sunt o experienţă în sine, care fac adesea cât un spectacol. Cetatea, intrarea în vechea bisericuţă, acum scenă de teatru prin care câteodată zboară lilieci şi fluturi de noapte, cerul, aşa cum se vede de pe platoul de la Cisnădioara, 

curtea din spate, ploaia scurtă într-o seară în care spectacolul se termină aproape de miezul nopţii. Şi orice spectacol sau concert devine mai frumos numai pentru că se întâmplă la Cisnădioara, fie că e vorba de „Sunetul muzicii gospel“, al Howard Gospel, fie că e vorba de „Troienele“, de la Royal District Theatre sau de o stranie „Domnişoara Iulia“, a aceluiaşi Royal District Theatre.

Şi, din nou, dacă eşti la festival nu poţi rata, chiar dacă e a zecea oară, să vezi „Faust” al lui Silviu Purcărete – acel spectacol care a făcut deja istorie şi despre care un jurnalist la Edinburgh scria în titlu „Mi-aş vinde sufletul ca să văd din nou acest Faust“ – şi care în acest an şi-a schimbat iar sala. De data asta, Baza SC Construcţii SA, o hală de la marginea Sibiului recuperată pentru teatru, unde se merge cu autobuzul. Iar târziu, după miezul nopţii, când se termină „Faust“ rămâne un sentiment straniu de „Călăuza“ lui Tarkovski, sinonim cu acea zonă industrială părăsită şi făcută să existe din nou, altfel, de către Teatrul din Sibiu. 

Iar dimineaţa, punct şi de la capăt. Alergi la teatru, unde, pe zidul exterior, Dan Perjovschi a ajuns la cel de-al treilea volum al „Ziarului orizontal“, unde poţi măsura temperatura fenomenului teatral şi social din România acestui moment. Apoi, nu poţi să ratezi excelenta expoziţie de fotografie din spectacolele unuia dintre cei mai mari regizori ai secolului XX, Tadeusz Kantor, cu un destin de poveste, expoziţie intitulată „Fotografia ucide oamenii“. Pe urmă, un alt fel de spectacol: o clipă de respiro la o terasă de lângă Piaţa Mică, de unde se văd doar acoperişurile caselor din zona veche a Sibiului. După ce a plouat puţin, oraşul are, din acel loc, ceva fantomatic şi teatral. O ceaţă subţire care se topea, culoarea cărămizilor, sunetul de aproape şi de departe al unui saxofon, un concert de stradă, la doi paşi mai încolo.

image

SE DESCHIDE „CARTEA LUI IOV“  

La centrul Habitus începe o nouă conferinţă. Cei mai importanţi artişti din festival intră în dialog cu George Banu, iar acesta este unul dintre punctele forte ale Festivalului de la Sibiu. De la regizorii japonezi Kazuyoshi Kushida şi Mashiro Yasuda, la Armin Petras, unul dintre regizorii şi dramaturgii în vogă ai momentului, invitat şi cu două spectacole în festival, o inedită transpunere a textului „Vizita bătrânei doamne“ şi o la fel de inedită montare a lui „Nathan, înţeleptul“, o colaborare între teatrul din Stuttgart şi Teatrul din Sibiu. Şi de la Gigi Căciuleanu, la Dan Perjovschi, sau regizorul lituanian Eimuntas Nekrosius, invitat în acest an cu extraordinarul lui spectacol „Cartea lui Iov“, după Vechiul Testament, care poate fi văzut sâmbătă, 20 iunie, în penultima seară de festival. Apoi, de neratat sunt spectacolele-lectură după piesele din antologia publicată de FITS, realizate în subsolul Librăriei Humanitas, care adesea este neîncăpător şi unde au loc după lectură discuţii aprinse moderate de Cătălin Ştefănescu.

Pe lângă spectacolele din săli, toate astea fac parte din povestea care se cheamă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi toate se petrec numai aici, la Sibiu, în aceste zece zile o dată pe an, când teatrul devine mai mult decât o manifestare desfăşurată în spatele unor uşi închise. 

PESTE 60 DE MII DE SPECTATORI

Rămâne peste toate o discuţie surprinzătoare între un tată şi fetiţa lui de câţiva ani, pe care am auzit-o întâmplător în timp ce mergeam pe strada principală din Sibiu, într-o după-amiază. Fetiţa a văzut un afiş mare cu „Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu“ şi a întrebat ce scrie acolo. Tatăl i-a răspuns şi ea a continuat: „Tati, ce e aia piatru?“ „Nu piatru, teatru, cu T…“. „Şi ce e aia teatru?“ „E un loc unde vin nişte oameni şi joacă ceva.“ „Oameni mari?“ „Da.“ „Cum mă joc eu? Vreau şi eu la piatru.“ „Teatru, tată, cu T. Eşti prea mică. O să te duc când te faci mare.“ „Păi de ce, că şi eu ştiu să mă joc?“…

Şi mai rămân străzile cu case colorate şi cu nume de bresle din alte timpuri, din zona veche  a oraşului, unde afişele cu Festivalul Internaţional de Teatru ajung mai greu şi unde oamenii ştiu doar că „se întâmplă“… Oameni de pe străduţele paralele cu centrul oraşului, care merg mai puţin în sălile de teatru şi mai mult în Piaţa Mare atunci când cântă Holograf sau când e concert Vama sau când se coboară „o lume de basm“ şi de foc sau când sunt focurile de artificii, în prima şi ultima seară.

Desigur, un bilanţ al evenimentelor, de necuprins pentru un singur om în timpul celor zece zile, ar fi aproape limitativ. Au fost aproape 60 de mii de spectatori în aceste zile la Sibiu, mulţi din ţară, mulţi şi din străinătate, au fost trupe diverse şi nume dintre cele mai importante ale teatrului contemporan actual. Iar cei prezenţi au fost încântaţi sau emoţionaţi, uneori revoltaţi că au nimerit la spectacolul nepotrivit, dar prea puţini au rămas indiferenţi. 

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite