REPORTAJ Două poveşti din exil, două feluri de a trăi România de la mii de kilometri depărtare
0
Doctorul Mihai Neagu şi jurnalistul Ion Dumitru. Două tablouri, dar, mai mult decât atât, două feluri de a trăi România de la mii de kilometri depărtare.
Un medic şi un marinar transformat în ziarist, ambii alungaţi într-un fel sau altul de condiţiile deplorabile create de comunismul românesc, şi-au refăcut destinele la mii de kilometri depărtare de ţară.
Poveştile lor nu sunt, însă, doar istorii personale, ci şi mărci ale felului în care s-a trăit în exil, cu un amestec de incertitudine şi speranţă caracteristic pentru felul în care oamenii au construit graniţe în interiorul lor, înainte de a păşi definitiv peste frontierele fizice. Moştenirea comunismului românesc înseamnă, în egală măsură, pierderea lor şi neputinţa de a-i recupera.
Exodul creierelor e o temă care preocupă prezentul românesc, dar adevărul este că el a început de mai demult, odată cu vânzarea la bucată a comunităţilor de evrei şi saşi, odată cu plecarea celor care nu mai aveau loc în România socialismului de stat pentru că gândeau şi doreau mai mult decât “marşul victorios spre comunism”.
Fără măcar să realizeze asta, România a devenit după 1948 ţara celor care îşi doresc să plece în altă parte. Mergem la Freiburg şi la Munchen pentru a înţelege.
Octombrie 2012. E o după-amiază însorită pe Uhlandstrasse, cu lumina strecurându-se leneş printre crengile încă înfrunzite ale copacilor. În jur, liniştea marţială e tulburată doar de susurul nedefinit al apelor Dreisam-ului traversând în apropiere, la braţ cu această toamnă târzie, oraşul. La numărul 7, într-o curte de forma unui culoar lung, apăs soneria Bibliotecii Române din Freiburg. Îl caut pe Iancu Bidian, directorul instituţiei. Înfiinţată în mai 1949, biblioteca aceasta cu sediu în inima unuia dintre cele mai importante oraşe universitare ale Germaniei strânge o bucăţică din istoria exilului românesc şi zeci de mii de titluri, documente şi acte de arhivă din activitatea diasporei implicate pe frontul anticomunist. În 1989, România lui Nicolae Ceauşescu dispunea de două biblioteci oficiale în Occident, la Roma şi la New York. Exilul îşi strânsese toate forţele la Freiburg.
Soneria sună îndelung în clădirea cu două etaje a bibliotecii. Niciun răspuns. E trecut deja de amiază şi, cu gândul să revin, mă duc să beau o cafea imediat după colţ, într-un bistro cu mese înalte şi vedere la stradă. Deschid agenda în căutarea unui număr de telefon. Îl găsesc, scot mobilul şi lumea se prăbuşeşte. Am rămas fără baterie. Instinctual, survolez strada cu privirea. Văd o cabină telefonică la mai puţin de o sută de metri, schimb o hârtie de cinci euro pentru mărunt, achit nota şi ies sub soarele palid. În mai puţin de o jumătate de oră sunt deja de cealaltă parte a Dreisam-ului, în faţa unui bloc de locuinţe a cărui intrare este flancată de o alee îngustă. Doctorul Mihai Neagu mă aşteaptă.
Sistemul, îngrozitor de dur
Mihai Neagu (dreapta) are 66 ani, s-a născut în familia unui medic curant al Casei Regale şi a fost vreme de 25 de ani doctorul personal al lui Petre Ţuţea. Când l-am sunat în după-amiaza de la finalul ultimului octombrie, m-a lămurit rapid: Iancu Bidian era internat în spital, iar gestiunea Bibliotecii Române din Freiburg fusese preluată de el, cu titlu interimar. Am stabilit să ne întâlnim şi m-a primit chiar în biroul locuinţei sale, de fapt o cameră dezordonată, plină de teancuri de volume şi hârtii.
Neagu a părăsit Bucureştiul imediat după mineriada din iunie 1990, speriat de gândul că Iliescu urma să-i aresteze pe cei percepuţi ca fiindu-i opozanţi. Cu alte cuvinte, nimic fundamental nu se schimbase în România pe care o percepea doctorul Neagu la trecerea dinspre comunism spre democraţie.
Până să plece, însă, Mihai Neagu trăise patru decenii în dictatură. Cum a fost? “Complicat. Sistemul era îngrozitor de dur. Eu am fost în trei rânduri anchetat de Securitatea. Mă luau mereu cu brigada antilegionară la interogatorii, mă întrebau ce am eu cu Ţuţea, de ce mă ocup de sănătatea lui. Astăzi poţi să înjuri pe cine vrei şi nu ţi se întâmplă nimic. E inimaginabil cum era înainte, nu puteai să mişti”.
Dacă a admirat pe cineva pentru curajul nebun de a se pune de-a curmezişul dictaturii, atunci pentru Neagu acel cineva a fost Paul Goma. “În general, disidenţii erau democraţi care nu suportau felul în care acţiona regimul, pe când Goma era un anticomunist fanatic. Una e să rişti ca adept al democraţiei, alta ca duşman înverşunat al comunismului”.
Neagu n-a ales nici una, nici alta. Iar dacă tatăl său ar fi intuit corect mersul istoriei, Neagu n-ar fi apucat nici măcar o secundă de dictatură: „Nu doar că n-a plecat, dar i-a şi zis regelui: „Majestate, când veniţi la anul sau peste doi ani, trebuie să fie cineva aici care să vă întâmpine”. Niciun om de bună credinţă nu îşi imagina că ar putea să dureze situaţia de atunci”. Realitatea s-a încăpăţânat, totuşi, să fie alta: tatăl rămas a fost marginalizat în noua ordine socială, dar i-a transmis fiului pasiunea pentru medicină. Neagu şi-a luat un doctorat în ştiinţe medicale în 1977, apoi a profesat ca psihiatru.
Iar în spitalele de boli nervoase a înţeles ce înseamnă natura criminală a regimului: „Ştiu că se practicau internările pe criterii politice. La Obregia, unde lucram, era o doctoriţă David şi un doctor Vintilă care se ocupau. Îi băgau într-un pavilion separat. De obicei, chiar miliţia îi aducea pe turbulenţi, dar nu era o regulă să-i internezi, fiecare reacţiona cum îi dicta conştiinţa”. Neagu vede însă lucrurile şi cu ochiul specialistului: „În momentul în care eşti anticomunist şi trăieşti sub un regim comunist este imposibil să nu te nevrozezi. Cred că şi Goma, şi Doina Cornea se nevrozaseră. Nu mai suportau”.
Mai aproape de românii din cimitire
Pe la mijlocul anilor 60, Neagu l-a cunoscut întâmplător pe Petre Ţuţea, în cafeneaua Nestor din Capitală. I-a fost medic personal până în vara aceea din 1990, când a decis să părăsească România. Cum era Ţuţea? Un geniu, crede Neagu, cu o forţă vitală impresionantă, dar şi unele probleme de sănătate inexplicabile.
Relatează doctorul: „Avea anemie şi îi era în permanenţă foame, deşi mânca foarte mult. Era prieten bun cu baritonul Petre Ştefănescu Goangă, care-i spunea câteodată: “Petrică, dacă-mi promiţi că mănânci cuviincios, te invit duminica la masă”. Asta însemna la restaurantul Berlin. Ţuţea povestea după aceea că Goangă mânca cinci savarine la desert şi apoi striga după chelner ca nu cumva să-i pună zahăr în cafea, fiindcă are diabet”.
Neagu a ajuns la Freiburg în iunie 1990, unde socrii săi se stabiliseră încă din 1983, şi s-a dus glonţ la Biblioteca Romana din oraş. N-a mai plecat de atunci. Ambii săi copii i-au urmat profesia, deşi între timp Neagu s-a pensionat şi încearcă să ţină în viaţa Biblioteca. Instituţia are o sută de membri cotizanţi, iar din sumele strânse se acoperă cheltuielile curente.
Seara s-a lăsat deja peste cartierele Freiburgului şi e drum de câteva ore bune până la Munchen, chiar şi pe impecabilele autostrăzi nemţeşti. Sunt detalii ale discuţiei care nici măcar n-au mai încăput aici: despre Băsescu şi Ponta – „am o părere foarte proastă despre ambii” –, despre naţionalism şi credinţă, despre monarhie şi viitor. Ceva merita, însă, salvat la final, ca o concluzie mică şi importantă: „Eu sunt mândru că sunt român, dar sunt dezamăgit. Părerea mea este că înainte de războiul ultim mondial, românii aveau un procentaj mai mare de oameni cinstiţi decât au rămas în postcomunism”.
Ies pe uşă, părăsesc aleea îngustă de la intrarea blocului, noaptea e caldă peste bătrânul Freiburg, iar cuvintele doctorului Neagu continuă să-mi sune în urechi: „Mă simt mai aproape de românii din cimitire decât de cei care trăiesc”.
Octombrie 2012. E forfotă pe una dintre laturile grădinii publice, unde zecile de mese ale cafenelei în aer liber sunt ocupate până la refuz. Peste coloanele de cărămidă care delimitează spaţiul verde de stradă, se vede Odeonsplatz, piaţa în care a curs sânge în 1923, la tentativa de stat eşuată a lui Adolf Hitler rămasă în istorie ca “puciul de la berărie”. Ion Dumitru ţine în mâini două volume de poezie, mi le întinde, apoi caută cu privirea un loc liber să ne aşezăm. Avem noroc şi se eliberează o masă, ferită pe jumătate de soarele puternic de deasupra Munchenului. Dumitru îşi aprinde cu nerăbdare o ţigară. “Noi ne-am cam tăiat mâinile aici între noi, în exil. Cum să aibă lumea exilului o putere asupra evoluţiei lucrurilor din România?”, îl aud spunând, în timp ce trage cu sete primul fum.
Ion Dumitru (dreapta) a fost vreme de 27 de ani redactor în cadrul secţiei de ştiri a departamentului de limba romană de la Radio Europa Liberă. Numai un secol precum cel cu numărul 20 putea să-i rezerve un asemenea traseu: Dumitru a profesat mai întâi ca marinar şi ofiţer de marină, lucrând apoi ca muncitor necalificat, recepţioner, jurnalist şi, într-un final, editor de carte.
Traseul său profesional ar merita o cronică separată, cu toate detaliile care au făcut ca un puşti înfiat de o mătuşă pe linie maternă şi revenit abia la 9 ani alături de părinţii naturali să se îndrăgostească de poezie şi navigaţie, neştiind că va pendula toată viaţa între cele două. Neştiind, mai ales, că amândouă, într-un amestec ciudat, îi vor provoca evadarea din comunismul românesc, schimbarea României pe Germania şi, în ultimă instanţă, a Navrom-ului pe Europa Liberă.
Începutul: Ion Dumitru a terminat o şcoală de marină comercială la Constanţa, angajându-se în 1955 ca marinar pe traseul Sulina-Regensburg. După o serie de examene, Dumitru a avansat la începutul anilor ‘60 la funcţia de ofiţer fluvial.
Două momente de traseu aveau să-i schimbe însă viaţa. Primul, petrecut în 1959, pe un vas care mergea până în Germania sub pavilion românesc. Povesteşte Dumitru: “M-am dus într-o noapte cu un marinar austriac la cabaret. Eram liber până a doua zi la ora 13. Când am revenit la ora 9, primul care mi-a ieşit în cale a fost colegul de cameră. Eu aveam 2.000 de lei, puşi lângă ai lui, pe care îi luasem cu mine la cabaret. Când a văzut colegul ăsta că am luat banii a dat alarmă la bord, crezând că fugisem. Căpitanul deja anunţase la Bucureşti că am dispărut. Am văzut ulterior în dosarul de Securitate ce anchetă au desfăşurat. Au întrebat 64 de colegi despre ce făcusem. Toţi sunt acolo, unii spuneau de bine, alţii de rău”.
Isprava îl adusese în atenţia organelor de anchetă. Dumitru avea să mai facă însă o greşeală: “După povestea cu cabaratul, am mai ieşit de două ori din ţară. La ultima, veneam de la Bratislava şi, fiind logodit la Budapesta, am rămas o noapte acolo, revenind ziua următoare la Bucureşti. Când m-am întors, două zile am dat declaraţii, după care m-au penalizat cu un concediu fără plată timp de o lună. În plus, m-au retrogradat la munca de jos, am ajuns la Brăila, pe un vas sovietic, cu funcţie de cadet. Atunci am început să fac planuri să fug”.
Pe aceeaşi baricadă
Planurile s-au concretizat pe 13 august 1961. În ziua aceea, când primele cărămizi începeau să se adune la fundaţia Zidului Berlinului, Dumitru a lăsat în urmă un bilet explicativ – avea să-l găsească peste decenii în dosarul de urmărire –, a luat 200 de mărci, s-a urcat într-un tren la Regesburg şi a mai coborât abia la Munchen. Azilul avea să-i fie acordat în ianuarie 1962, după un episod de greva foamei şi după ce un avocat iscusit a reuşit să folosească în instanţă cele aproape 200 de poezii pe care Dumitru le avea cu el, ca argument al represiunii politice la care îi era supus clientul în România comunistă.
“De-atunci am rămas credincios poeziei”, glumeşte Dumitru, care printr-un alt concurs de împrejurări a intrat în contact cu o serie de angajaţi de la Europa Liberă. I s-a propus, în mai multe rânduri, să vină ca redactor, dar Dumitru era nehotărât dacă să se apuce de cercetare şi studiu academic sau să o ia pe drumul gazetăriei. “M-am hotărât când am fost dus la americanul care conducea secţia de monitorizare. M-a întrebat cât câştig. Aveam un salariu de 180 de mărci. El m-a întrebat dacă 700 pe lună sunt suficienţi. Următorii 27 de ani am ascultat numai Radio Bucureşti şi Radio Moscova”.
În 1976, Dumitru s-a mai lansat într-o aventură, fondând una dintre cele mai importante edituri ale exilului românesc anticomunist, Jon Dumitru Verlag. Editor de carte, dar şi al unui săptămânal, Dumitru a cunoscut îndeaproape lumea diasporei. “Era mai activ exilul românesc din Germania decât cel din Franţa pentru că era mai organizat. Ei aveau substanţă intelectuală la Paris, dar nu aveau mijloace, din acest motiv aici în Germania se tipăreau mai multe lucruri”.
Activitatea febrilă a celor forţaţi din diferite motive să părăsească România a avut şi părţi bune, dar a provocat, în ultimă instanţă, însăşi slăbirea exilului în lupta împotriva administraţiei comuniste de la Bucureşti. “În exil a fost o competiţie a unor grupuri, că erau şi legionari, şi antonescieni, şi evrei, o competiţie de bune intenţii care a fost, până la urmă, de bun augur”.
Însă mai e ceva de luat în calcul, ceva care explică poate de ce lumea românească arată aşa şi astăzi: “Oamenii din exil erau toţi de primă mână, cu studii, formaţi, de calitate. Faptul că erau de stânga sau de dreaptă i-a făcut însă să se certe. A existat, de exemplu, un nucleu de reprezentare, dar era contestat de foştii legionari. Trebuie să înţelegeţi exilul şi aşa: toţi oamenii care îşi tăiaseră beregata în ţară s-au trezit laolaltă în afara ei. Oameni care erau duşmani de moarte în România s-au trezit aici pe aceleaşi baricade, adică anticomunişti. Mie mi-a părut întotdeauna rău că ne stingem forţele în lupte din astea. Dar adevărul acesta este: noi ne-am tăiat mâinile aici între noi, cum să aibă lumea exilului o putere asupra evoluţiei lucrurilor din România?”.
O şansă ratată
Au infiltrat şi securiştii diferitele asociaţii ale românilor din diaspora? Dumitru e convins că da, dar adaugă o nuanţă: “Majoritatea celor aflaţi în prim-planul luptei din exil aparţineau şi ei unui serviciu de informaţii străin. Iar asta s-a răsfrânt negativ asupra posibilităţilor noastre ca grup, pentru că fiecare căuta să ia el faţa, să fie în prim-plan”.
Şi mai demontează un mit Ion Dumitru: cel referitor la influenţa şi puterea secţiei de limba română de la Europa Liberă. “Eram prea fărâmiţaţi ca să fim cei mai puternici. Acolo, la radio, fiecare trăgea pentru salariul lui. Şi nu erau salarii mici, unele ajungeau şi la 20.000 de mărci. Chiar eu am avut 12.000 pe lună, altfel cum puteam să îmi fac propria editură?”.
Dumitru nu e blând nici cu memoria Casei Regale. “La revoluţie, Regele putea fi un coagulator de forţe, dar el a aşteptat să i se ofere coroana pe tavă. Regele trebuia să fie în prima zi de revoluţie la Bucureşti. A scăpat însă şansa aia, la fel cum noi, cei din exil, până la ultimul, am fost nepregătiţi la răsturnarea lui Ceauşescu”.
La capătul regretului, Ion Dumitru îşi mai aprinde o ţigară şi-mi dă ocazia să ma uit la ceas. Stăm de aproape trei ore de vorbă. E-o toamnă splendidă la Munchen, cu verdele rezistând încă asaltului final de galben şi portocaliu. Sub tălpile încălţărilor, pietricelele gri foşnesc neliniştite, poate chiar la gândul că urmează să le îmbrăţişeze întunericul rece, acum când ultimele raze se scurg în linii ciudate peste clădirile oraşului.
S-a aşternut pentru o clipă tăcerea, nu se mai pun întrebări, nu se mai dau răspunsuri. Doar Ion Dumitru remarcă, singur: “Românii au sperat mereu că se schimbă ceva în România. Şi astăzi la fel, românul vrea schimbare pentru că speră că asta îi aduce ceva în plus. Dar nu îi aduce nimic, fiecare schimbare îl îngenunchează parcă şi mai tare. Ce să schimbi când noi nu mai avem capacităţi dispuse să rămână în ţară? Când nu mai avem medici? Singura şansă este oprirea acestei hemoragii. Când am venit eu la Munchen, în 1961, erau 250 de vorbitori de limba română în oraş. Acum sunt mii. Şi exact acum nu mai avem niciun ziar aici”.
Articolul este parte a seriei publicistice „Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă „România de la zero".
Se încarcă comentariile...
