Radu Mihăileanu:„Datorită filmelor mele am trăit nişte armonii fantastice“

0
0

Radu Mihăileanu spune că a reuşit în viaţă şi în ceea ce face fiindcă a avut mereu în jurul său o „orchestră“, alcătuită din prieteni, familie, actori. „Concertul“, cel mai nou film al regizorului Radu Mihăileanu (51 de ani), despre o falsă orchestră a Balşoiului care merge la Paris pentru un concert mult aşteptat, rulează în cinematografele din România.

Cum aţi reuşit, din nou, să faceţi un film emoţionant şi amuzant în acelaşi timp, de o asemenea încărcătură?

Nu ştiu cum reuşesc. N-am o reţetă. Aşa sunt în viaţa de toate zilele. Îmi place să glumesc, trăiesc ca orice om tragedii sau momente fericite sau mai puţin fericite. Încerc tot timpul să le depăşesc prin umor. Ştim că oricum suntem înconjuraţi de tragedie într-un fel, pentru că tragedia supremă este moartea. Orice om se naşte şi trăieşte cu această idee în fundul creierului că într-o zi va muri, iar viaţa este o mică şansă. Pentru mine, umorul se naşte în tragedie.

Umorul ţâşneşte în această frântură. În viaţa mea de toate zilele jonglez  tot timpul şi cu una şi cu alta şi chiar din pudoare câteodată, când nu pot să divulg un sentiment care mi-e prea profund, o scot la capăt printr-o glumă. E normal să se reflecte în ceea ce fac. Nu-mi închipui că pot să fac o tragedie fără o boabă de umor. Nu-mi închipui că pot face o comedie care să fie simplistă fără un material profund asupra poveştii sau a personajelor. Este o chestie naturală, nu conştientă.

Asemenea personajului principal, dirijorul Andrei Filipov, care a avut în tinereţe momente de glorie, urmate de perioade de decădere - după 30 de ani a ajuns om de serviciu - şi apoi au venit din nou perioadele de glorie, aţi trecut prin astfel de etape?

N-am avut parte de glorie la început. Aveam o trupă de teatru. Nu era glorioasă. Mergeam dintr-o universitate într-alta, cam de o manieră ilegală, pentru că era pe timpul lui Ceauşescu. Dar nu era vorba de glorie. Apoi, am trecut printr-o perioadă complicată când am emigrat. Eram singur în Franţa, la început, înainte să vină fratele meu şi părinţii. Era greu. Eram un imigrant. Am fost bine primit de unii şi mai puţin bine de alţii. Îmi era greu să fac un film, să mă exprim, să-mi găsesc limbajul personal, ori eram considerat francez, ori român.

Voiam să fiu considerat ceea ce eram eu. Nu catalogat imediat. Au fost momente dificile. Ca Andrei Filipov din „orchestra" mea, am perseverat, am crezut în mine şi în ceilalţi. Am crezut în cei care mă înconjoară. Am crezut că ei îmi dau o încărcătură pozitivă. Ca şi concertul de la sfârşit care nu poate reuşi fără orchestră, nici orchestra nu poate reuşi fără dirijor şi fără vioară. La fel şi eu am reuşit, pentru că a fost o orchestră împrejurul meu, alcătuită din prieteni, familie, tehnicieni, actori şi aşa mai departe. Am avut şansa să trăiesc, pe momente, „ultima armonie" umană: întâlnirea cu echipele, cu actorii şi cu publicul. Datorită filmelor am trăit nişte armonii fantastice.

„Am crescut tot timpul într-un mixaj de culturi"

Visul acestui dirijor rus Andrei Filipov, interpretat de unul dintre cei mai cunoscuţi actori ai Rusiei, Alexei Guskov, a fost să ducă la capăt „Concertul". Care este visul dumneavoastră?

O, sunt multe! Visul suprem este ca cei doi copii ai mei să reuşească. Iar în artă, din când în când, să întâlnesc ceva. Acest „ceva" nu este definit, de fiecare dată căutăm absolutul. Alt vis ar fi o armonie în lume. Să fie conflicte mai puţine, mai puţină barbarie. Violenţa şi barbaria fac parte din condiţia umană. Dar mi-aş dori să fie la o scară mică.

Aceste lucruri se subînţeleg în toate filmele dvs. când alegeţi mai multe naţionalităţi, mai multe culturi. Cum reuşiţi să „dirijaţi" această echipă numeroasă şi pestriţă?

Nu mi se pare dificil, deoarece eu tot timpul am trăit din asta. Sunt român, sunt evreu. Am trăit la Vălenii de Munte unde tata era prieten cu Miron Radu Paraschivescu, unul dintre marii poeţi români ţigani. El m-a prezentat comunităţii rrome. Am crescut cu ţiganii. Sunt impresionat de capacităţile lor umane, culturale. Este o civilizaţie profundă. Am crescut tot timpul într-un mixaj de culturi şi identităţi. Apoi, am emigrat în Franţa. A trebuit să mă adaptez culturii franceze, care la rândul ei este compusă din mai multe culturi. E o pasiune. E un drog asta pentru mine. În toate filmele mele, abia aştept să aibă loc toate aceste întâlniri.

Nu mi-e frică. Câteodată e un pic complicat. Dar îmi place „complicatul" acesta. Îmi place haosul acesta pe care îl creez. Dar ştiu tot timpul că acest haos poate fi un material uman şi energetic extraordinar. Din această întâlnire, chiar dacă sunt fricţiuni la început, poate să ia naştere o energie atomică extraordinară. Eu mă alimentez din treaba asta. Toate filmele mele sunt dialoguri între culturi. „Concertul" e un dialog Est-Vest. Vorbesc de toate astea în filmele mele, pentru că e viaţa mea. Sunt român, sunt evreu şi am emigrat în Vest, unde am trăit eu acest şoc al culturilor, eu „Barbarul din Est", care s-a întâlnit cu „Civilizaţii din Vest". Cred că ei m-au hrănit foarte mult, dar şi eu i-am hrănit pe ei aducând ceva din Est, din civilizaţia noastră, din Caragiale, Ionesco, Cioran, din frumoasa noastră nebunie.

Ce aţi simţit după ce aţi terminat cele 12 minute de concert de la final, care de altfel reprezintă secvenţa- cheie a întregului film?

Mi-am dat seama, chiar dacă pare pretenţios, că este un miracol acolo. Că toate elementele reunite au dat o energie fabuloasă. Natura umană e superbă. În ultimii ani, cum sunt o mie de crize economice, identitare, ecologice, ni se spune tot timpul că această condiţie umană este barbară, că nu mai avem respect pentru condiţia noastră. Mi-a făcut o mare plăcere că oamenii au înţeles cât de mare poate să fie condiţia umană, cât de bogată poate să fie. Acesta a fost miracolul. Scena de final, de 12 minute, a fost un coşmar pentru mine şi pentru întreaga echipă. Era scena principală a filmului şi cea mai grea din 1.000 de puncte de vedere.

Scena finală era crucială. Ştiam că dacă fac foarte bine tot restul filmului şi ratez scena finală, filmul era ratat. Am început să vizionez toate filmele despre muzică, numeroase DVD-uri cu înregistrări din concerte. Am învăţat multe: care este „limbajul" şi care este importanţa fiecărui instrument, în ce moment trebuie filmat şi în ce manieră pentru a ieşi dramatic. Provocarea a fost să încerc să fiu un pic mai spectaculos şi modern decât o captaţie, rămânând fidel dramaturgiei, personajelor şi să nu fac nimic în plus. Apoi, am muncit cu antrenori pentru ca actorii să pară muzicieni credibili. Am pregătit decupajul, plan cu plan. La finalul filmărilor, a trebuit să ţin cont de flash-back-uri care trebuiau inserate la montaj în secunda următoare, în funcţie de accentele muzicale. Un lucru de nebun. Dar de asta facem cinema. Suntem nebuni. Orice regizor este conştient la filmare că poate rata. Că ne trebuie un miracol pentru a reuşi.

Cu frică, la premiera de la Moscova

Cum a fost primit filmul în Rusia?

A fost un mic coşmar al meu, pentru că putea fi interpretat că nu-i iubesc pe ruşi şi că sunt numai ironic cu ei. Au fost mari discuţii cu cei cinci actori ruşi din filmul meu, care, pe parcurs, ne-au devenit prieteni. Rusia nu voia să cumpere producţia înainte de a avea o confirmare că telespectatorii nu-l vor critica prea mult. Au fost organizate două proiecţii, una la Novosibirsk, capitala Siberiei, numită şi „Rusia profundă". N-am putut să ajung acolo. A fost prezent actorul principal Alexei Guskov, care este un fel Depardieu în Rusia. La fiecare doi metri este oprit pe stradă. Timp de zece minute au fost ovaţii, oamenii plângeau şi aplaudau. Alexei mi-a spus toate aceste lucruri la telefon. După care a urmat o proiecţie la Moscova. Alexei Guskov m-a avertizat: „Fii atent, Moscova e mult mai critică. Poate fi foarte dură".

La Moscova am ajuns şi eu. Eram aşezat în mijlocul sălii, cu o haină împotriva gloanţelor, fiindu-mi frică să nu mă taie în felii. Mi-era teamă de o replică din film: „Ruşii sunt ca nişte catâri, trebuie să le dai peste cap ca să meargă". Când a venit această replică, m-am făcut micuţ-micuţ, pentru că mi-era teamă că o să se întoarcă toţi spre mine. Erau morţi de râs. Am descoperit încântat că spectatorii ruşi au mult umor şi la sfârşit plângeau toţi. Marea victorie a fost că veneau spre mine, mi-au vorbit în rusă timp de vreo zece minute, iar eu n-am scos un cuvânt. Traducătoarea mi-a spus că mă întrebaseră cât timp am trăit eu în Rusia. Le-am răspuns că n-am trăit deloc în Rusia, însă noi românii suntem şi un pic slavi. Erau uimiţi că eu cunosc atât de bine sufletul slav şi Rusia. Nostim era că recunoşteau străzi de la Moscova, de fapt multe scene fuseseră filmate la Bucureşti. Au spus că e filmul rusesc cel mai patriotic din ultimii ani. 

Aţi spus că n-aţi trăit în Rusia. Dar cum aţi aprofundat cultura rusă?

Părinţii fiind din Moldova (tata este din Podu Iloaiei de lângă Iaşi, mama din Vaslui), cunosc şi partea aceasta a României. Dar trebuia totuşi să mă duc şi la ruşi pentru a-i înţelege mai bine şi să încerc încet-încet să mă pun în pielea lor. Am crescut cu Cehov, cu Turgheniev, cu Dostoievski.

Cum v-aţi înţeles cu actorii ruşi?

La început, ca orice mari actori, formaseră un fel de braţ de fier. Mă încercau un pic ca şi cum voiau să-mi dea lecţii. A fost un raport de lucru, de altfel simpatic, când voiau să mă înveţe şi foarte repede au înţeles că puteau să mă înveţe dacă şi eu puteam să fac pentru ei acelaşi lucru. Până la urmă m-au ascultat şi am devenit foarte buni prieteni. Am dialogat foarte uşor. A fost un dialog şi între mine şi ei, şi între ei şi actorii români şi francezi. La început, la fel. Se miroseau. Actorii mari, vedetele, sunt animale, au un instinct extraordinar. Fiecare miroase puterea celuilalt. După aceea, încep să-şi tragă seva din seva celuilalt. Acesta este momentul superb.

Câte naţionalităţi sunt în film?

Nu le-am numărat... Sunt ruşi, români, evrei, ţigani, francezi, arabi. În „Trenul vieţii" au fost 11.

A existat în realitate această orchestră falsă a Balşoiului?

În 2001, o falsă orchestră a Balşoiului s-a dus la Hong Kong. Era formată din artişti de rezervă. Teatrul Balşoi a promis un concert în China, dirijorul s-a îmbolnăvit, iar orchestra n-a vrut să se ducă fără el. Cei din Hong Kong s-au supărat, fiindcă vânduseră toate biletele. Balşoiul a trimis o falsă orchestră, de rezervă, cu alt dirijor, şi Hong Kongul s-a prins şi a refuzat. Acesta a fost punctul de plecare pentru filmul meu.

" Sunt foarte exigent cu mine. Mi-e frică de mediocritatea mea. Mă preocupă fiecare detaliu.''
Radu Mihăileanu
regizor

O falsă orchestră a Balşoiului, la Paris

Un amestesc de comedie şi dramă, „Concertul" este al patrulea lungmetraj al regizorului Radu Mihăileanu, după „Trahir" în 1993, „Trenul vieţii", în 1998, şi „Trăieşte!", din 2005. Andrei Filipov, interpretat de Alexei Guskov, a fost, în urmă cu 30 de ani,  „Maestro", dirijorul prestigioasei Orchestre Balşoi din Moscova. În timpul lui Brejnev, el şi membrii orchestrei, alcătuită din muzicieni evrei, au fost declaraţi „jidani şi duşmani ai oamenilor". Unii au fost trimişi în Israel, alţii au ajuns în Siberia, iar Andrei Filipov s-a afundat în băutură şi depresie.

La 30 de ani de la succesele repurtate alături de orchestra sa peste tot în lume, Filipov a ajuns om de serviciu la Balşoi. Ştergând apăsat praful de pe biroul directorului, acesta găseşte un fax, prin care Orchestra Balşoi era invitată să cânte la Théâtre du Châtelet din Paris. O şansă unică pentru „Maestro" pentru a duce la capăt acel „Concert", care îl măcinase timp de trei decenii. Filmul lui Radu Mihăileanu a fost lansat la 4 noiembrie, în Franţa. În prima săptămână a fost numărul 1 în box-office. Va ajunge în toate ţările scandinave, în Italia, în Canada, în SUA.

Un regizor care crede în miracole

Drumul spre film. Radu Mihăileanu s-a născut la 23 aprilie 1958, la Bucureşti. Este fiul unui jurnalist evreu, Mordechaï Buchman, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de nazişti, şi-a schimbat identitatea. Sub noul nume, de Ion Mihăileanu, el a scris scenariul primului film al lui Lucian Pintilie, „Duminică la ora şase", din 1965. Radu Mihăileanu a părăsit România în 1980, îndreptându-se către Israel, pentru ca ulterior să se instaleze în Franţa. Radu Mihăileanu a absolvit Institutul de Înalte Studii Cinematografice (IDHEC). În anii '80 a lucrat ca monteur, apoi ca asistent de regie, timp în care semnat şi câteva filme de scurtmetraj. În 1993 a regizat primul său lungmetraj, „Trahir". Au urmat „Trenul vieţii" şi „Trăieşte!", ultimul premiat cu un César în 2005. Cel mai recent film este „Concertul".

Miracolul. „Tata e idolul meu. E mascota mea. Dintr-o superstiţie a mea, la fiecare filmare, oriunde aş fi în lume, el face prima clachetă. Este felul meu de a avea o şansă ca filmele să aibă parte de miracole. Până acum, a adus de fiecare dată un miracol. E prietenul meu cel mai bun. El îmi citeşte scenariile. E un om deosebit din toate punctele de vedere. Este unul dintre oamenii cei mai cultivaţi pe care i-am întâlnit. A fost redactor- şef adjunct la revista «Contemporanul» timp de 20 de ani. Este mare amator de teatru, de literatură. A tradus din André Malraux, care devenise un prieten al lui. De asta m-am şi dus în Franţa. El m-a îndrumat spre teatru, pentru că iubea mult această artă. Este complicele meu. Cât poate, merge peste tot cu mine".



Ultima oră

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite